Mitul și structura sa arhetipală
Deși, din literatura franceză creată la intersecția secolelor XIX și XX, nu lipsesc câțiva scriitori considerați canonici până în zilele noastre, de-ar fi să-i menționăm doar pe Rimbaud sau Apollinaire, epoca s-a arătat a fi mai degrabă una de tranziție. În interiorul ei s-au consumat, de fapt, ultimele ecouri ale Renașterii, Clasicismului și Iluminismului și se pregăteau, începând cu simbolismul, viitoarele teritorii literare nu doar ale Europei, ci chiar ale lumii. Mai vechile istorii ale literaturii franceze l-au privit și pe Anatole France ca reprezentativ pentru perioada respectivă, nu fără a ocoli faptul că romanul timpului îi avea la un capăt pe Balzac și Flaubert, iar la celălalt pe Proust. De altfel, chiar prestația scriitorului a cunoscut stratificări semnificative în ordinea variației accentelor și a orientărilor. În comentariile sale vizând aparițiile momentului, reunite în mai multe volume sub titlul Viața literară, dominante erau criteriile clasiciste, detașându-se atenția acordată „scrierii artiste” dar, mai ales, atașamentul său la rigorile iluministe, respectiv cele privitoare la preeminența rațiunii și la refuzul religiozității. Cu toate că, încă de tânăr, se arătase preocupat de proză, debutează, în 1873, cu volumul de versuri Poemele aurite, texte cu vizibilă orientare parnasiană, așadar de pe poziții antiromantice. Se va consacra apoi prozei, fără a trezi interesul criticii sau al cititorilor, el însuși considerându-le, mai târziu, drept „reci și lipsite de suflet”. Dar va publica, în 1881, romanul Crima lui Slvestre Bonnard, premiat de Academia Franceză, moment care îi va aduce o notorietate ce-i explică atât poziția în peisajul literar al al vremii, cât și prezența activă în câmpul revedicărilor sociale. Îi va apare un lung șir de romane și nuvele, va încerca – prin tetralogia Istoria contemporană – să aducă la zi imaginea societății franceze oferită de Comedia umană a lui Balzac. În 1896 va fi primit în Academia Franceză, iar în 1921 i se va decerna Premiul Nobel pentru literatură. Influențat de Jean Jaurès, va deveni membru al Partidului Socialist, va participa la dezbaterile care au avut loc în jurul Afacerii Dreyfus, devenind apoi membru al Partidului Comunist (și înțelegem, pornind de aici, de ce multe din operele sale au fost intens traduse la noi, ca și în tot lagărul socialist, dar și de ce Vaticanul a condamnat întreaga sa operă pentru atitudinea ostilă Bisericii). Ne va interesa, aici, doar unul din romanele sale, apărut în anul 1914, Revolta îngerilor.
Romanul debutează balzacian, „Cuprinzând în câteva rânduri – cum aflăm din titlul Capitolului I – istoria unei familii franceze din 1789 până în zilele noastre”, deci epoca dintre Revoluția franceză și începutul secolului 20. Totuși, trecerea prin timp a membrilor fsamiliei nu va fi urmărită în detalii, accentul căzând pe deambulările mentalității diferitelor generații în raport cu religiozitatea, mai întâi pe suportul raționalist al Iluminismului, apoi – trecând prin momentele tulburatei istorii care a urmat – până la apariția orientării unei părți a intelectualității franceze, imediat după Primul Război Mondial, înspre zona ideologiei radical de stânga. Astfel schițată, mișcarea ideilor se constituie ca fundal al evenimențialului romanului care își asigură, inițial, și tehnica înscrierii „în ramă”: primele evenimente se vor petrece în biblioteca familiei d’Esparvieu, se vor extinde la nivelul Parisului, al Franței și, în cele din urmă, vor depăși limitele palpabilului.
Cum bine știm din istorie, urmând modelul arab, încă din Evul Mediu, în Europa biblioteca devenise indice al nobilității, drept care și cea aici în cauză fusese alcătuită de către „marele bărbat al familiei”, baronul Alexandre d’Esparvieu, în primele decenii ale secolului 19, ocupând o însemnată parte a marii sale locuințe. Baronul fusese membru al Academiei de Științe Morale și Politice, dar și vice-președinte al Consiliului de Stat în perioada „Monarhiei din iulie”. Fondul principal de carte provenea de la o mănăstire benedictină (deposedarea sau cumpărarea de bunuri ale Bisericii erau frecvente în epocă), avea profil eciclopedic și însuma 360.000 de manuscrise și cărți. Urmașii baronului, deși având mai puține preocupări culturale, au continuat achiziția de cărți, au angajat și un bibliotecar, a cărui misiunea era de a organiza și a ține catalogul la zi, de a supraveghea și întreține enorma acumulare de documente și scrieri. După 16 ani de activitate, custodele Julien Sariette, legat de obiectul activității sale cu o pasiune aproape maladivă, constată într-o dimineață că, peste noapte, spațiul bibliotecii, la care nimeni nu avea acces în absența lui, fusese profanat: mai multe volume și manuscrise fuseseră scoase din rafturi, unele abandonate pe podea, altele înșirate pe masa de lcucru, având chiar pagini îndoite.
Deși vor fi luate măsuri sporite de siguranță și supraveghere, întâmplări similare se vor petrece în continuare, noapte de noapte, volumele fiind risipite și prin alte încăperi ale locuinței. Apar, însă, și detalii a căror semnificație se va dezvălui doar în secvențele narative ce vor urma: cărțile dislocate abordează, practic, toate domeniile cunoașterii și ale gândirii (de fapt, prezentarea lucrărilor nu este străină și de o fină demonstrație a „-autorității” intelectuale auctoriale); când bibliotecarul va încerca să recupereze unul dintre volume, acesta îl va lovi brutal; un alt volum va părăsi, plutind prin aer, spațiul bibliotecii; iar Maurice, cel mai tânăr membru al familiei, va auzi o voce rostind: „Cunoaștere, unde mă duci? Unde mă târăști, gândire?” Și, în sfârșit, un întreg capitol cuprinde o amplă discuție, prilejuită de restaurarea Capelei Îngerilor de la Biserica Saint-Sulpice, privind diferențierile sesizabile în iconografia creștină, de la modul realizării figurilor de către pictorii „primitivismului” italian (numai aceștia „au întrezărit cerul”), apoi la cei din Renaștere și la ceea ce a urmat („…tot ce concepe pictorul despre cer e luat de pe pământ”). În roman, episodul reprezintă o deschidere, fiindcă ne apropiem de lumea îngerilor sau, mai exact, lumea acestora pătrunde în realitatea noastră. Căci, într-o zi, întrerupând idila amoroasă dintre Maurice și doamna Gilbert des Aubels, în micul apartament al celui dintâi apare, din nimic, un bărbat gol, care se prezintă ca fiind îngerul păzitor al tânărului d’Esparvieu, purtând numele de „Abdiel pentru îngeri și sfinți, Arcadie pentru oameni”. Și explică: „Duhurile cerești posedă facultatea de a se putea înveșmânta într-o formă de aparență care le face vizibile și sensibile. Această formă este reală pentru că este aparentă și pentru că nu există pe lume alte realități decât aparențele”. Iar îngerii „își aleg, după voie, un sex sau altul, sau amândouă deodată”.
La o primă vedere, pare a se schimba și paradigma narativă: după episodul care nu ocolea abordarea evenimențialului pe suporturi balzaciene, urmat de solicitarea unor aliniamente apropiate de romanul polițist, convocarea și adaptarea mitului lumii îngerilor, subsidiar mitologiei creștine, sugerează intrarea în zona pe care teoria literaturii a privit-o ca intruziune a fantasticului în real, astăzi ca dependentă de structurile imaginarului, în dimensiunea „lumilor paralele”. Doar că, pe de o parte, mitul existenței îngerilor nu este constituit decât lacunar în textul Bibliei, impresionanta bibliotecă de referință în acest sens cuprinzând numeroase texte apocrife (cum ar fi, de pildă, Cartea lui Enoh), precum și extrem de numeroasele scrieri aparținând Părinților Bisericii și teologilor. Iar, pe de altă parte, în Revolta îngerilor, intruziunea mitului nu se petrece prin „ruptura în semnificații”, cum denumea Tzvetan Todorov procesul, ci prin adaptarea părții translate la logica și la „naturalitatea” planșei realului. Altfel spus, scriitorul rămâne în orizontul desfășurării „realiste”. Nu sunt evidențiate, de fapt, nici „lumile paralele”, ci una singură, în care funcționează integrarea, nu fără a-și releva și o parte necunoscută, dar nicidecum imaginară.
Fiindcă va renunța la condiția de înger păzitor, Abdiel are nevoie de haine, drept care Maurice îi cumpără îmbrăcămintea umui sinucigaș – precizare inutilă, nici măcar o premoniție, deoarece nu acesta va fi destinul noului posesor al veșmintelor, semnificând doar necesara cădere în aparențe pentru a se putea întâlni, printre oameni, cu alte făpturi ale esențelor Sacrului. Abdiel parcurge, totuși, o schimbare de destin, proces desfășurat în condiții similare unei inițieri: într-o lume, cea a îngerilor, care aproape s-a dizolvat într-o altă lume, cea a oamenillor, îngerii și-au pierdut, în mare măsură, memoria și, mai ales, vibrația superioară a originii și necesara proiecție a acesteia în durată. Când s-a cufundat în bibliotecă, poate din curiozitate, poate din plictiseală, parcurgând volum după volum, s-a descoperit mai întâi pe sine, apoi condiția diferită a lumilor, atingând și pragul de pe care începuse estomparea identitarului. La contactul cu informațiile despre apariția, varietatea, dezvoltarea și evoluția religiilor, despre dinamica în timp a mișcărilor din real și din ireal, despre existențial și raporturile acestuia cu gândirea și sensibilitatea, despre cunoaștere și confruntarea cu înțelegerea funcției posibilului și a imposibilului în edificarea perspectivelor, având și memoria reactivată, Abdiel se desprinde de rigorile vechiului registru, conformist, limitat și limitativ, unidirecționat, suficient sieși în rigiditatea sa. Doar că, prin intermediul noilor înțelegeri ale lui Abdiel, prin evocările și explicațiile acestuia, Anatole France rescrie, cu o destul de întinsă bibliografie, mitul însuși al îngerilor, pe care Biblia îl închisese „în litera” sa, dar îl lăsase deschis pentru cei ce „știau să vadă” și să simtă în iradiațile sale subterane. Semnificativ, evocând îmtâmplări din lumea îngerilor, precum și refăcând ierarhia lor sau nisiunile fiecărei trepte ierarhice, Abdiel menționează titluri de lucrări și autori din zonele menționate și mai la începutul comentariului nostru, cum ar fi Sf. Augustin, Damaschin, Ieronim, Tertulian, Origen, Clement din Alexandria ș. a., ajungând până la prelucrările gnostice. Pornind de aici, ngerii au fost creați înaintea Facerii, din Spirit, adică din acea „materie sensibilă care poate schimba, calitativ și cantitativ, structura internă a materiei palpabile, a „elementelor care o compun”. Probabil, menirea lor a fost de a ajuta Divinitatea în actul Creației, în ordonarea și supravegherea celor apărute, întrucât numai cel dintâi, (numit de către ceilalți, conform Gnozei, „fiul lui Dumnezeu”) a avut și harul înfăptuirii. Tot în acel timp a avut loc și o revoltă a îngerilor, când „cel mai frumos dintre serafimi s-a revoltat din orgoliu”, considerând că e nedemn ca – la valoarea și puterilor lor – urmează a deservi creații și creaturi inferioare. Iar, în plus, au rămas „supuși greșelii”, astfel încât, și astăzi, cei care „păcătuiesc” „cad din cer ca muștele” pe pământ. Este locul unde se va conjuga „păcatul” neobedienței cu „păcatul” cunoașterii.
