Modernism, neomodernism, postmodernism – o scurtă recapitulare –

Deși acreditați de numeroși critici și istorici literari, termenii neomodernism și postmodernism sunt priviți încă cu multă suspiciune. Pentru unii, acești termeni nu au substanță diferită de a modernismului, paradigma dominantă a literaturii scrise din a doua parte a secolului al XIX-lea încoace, începînd cu simbolismul  anunțat de volumul Florile Răului de Charles Baudelaire, ci sunt doar niște mutații ale aceluiași fenomen. Pentru alții, nu ar fi decît niște găselnițe terminologice adoptate de scriitori și criticii literari cu scopul de a se delimita și legitima în raport cu modernismul. Adevărul este că granițele care le separă sunt destul de fluide pentru a alcătui fenomene foarte deosebite ca substanță, dar aceste curente literare, în succesiunea lor istorică, sunt manifestări ale unor realități culturale și generații de creație diferite.

            Dacă modernismul și postmodernismul au acreditare și circulație internațională ca fenomene culturale/ literare deosebite, desfășurate în succesiune dialectică, modernismul acoperind în secolul XX, iar postmodernismul cea de-a doua jumătate, cu prelungiri în prezent, neomodernismul este denumirea locală a unui fenomen literar manifestat în România, dar și în alte țări est-europene, după depășirea proletcultismului de influență sovietică, în primele două decenii de comunism. Proletcultismul a întrerupt evoluția firească a literaturii române care, în perioada interbelică, se sincronizase cu mersul modernismului din țările occidentale, existînd premise favorabile de a trece la postmodernism. Literatura română  a  fost însă aservită   politic, fiind reprezentată de scriitori și opere scrise la comandă, ca să sprijine propaganda  regimului comunist, ceea ce a marcat un regres în evoluția ei.

            După traversarea deșertului proletcultist, scriitorii români au trăit impresia (re)găsirii unui pămînt al Făgăduinței, prin refacerea legăturii cu marea literatură interbelică, asumată ca bază de tradiție. Între cei care au contribuit la normalizarea statutului literaturii s-au numărat tinerii scriitori încadrați generației 60, dar și scriitori din generația anterioară, formați în directa continuitate a modernismului interbelic, mulți dintre ei supraviețuitori ai închisorilor politice ca urmare a nealinierii ideologice : ex. Gruparea ”Albatros” din București sau Cercul Literar de la Sibiu, dar și scriitori reconvertiți la modernism după ce au rupt pactul cu proletcultismul : ex. Gruparea revistei ”Steaua” de la Cluj. Izolarea față de Occident, dar și permanentul control al libertății de creație prin intermediul Cenzurii, continuată în forme mai mascate și în anii dictaturii lui Ceaușescu,  au orientat literatura fie spre național-comunism, care a degenerat în protocronism, fie în direcția estetică de sorginte maioresciană și lovinesciană,  degradată în estetism abstract ori esopic. În a doua direcție s-au afirmat însă și s-au impus cu opere de o valoare comparabilă cu cele interbelice, poeții Ștefan Aug. Doinaș, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu ș.a., prozatorii Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Nicolae Breban ș.a.,  dramaturgul Marin Sorescu (imporant, de asemenea, ca poet), care au continuat tradiția modernismului, unii dintre ei anticipînd postmodernismul. Acesta avea să se manifeste cu o întîrziere de două decenii, la începutul anilor 80, odată cu intrarea în scenă a unei noi generații, mai nonconformistă și conectată, în ciuda izolării României nu numai de Vest ci si de Est, la ecourile postmodernismului american.

            Făcînd în cartea cu acest titlu o ”recapitulare a modernității”, publicată în anul 2000, criticul optzecist In Bogdan Lefter folosește primul termenul neomodernism ca ”reîntoarcere la estetic”(1, atribuindu-l perioadei cuprinse între anii 1960/ 1965 – 1980, denumire mai potrivită decît cea de tardomodernism propusă un an mai devreme de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc, care consideră aceată perioadă doar o ”clonă”(2 a modernismului interbelic, pentru întîrzierea pe care a marcat-o în evoluția literaturii noastre spre postmodernism. Ion Bogdan Lefter remarcă însă că postmodernismul s-a manifestat ”cu antecedențe izolate începînd din a doua parte a anilor ‘60”, fiind  adoptat de generația 80, odată cu care literarura română  s-a resincronizat cu cele occidentale, ”anticipînd și apoi însoțind prin filosofia sa pluralistă ieșirea de sub regimul comunist și trecerea la democrația actuală”.

            După aproape două decenii, termenul neomodernism a fost adoptat de criticul șaizecist Ion Pop care, în Argumentul cărții Poezia românească neomodernistă, încearcă să lămurească cu date istorice problema, polemizînd cu adepții postmodernismului și susținînd că ”atributul  neomodernist trebuie considerat cu o atenție nuanțată, înainte de a-l utiliza în chip de umbrelă protectoare a unei poetici care nu e, de fapt, una singură, ci – cum e firesc – cunoaște variante, devieri, metamorfoze dependente deopotrivă de momentul istoric cu sensibilități stratificate și de personalități distincte, originale”, afirmație probată de comentarea operei cîtorva zeci de poeți încadrați acestui curent.

            Acum cînd și postmodernismul s-a clasicizat sau este, după unii tineri scriitori de azi, chiar expirat, cred și eu că succesiunea curentelor modernism, neomodernism și postmodernism, specifică literaturii noastre în secolul XX, trebuie analizată  cu detașare critică, în contextele lor istorice și în operele lor menite nu numai să le reprezinte, ci să și dureze dincolo de trecătoarele mode.

Note:

  1. Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității, Ed. Paralela 45, 2000, p. 195
  2. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, 1999, p. 137
  3. Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Ed. Școala Ardeleană, 2018, p. 27

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *