Momente ale devenirii literare şi accidente existenţiale

1938-41. Născut într-o familie de intelectuali din Cluj în 10 august 1921, Ion Negoiţescu dovedeşte o precocitate rar întâlnită în literatura română, exceptându-l pe Mircea Eliade. De la 17 ani scrie pagini întregi de jurnal intim şi fragmente de romane sau piese de teatru, precum drama Uriaşul proiectată în 3 acte. Se vede din volumul postum întocmit de Dan Damaschin Ora oglinzilor, care cuprinde Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter comnfesiv. Încă din anii liceului, unicul clujean dintre exponenţii Cercului Literar din Sibiu debutează cu versuri, dar înzestrarea critică era evidentă din însemnările diaristice ale acelei vârste. Recenzia despre cartea lui Bazil Munteanu (stabilit la Paris) Panorama de la  littérature roumaine, recuperată în volumul amintit, constituie debutul său absolut în critică, fiind publicată iniţial în revista Liceului “George Bariţiu” din 1938. Criticul în devenire remarca acolo: “Avem un îndreptar limpede în labirintul literaturii noastre de azi. Poate că autorul s-a năzuit să schiţeze doar trăsăturilşe mari ale acestei înfloritoare literature, în dorinbţa de a o face cunăscută ân lumea întreagă; însă măiestria cu care el a lucrat, aprindu-se adeseori la amănţimea unui detaliu ce întregea discret privirea în sinteză, a dat la iveală o operă care a trecut peste intima şi modesta năzuinţă, operă asemănătoare cu o cuprinzătoare frescă.” La un an după absolvirea liceului din Cluj, studentul de la Litere şi Filosofie debutează editorial cu un microroman experimental, scris în manieră suprarealistă, Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941). Din aceşti ani datează şi aderarea lui la mişcarea legionară, o eroare de tinereţe pentru care va suporta măsurile opresive ale regimului comunist până la plecarea din ţară.

                                                            *

1943-45. În umărul din 13 mai 1943 al cotidianului Viaţa se publică o scrisoare decshisă care cuprinde  programul unei noi grupări de studenţi literaţi şi filosofi întemeiat pe primatul esteticului şi reafirmarea spiritului critic în literatura română. Scrisoarea-manifest era adresată, cum se ştie, lui E. Lovinescu (pe care îl cunoscuse în 1941), considerat model de generaţie, într-un moment de revigorare – superficială, putem spune acum – a unui gen de neo-sămănătoriam transilvan şi ea a reprezentat actul de naştere al celei de-a patra generaţii maioresciene, grupată în jurul nucleului de tineri acriitori ce se vor afirma în paginile Revistei Cercului Literar din 1945: I. Negoiţescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Ion D. Sîrbu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Wolf Aichelburg, Ovidiu Drimba, Nicolae Balotă ş.a. Printre semnatarii Manifestului se numără şi un nume necunoscut, Damian Silvestru, recunoscut mai târziu de congeneri ca pseudonim al lui Ion Negoiţescu, autorul  Manifestului. Pseudonimul ales nu era întâmplîtor. El constituie un alter ego al scriitorului în devenire şi apare ca personaj principal  în proiectele de roman, teatru şi jurnal din anii 1941-42: Corabia astronauţilor, Ora oglinzilor, Din jurnalul lui Damian. Dacă Radu Stanca a fost catalizatorul grupării literare, I. Negoiţescu reprezintă spiritul director,  dotat cu intuiţie critică şi energie creatoare în sfera proiectelor; unele irealizabile, cum a fost cazul revistei Euphorion, proiectată după revenirea Universităţii în Cluj. Ca unic redactor al Revistei Cercului Literar, a condus din umbră gruparea studenţească de scriitori, care reprezentă un moment însemnat din istoria literaturii române.

*

1961-64. Deşi i se recunoaştea valoarea – mai cu seamă datorită premiului  acordat de Fundaţia Regală în 1947 -, tânărul scriitor a fost frustrat de semnătură în anii stalinismului. După un scurt intermezzo publicistic,  care i se permite în 1958, binecunoscutul organ al partidului unic,  Scânteia, îl denunţă cu vigilenţă, ca reacţionar şi anti-marxist. Aşa se face că în februarie 1961  este arestat pentru “uneltire prin discuţii duşmănoase” şi condamnat la cinci ani de închisoare corecţională. Părăseşte închisoarea Jilava în 1964, beneficiind de amnistia internaţională, şi, în deceniul următor, de vremelnic dezgheţ cultural, reuşeşte să publice mare parte din opera sa critică şi poetică. Nu şi Istoria literaturii române, al cărei proiect fusese elaborat în temniţa comunistă, cum mărturiseşte. Aceasta va deveni, fatalmente, operă de exil.