Inițial destinați unui soi de agenturi cu funcția de a instrumenta modelări prestabilite, îngerilor le-a fost blocată cunoașterea: ei nu erau decât prelungiri operaționale nesupuse evaluării. Trimiși într-o altă realitate, fie cu misiune, ca „păzitori”, unii ai omului, alții ai Bisericii, ai credinței și ai moralei creștine, dar denunțând atribuțiile primite, fie alungați pe pământ ca urmare a încălcării statutului care le-a fost stabilit, îngerii nu mai trăiesc lumea lor, ci – luând înfățișarea oamenilor – sunt constrânși la integrare socială, supunându-se unor prerogative care le sunt străine. Cum resemnarea e însoțită, de cele mai multe ori, de pierderea memoriei (doar puțini dintre îmgerii „căzuți”, îndeosebi cei aflați în partea superioară a ierarhiei cerești, conservă amintiri din trecut), continuumul pe care îl trăiesc le adâncește senzația permanentului exil. În cotidian, „aparența” îi definește ca oameni, preluând obligațiile, atitudinile și comportamentul acestora.
În acest peisaj, întâlnirea lui Abdiel cu biblioteca fusese un accident, dar consecințele înțelesurilor desprinse din cărți, la conjuncția cercetării universului spiritual, metafizic, cu a universului material, vor fi radicale. Când atingerea cunoașterii îl determină dă abandoneze misiunea care i-a fost încredințată și să pună în faptă „adevărul” rațiunii și al științei (evocarea lui Lamarck și Darwin nefiind întâmplătosare), de care „depinde soarta universului”, se va ridica împotriva Celui pe care oamenii îl socotesc „creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor”, pregătind a doua „revoltă a îngerilor”, fiindcă „ce-au făcut odinioară, pot face din nou acum”. Iar de aici, romanul lui Anatole France va evidenția o altă paradigmă, mitul îngerilor, coborât deja în concretul existențial, devenind, mai întîi, un pretext, operând ca instrument de transformare a mitului de substrat în oglindă ficțională a realului. Analizând, din perspectivă literară, „Marele Cod” al Bibliei, Northrop Frye nu ocolea o atare situație. Dacă nu uităm că mitul îngerilor nu este un construct autonom, ci degajat și, în ultimă instanță, componentă a marelui “mit biblic”, atunci „istoria” lui este indisolubil legată de „Istoria sacră”, integrată și dependentă de aceasta. Modelarea unui mitem, efectuată cu intenția degajării unor noi semnificații, nu poate fi făcută prin anularea sensului originar din care a descins – precizează Northrop Frye. Și acesta cu atât mai mult cu cât structura care l-a generat își afirmă „caracterul serios și implicat” al unui mit esențial, „în general acceptat”, cum este mitul creștin. Chiar libertatea scriitorului „este condiționată de acest fapt”, îngrădind ficțiunea acolo unde traseul actualității nu poate face abstracție de determinările trecutului. Or, soluția la care apelează, în Revolta îngerilor, Anatole France, este o dublă dislocare mitică.
Mai întâi, prin asimilare, mitul îngerilor se dizolvă în real, pierzând toate marcajele lumii lor specifice, începând cu calitatea invizibilității și sfârșind cu o completă adaptare la existența fizică. Iar când până și imortalitatea le apare ca incertă, modùlul argumentativ radicalizează demonstrația, trecând-o, de fapt, în dinamica erorilor funcționale ale sistemului primar, așadar ale mitului de origine. Și tocmai fiindcă textul este centrat demonstrativ, universul biblic este abordat fragmentar, eludându-se faptul că, din cutele decupajului, la o privire mai atentă, se insinuează contradicția, confuzia și chiar falsul. Când Abdiel spune, de pildă, că existența sa „depinde de a lui [,,,], a dumnezeului (respectăm grafia din text – n. n.) evreilor și creștinilor”, altfel ar cădea în neant, nu se precizează care este această Divinitate de care – în prezentul romanului – este dependent existențial. Or, în Revolta îngerilor, singurul menționat ca „stăpânind imperiul ceresc” este Iahve, dar, fiindcă acesta este doar „un demiurg neștiutor și îngâmfat”, căruia „cei care […] îi cunosc adevărata fire, îi spun Ialdabaoth”, nu poate fi nici „veșnic și nemărginit, căci e absurd să concepi o existență care să nu fie finită în spațiu și timp”, nici nu se poate accepta „că el ar fi creat lumea; cel mult, a pus rânduială într-o mică parte din ea”. Mai mult – și aici recunoaștem accentele politeismului gnostic –, nici El nu a crezut „că ar fi dumnezeul unic”, cu atât mai mult cu cât „fiecare uriaș astral”, cum sunt Aldebaran, Betelgeuse și Sirius, își are „dumnezeul lui indigen”. Oricum, în întregul său, universul nu a putut fi creat de nimeni, el s-a creat pe sine, creația așa-zis divină fiind posibilă cel mult la nivel de teritoriu limitat.
Dar, contextual, sensul creației din Biblie, deși stabilizat în vreme, este transferat în nota minoră a unui proces aflat la intersecția geografiei cu sociologia, deoarece numai în acest fel „a crea” înseamnă „a pune rânduială” într-un spațiu anume, cunoscut anterior sau necunoscut până la un ,moment dat; reprezintă, totodată, ordonare sau reordonare de situații și „obiecte”, unele reluate, altele inventate, într-un demers în spatele căruia apare o populație ce atinge stadiul unei dezvoltări sociale ierarhizate într-o oarecare măsură, atât cât să se afirme ca subiect. La adăpostul materialismului, prin scoaterea în relief a autocreării universului și a puterii omului de a-și crea mediul de ființare, întregul strat mitic al credinței, al religiei creștine este este dus în derizoriul „explicației fantastice”. Cu alte cuvinte, „citim” un story, în care actanți ireali se mișcă într-un timp și într-un spațiu inexistente, într-o „lume” configurată – pentru un minim al înțelegerii – prin recompunerea modelului real. Este „tehnica” poveștii și a basmului, cu finalizarea sensului deformată până și azi, în acele zone în care – ignorând și accentele științei de ultimă oră – tripla relație material-spiritual și imaginal (în accepția lui Corbin) se menține declasată. De aceea, schimbând „realitatea” mitului, și romanul lui Anatole France inițiază o lume-copie după modelul realității terestre: structura socială a „împărăției cerești” are un conducător-dictator, înconjurat de „marii demnitari, miniștri, generali” și armată, dar și de o majoritate, a celor „nemulțumiți de soarta lor și, mai mult sau mai puțin, contaminați de ideile secolului”. Printre aceștia din urmă se află, în număr mare, și „spiritele de pe pământ”, cei exilați aici de-a lungul timpului, începând cu primii răzvrătiți odinioară.
Coborât printre oameni sub numele de Arcadie, Abdiel aparținuse ultimei trepte a ierarhiei cerești, iar misiunea sa fusese una dintre cele mai umile. Sub acest aspect, mărturisirea sa e una de acceptare, oarecum neutră: „Există trei ierarhii de duhuri cerești, compuse fiecare din câte nouă [corect: trei – n.n.] coruri; prima cuprinde Serafimii, Heruvimii și scaunele; a doua – Stăpâniile, Domniile și Puterile; a treia – Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii propriu-ziși. Eu aparțin celui de al nouălea cor din a treia ierarhie”. (Tabloul este conform celui alcătuit de Dionisie Areopagitul, utilizat – cu mici inversiuni și intervenții în grafie – și în amplul eseu al lui Andrei Pleșu, Despre îngeri, 2003). Miza cu care va intra în acțiune era, așadar, cunoașterea dobândită.
Prima întâlnire a lui Abdiel este cea cu arhanghelul Mirar (acum: Teofil), soldată, însă, cu o deziluzie: proiectul lui Abdiel nu-l interesează, Mirar rămânând fidel „creatorului său ceresc”, care îl prăbușise doar în urma faptului că, alături de alți îngeri, își pierduse inocența, atras fiind de „fetele frumoase ale oamenilor”.În afară de aceasta, el refuză până și ideea de a face politică – declarație care poate fi semnificativă pentru viața de artist pe care o trăiește în exilul său, dar este mai relevantă pentru înțelesul pe care îl va conferi Anatole France , cum vom vedea, actului revoltei: „politicul” este cel dintâi și mai violent, dar, cu siguranță, nu și cel mai eficient de aggresiune a ideologicului.
Dar, prin intermediul lui Minar, Abdiel se va apropia de cei care își exprimaseră opțiunea și, deja, lucrau în favoarea revoltei. O va cunoaște pe „arhanghela” Ithuriel (Zita), care „trecea drept nihilistă rusă“: fără a respinge necesitatea revoltei, ea consideră, totuși, „propaganda științifică” mai dificilă și insuficientă în raport cu „propaganda anarhistă”, mai directă și mai lipsită de scrupule. Abdiel va avea, apoi, o relație mai strânsă cu îngerul Iștar, care aparținuse corului Heruvimilor sau Cherubilor, până când, “după un șir lung de veacuri, se convinse că, odată cu universul, Ialdabaoth zămislise [altă „corecție” față de cele anterior menționate – n. n.] și răul, și moartea, Iștar încetă să-l mai iubească și să-l servească. Dragostea i se transformă în ură, venerația în dispreț. Îi strigă scârba în față și fugi pe pământ”. Aici își păstră numele de înger, Iștar, dar îi adăugase titulatura nobiliară de Prinț, echivalentă rangului avut în ierarhia cerească. El iubea și prețuia oamenii, sprijinea „revoluția socială” din Franța și Europa, „colabora la ziare anarhiste, lua cuvântul la întruniri publice și reușise, ca antimilitarist, să fie condamnat la câteva luni de închisoare”. Specializat, pe pământ, în chimie, el se va angaja, de altfel, să furnizeze și armele necesare revoltei îngerilor, una dintre acestea superioară fulgerului pe care îl deținea StăpânulCerului.
În scurt timp, numărul îmgerilor pământeni angajați în revoltă se ridicase la câteva sute de mii, pregătirile erau aproape încheiate, îndeosebi după ce Prințul Iștar – printr-o presiune subtilă, nu foarte departe de o insinuare pe pragul șantajului – obținuse sprijinul financiar al îngerului Sofar, conducătorul „celui mai mare așezământ de credit din Franța și din lume”. Intuind, însă, că reacțiile emoționale individuale ale insurgenților, ca și experiențele personale ale acestora sunt în măsură să asigure legitimitatea revoltei, nu și instalarea unei noi ordini, Zita mai consideră necesară o întâlnire cu îngerul Alaciel (Nectarie), la care va participa și Abdiel. Aparținând corului Stăpâniilor, Alaciel fusese alături de „cel mai frumos dintre Serafimi”, de Lucifer, ngerul care „strălucea de inteligență și îndrăzneală”, dar pe care „Iahve îl pizmuia”. Căci, deși creați din spirit, primii îngeri – asemeni omului primitiv, despre care s-a pronunțat antropologia – au dezvoltat, la contactul cu realul perceptiv, și un epistem în parte pozitivist, vizibil în mărturisirea lui Alaciel: „După lungi meditații am înțeles că universul nu se formase deloc așa cum pretinsul lui creator se străduia să ne facă să credem; am descoperit că tot ceea ce există, există numai din sine și nu din capriciul lui Iahve, că lumea își este sieși autoare și că spiritul își este sieși Dumnezeu. De atunci îl disprețuii pe Iahve pentru șaralataniile lui și îl urâi pentru că se arăta potrivnic a tot ce socoteam buni demn de a fi dorit: libertatea, curiozitatea, îndoiala. Sentimentele acestea mă apropiară de Serafim, îl admirai, îl ăndrăgii: trăii în lumina lui. Când în sfârși s-a vădit că trebuie ales între el și Celălalt, mă alăturai partidei lui Lucifer și nu mai cunoscui altă ambiție decât să-l slujesc, altă dorință decât decât să-i împărtășesc soarta”. Planșa explicativă reia ceea ce, de fapt, se afla și pe cea alcătuită de Abdiel, după multele sale treceri prin cărțile familiei df’Esparvieu.
Devenită inevitabilă, confruntarea dintre cele două tabere, relatată în detalii de către Nectarie, în momentul în care, asupra îngerilor insurgenți, aflați pe punctul de câștiga bătălia, Iahve aruncase o ploaie de trăznete, arma supremă a multor Zei Stăpânitori, și i-a prăbușit într-un spațiu impur. Adresându-li-se după înfrângere, Lucifer (acum Satan) explică: „Nu poți domni asupra Firii, nu poți dobândi imperiul Universului, nu poți ajunge Dumnezeu decât prin cunoaștere. […] În locurile astea mute în care am căzut, să cercetăm, să medităm asupra cauzelor tăinuite în lucruri. Dă observăm natura; să o urmăm cu nestinsă ardoare și dor cuceritor; să ne străduim să-i pătrundem măreția infinită și infinitul unui fir de praf. Să știm când este stearpă și când fecundă; cum zămislește cîldura și frigul, bucuria și durerea, viața și moartea; cum contopește și cum divizează elementele, cum produce aerul subtil pe care-l respirăm și stâncile de diamant sau de safir de pe care am fost prăbușiți, și focul divin care ne-a înnegrit, și gândul înalt care ne frământă spiritul”.
Iar Nectarie continuă relatarea, fiindcă – în acel timp fără timp, „se năștea Pământul, sfera sa imensă, nebuloasă, din ceas în ceas se strângea și se întărea”, apăreau flora și fauna, iar într-un târziu, spăruse și omul. Îngerii căzuți s-au ridicat și ei pe pământ, hotărâți să sprijine evoluția omenirii. Numai că, în aceeași vreme, Iahve crease „instrumentul” credinței și al supunerii, Biserica, în ajutorul acesteia și al puternicilor pământului fiind trimiși îngerii care îi rămăseseră fideli. Conflictul se reaprinde, de data aceasta într-o formă pe care nu greșim numind-o „război rece”. Noua “poveste” a lui Nectarie primește, acum, coloratura unei ample istorii a umanității, în limitele unor decupaje care ilustrează permanenta confruntare între Bine și Rău. Este schimbată și paradigma discursului: dacă, până aici, narativitatea lăsa încă impresia că literatura se menține pe curbura romanului, aceasta avea să fie înlocuită apăsat cu manifestul ideologic. Mai persistă, uneori, sedimente metonimice, metaforice, simbolice, oarecum stimulative anterior, iar alegoria este pronunțat transparentă, cu accente care o scot din zona duplicității, a echivalențelor, devenind „atributivă”, Mai mult, scriitorul francez reușește dislocarea miturilor sub semnul cărora fusese inițiat romanul, mitul Biblic și mitul Îngerilor, subiacent, fie integrat, fie doar complementar celui dintâi. Este blocat tot ceea ce, prin chiar „programul” său constitutiv, implică prezența mitului ca efort de acces la un „dincolo” simțit ca existent, dar necunoscut, inexplicabil, respectiv inaccesibil modalității de cunoaștere aplicabile în cotidian, în concret, – planșele de concretizare a lumii cerești și a lumii îngerilor se arată a fi de aceeași natură cu lumea reală, ființele de „dincolo” sunt identice celor de „dincoace”. Spațiul Sacrului, cu întregul structurilor care îl ocupă, de la ce ar putea fi numită „organizare socială” până la dirijarea comportamentală și