*

1966-68. După  detenţie, ca recompensă pentru serviciile sale de informator (fiind racolat în 1963), cu note fără însemnătate şi fără grave urmări,  i se redă dreptul la semnătură. Astfel publică în 1966 prima carte de critică literară, Sciitori moderni, la Editura pentru Literatură. Este o culegere substanţială de studii critice, dar şi cronici literare (apărute în Revista Cercului Literar) scrise în două decenii despre scriitori recunoscuţi valoric precum Blaga, Bacovia, Pillat, Voiculescu, Rebreanu, Agârbiceanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, I. M. Sadoveanu, M. Sebastian etc. La care se adaugă câţiva mai tineri scriitori contemporani: Geo Dumitrescu, D. Stelaru, Nina Cassian, Maria Banuş, Ion Horea ş.a. Autorul declară într-un scurt argumet fără titlu că a ignorat datele istorico-literare, “interesat fiind în primul rând de valorificarea estetică a operelor supuse analizei”. Peste doi ani, I. Negoiţescu publică un studiu cu accente polemice despre vizionarismului eminescian din poezia postumă, Poezia lui Eminescu, care a făcut vâlvă în eminescologia momentului. Operând distincţia dintre poetul plutonic (din postume) şi cel neptunic (antumele), exegetul  înclină valorizarea estetică înspre creaţia plutonică în care se reflectă “noaptea originară” şi nu noaptea comună  cu natură umană din poezia publicată în timpul vieţii.

                                    *

1980-83. Ultima apariţie editorială în România, purtând semnătura lui Ion Negoiţescu, datează din 1980 (Alte însemnări critice), an în care scriitorul părăseşte ţara la puţină vreme după conceperea Scrisorii către Paul Goma (din 3 martie 1977), act ce consfinţeşte trezirea conştiinţei civice. În urma difuzării textului la Europa liberă, a fost arestat de Securitate, supus unui “interogatoriu continuu de 48 de ore, fără somn, fără mâncare” şi apoi şantajat cu un proces de homosexualitate. Prin diligenţele unor scriitori curajoşi – mai cu seamă ale prietenului statornic Ştefan Aug. Doinaş – va fi, condiţionat, pus în libertate. “Cauţiunea” eliberării consta în publicarea unui text compromiţător, intitulat expres Despre patriotism (în România literară, din 14 aprilie 1977). Va fi, dealtfel, ultimul său articol apărut în ţară, în perioada ante-revoluţionară. Din 1980, intelectualul de formaţie germană beneficiază de o bursă de studii în R. F. Germania şi, în următorii doi ani,  susţine un Curs de literatură română la Universitatea din Műnster. Iar în 1983 alege oficial calea exilului, numele lui fiind radiat de cenzură din evidenţele literaturii române.

                                                            *

1990-91. Primul proiect post-călinescian de anvergură din epoca postbelică îi aparţine lui Ion Negoiţescu şi datează din 1968, când criticul cerchist publică în numărul 2 din revista Familia proiectul desfăşurat al Istoria literaturii române. Apoi, în anii ’70, începe să publice porţiuni masive din Istorie în revista Argeş. Spre sfârşitul toamnei lui 1990 (conform datării din caseta editorială: 29.11.1990) I. Negoţescu revine în literatura română cu o culegere polemică de “texte politice”, În cunoştinţă de cauză. Iar peste un an, apare Istoria literaturii române, Volumul I (1800-1945), la Editura Minerva. Cum se vede din subtitlu,  exegetul străbate toată partea stabilă a literaturii române, clasicizată sau doar istoricizată, oprindu-se, după criteriul istoric, în pragul anului de sfârşit al ultimei conflagraţii mondiale. Volumul al II-lea urma să cuprindă perioada postbelică, cu pondere extinsă pe măsura unui fenomen viu, cu mulţi scriitori surprinşi încă în evoluţie. Istoria se deschide, paradoxal, cu Începuturile poeziei române – fără cronicari şi Dimitrie Cantemir -, dar se promite în Prefaţă că volumul al doilea va avea „o secţiune finală asupra literaturii noastre vechi”.    Privită de aproape, această inversiune cronologică se conformează concepţiei celui care a elaborat Manifestul Cercului literar din Sibiu, unde blama recursul la „cultura populară, rurală, ca un mediu exclusiv de îndrumare şi meditaţie” şi sancţiona drastic confuzia dintre artistic şi cultural: „Ca fapt de mentalitate primitivă şi nediferenţiată se remarcă în plus şi confuzia între artistic şi cultural, mai frecvent în Ardeal ca oriunde, astfel că cel mai adesea valoarea estetică sete umflată până la monstruozitate, pentru a coţine tot ce o magazie de cultură poate cuprinde”.