supravegherea mentalului, se înfățișează ca preluând, în còpii aproape fidele realitatea vieții umane. În atare situație, în care universul sacru își pierde adevărata sa identitate, el se este reclădit ca integrat și determinat de condiționalizări ale materiei, cu toate echilibrele și dezechilibrele cunoscute, perceptibile. Mitul este pierdut și el, cu toate „adevărurile” sale, dezvoltând un bazin semantic nu doar artificial, ci unul de-a dreptul distructiv. Și nu trebuie să uităm că bazinul semantic al oricărei mitologii, ca și al coricărui mit sau mitem generate într-un început de istorie nu este, nu poate fi o creație a prezentului (posibile și acestea, după cum știm), ci sunt edificate pe și de către adânci tensiuni arhetipale, care nu pot fi nici translate, nici transformate, nici reconstruite, ci doar ca sursă a unor modulări, în ordinea unor înțelesuri, sensuri și semnificații care trec prin timp, devenind engrame ale continuității, ale permanenței, cu atingere nu la prefaceri materiale, ci la un existențial care nu-și refuză dreptul la spiritualitate. Iar literatura ănsăși, pusă în fața transformării bazinului semantic al mitului într-un alt bazin, cu funcție de canal de emergență politico-ideologică, se va contrage în nulitate.
Romanul lui Anatole France ne-a vorbit, de fapt, despre necesitatea, despre justificarea unei revoluții, cu un accent final major în final: După ce masele de îngeri sunt convocate și pregătite de noua insurecție, având la dispoziție arme superioare celor ale Împărăției Cerului, și după ce Lucifer este convins să conducă bătălia finală, acesta are un vis revelator, sfârșit în ideea că nu războiul, nu forța sunt instrumentele adevăratei schimbări. Drept care se va adresa îngerilor revoltați: „Nu, prieteni, spuse marele arhanghel, nu vom cuceri cerul. E destul că ne stă în putință”. Și aceasta fiindcă „Dumnezeu cel învins va deveni Satan, Satan învingător va deveni Dumnezeu. Fie ca ursitoarele să mă cruțe de o asemenea soartă îngrozitoare! […] … ce importanță are faptul că oamenii nu-i mai sunt supuși lui Ialdabaoth, dacă spiritul lui Ialdabaoth încă trăiește în ei, dacă ei sunt asemeni lui pizmași, violenți, certăreți, stupizi, dușmani ai artelor și ai frumuseții…? În ce ne privește, noi, duhurile cerești […], l-am nimicit pe Ialdabaoth tiranul, dacă am nimicit în noi ignoranța și frica”. Pe când, în prima noastră revoltă, „Am fost învinși pentru că n-am înțeles că victoria este Spirit și că în noi și numai în noi trebuie să-l atacăm și să-l nimicim pe Ialdabaoth”. Soluția, într-adevăr eficientă pentru a scoate poporul de sub puterea opiumului Religiei, al Credinței, al Bisericii, se conturează ca fiind inițierea și dezvoltarea unei mentalități pătrunse de undele raționalismului și ateismului, ale materialismului dialectic. Dar pentru cultura noastră, în chiar contemporaneitatea lui Anatole France, o atare construcție textuală a fost asociată, de către Titu Maiorescu, tezismului: pragul de pe care noțiunea de literatură popate fi, la rândul ei, înlăturată.