În atari circumstanţe, criticul şi istoricul literar cerchist nu ezită să recunoască modelul lovinescian în scurta prefaţă: „De aici, caracterul totuşi implicit polemic al muncii mele, căreia, în totalitatea ambelor volume, i-a servit drept model moral Istoria literaturii române contemporane (1937) a lui E. Lovinescu”. În cuprinsul Istoriei sale, Negoiţescu, în postura discipolului fidel, va recunoaşte mai apăsat influenţa covârşitoare a criticii lovinesciene: „Fără acest stil lovinescian pluriform, n-ar exista proza critică a lui G. Călinescu, dicipolul infidel, a lui Perpessicius, alui Tudor Vianu şi desigur nici a lui Paul Zarifopol.” Prin această prismă, stilul călinescian este încorporat fără reţinere în lovinescianism („Scrisul său descinde de-a dreptul şi în modul cel mai spectaculos din  cel lovinescian”), văzând în monumentala Istorie călinesciană doar originalitatea beletristică: „Ceea ce diferenţiază însă modalitatea  originală a istoriei literaturii practicate de Călinescu rămâne tocmai propensiunea narativă a actului critic ca atare. Realizată cu atâta forţă şi strălucire portretistică de aun artist neobişnuit, opera aceasta nu este, totuşi, ca istorie, o construcţie solidă, căci îi lipsesc punctele de sprijin ideologic, care trebuie neapărat să-i dea relief istoric.”

            Bineînţeles că lui I. Negoiţescu îi displace, structural, minuţioasa documentare călinesciană. „Ţin mai mult să să interpretez opera,decât să informez cititorul” – specifica într-un interviu din Vatra în 1990. Prin renunţarea programatică la informaţia bio-bibliografică, întreprinderea lui se aseamănă cu Istoria critică manolesciană. Lucrarea cerchistului se întemeiază, pe lângă primatul esteticului, pe o teză anume, etosul nostru relevat estetic, cum accentuează în prefaţă: „ce ne spune literatura română asupra fiinţei noastre axiologice, adică ce suntem noi românii şi cum ne prezentăm noi în confuntarea istoriei?”  Într-un micro-interviu pe care mi l-a acordat la începutul anului în care Istoria ajunsese la Editura Minerva, întrebându-l despre asemănarea lucrării sale cu Istoria călinesciană, Negoiţescu recunoştea doar coincidenţa cronologică: „Cel mai mult seamănă Istoria mea cu cea a lui G. Călinescu prin împrejurarea că vol. I, în curs de apariţie, acoperă aproximativ aceeaşi perioadă. 1800-1845. Perspectivele şi metodele sunt diferite, cum e şi firesc după o trecere de timp de o jumătate de secol!” (Calende nr. 3/1991) Cred, însă, că prin opţiunile sale radical-opuse, I. Negoiţescu vrea cu tot dinadinsul să se delimiteze de G. Călinescu şi, în genere, de toţi antecesorii interbelici din perimetrul istorico-literar. Mutaţiile  de accent valoric sunt, mai totdeauna, temeinic argumentate. Dintre clasificările care schimbă accentul valoric recunoscut, cea mai frapantă se referă  la Duiliu Zamfirescu, inclus de istoricul literar la capitolul Junimea, pe câtă vreme Călinescu îi găsise locul în gruparea Literatorului macedonskian. Un hedonist în limitele genului, autorul acestei Istorii neterminate resimte aievea căldura textului, întreţinându-i pulsaţia prin demersul hemeneutic. „M-am străduit să trăiesc căldura operelor, să le surprind  natura vie”, cum mărturiseşte. Reţin doar un exemplu expresiv despre poetul naţional: „Eminescu este unul din cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă care aici i se cuvine. Iar în literatura română nu există natură mai prodigioasă, mai “haotică”, mai copleşită de mitos, mai “magnetică”. Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmică vin dintr-o sorginte tot atât de promiţătoare ca şi bogăţia voluptăţilor vizionare ale poetului.”

                                                            *

            După 1993. Trecând în nefiinţă la doar 72 de ani, în 6 februarie 1993, la Műnchen, I. Negoiţescu nu a reuşit să-şi definitiveze originala sinteză istorico-literară, Cu un an înainte anunţase într-o prefaţă amânarea publicării volumului al II-lea: „spre a câştiga o anumită distanţă în timp, având îndeosebi în vedere evenimentele istorice grave care pot să ne schimbe perspectivele în judecarea literaturii acestei epoci, am hotărât să amân cu un an-doi publicarea celui de-al doilea volum al Istoriei literaturii române.” Prefaţa respectivă trebuia să însoţească o culegere de texte critice din exil difuzate iniţial prin posturile de radio  BBC, Europa liberă şi Deutsche Welle. Astfel, voluminoasa culegere de studii Scriitori contemporani, care apare în două ediţii (1994; 2000), îngrijite de Dan Damaschin – legatar al criticului intrat în posteritatea ilustră şi eminent doctor în filologie cu o teză despre Cercul Literar de la Sibiu/Cluj –ajunge să înlocuiască într-o formă imperfectă partea a II-a a Istoriei proiectate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *