multă cafea, singurătate și despre modalitățile infinite de a crea în centrul unui personaj („Ce preferi?”-Dan Coman)

0

  Cea mai recentă carte publicată de Dan Coman, la editura Polirom, consacră un stil și o voce narativă deja anticipate și finisate anterior în romanul „Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Polirom, 2019). Rămânând fidel unui spațiu oniric, impregnat de realități multiple și hipnotizante, volumul de povestiri „Ce preferi?”, apărut în toamna anului 2022, reușește să ofere o formulă general valabilă pentru accesarea unor posibile povești și destine creatoare. Cartea poate fi citită ca un întreg, ca un roman care urmează firul roșu al câtorva povești de viață bine-delimitate, însă, înțelese individual, povestirile pot deveni variante ale uneia și aceleiași vieți întrucât nu doar coordonatele geografice sunt, deseori, similare, ci există un personaj care invadează fiecare povestire, care se furișează și e regăsit la marginile unor legături ce nu par aici a fi decât evidente, firești, nicidecum forțate: Maria –brunetă, cu pielea măslinie, făcând pași neașteptat de mărunți pentru o femeie înaltă. Ipostazele acestui personaj par a fi documentate de-a lungul timpului, de la tinerețea efervescentă, a întâlnirilor și plecărilor care o fac să se simtă invincibilă, până la maturitatea acesteia când dezechilibrul dintre eu-corp sau eu-lume se adâncește fără sfârșit. În alt sens, Maria poate fi un nume generic atribuit aceleiași femei, o femeie care poartă pe omoplatul stâng un tatuaj cu un fluture negru, care revine și își revendică singură dreptul de a lua parte la acțiune direct sau prin amintirea celorlalți. Urmând această ultimă direcție de interpretare, Maria devine instrumentul prin care Dan Coman pune în lumină destinul mișcător al unui personaj, multitudinea spațiilor vitale pe care acesta le poate umple, diversitatea situațiilor în care se poate antrena, tot timpul luând naștere din experiența biografică, personală, în prelungirea căreia stă actul creator, imaginația coborâtă din lumile exterioare și îndepărtate proximităților recognoscibile. Narațiunea se produce la rotund. În acest sens, titlul cărții este suficient, este chiar răspunsul la propria întrebare: tu ce alegeri preferi? ce poveste se potrivește mai bine și cum? care variantă e mai bună pentru destinul acestor personaje?

   Chiar și în ceea ce privește procedeele narative este observabil jocul stilurilor, al vocilor narative, al scrierii în sine. Adesea, paginile par file de jurnal, atent delimitate sau sms-uri trimise la ore precise (19.00 Ne-am plimbat prin oraș (…) 19.30 Știam de scurtmetrajele ei.) sau chiar ansambluri de poeme în proză ce poartă nume de anotimpuri sau stări. La finalul cărții, autorul oferă explicații privind scrierea unora dintre povestiri, câteva dintre acestea fiind anume create pentru punerea în scenă, la cererea regizorului Radu Afrim. Ceea ce se remarcă de fapt, ca fiind fascinant, este însăși scrierea întregii cărți într-o formulă asemănătoare. Multe dintre povestiri par a fi scurtmetraje infuzate de imagini cotidiene, de gesturi, mișcări repetitive, de un vizual care nu dă greș. Universul acestei cărți, așa cum îl construiește Dan Coman, devine suficient sieși. Se dilată dublându-și mărimile și este capabil să renască, să regenereze din el însuși la nesfârșit.

   Meticulozitatea construirii personajelor, a locurilor și a situațiilor, atenția față de mișcarea simplă, aproape banală, face ca Ce preferi? să devină o venerare a cotidianului, a lucrurilor care trec sub automatism, sub anonimat. Nu de puține ori cuvântul „sclipici” apare pentru a descrie întocmai lumina și culoarea presărate peste suprafețele șterse ca niște bibelouri prăfuite ce nu mai însuflețesc. Cei doi copii părăsiți din povestirea „anotimpuri” aleg să vorbească în limba păsărească pentru a evita scandalurile repetate cu tatăl. Ei inventează aceste jocuri codate, mânați fiind de autoapărare și de dorința de siguranță, însă și pentru a transforma lumea într-un înveliș mult mai sclipitor. Dan Coman surprinde în această carte vulnerabilitatea umană ca mișcare constantă în interiorul schimbării întâmplate sau plănuite. Corpul joacă aici un rol foarte important. Acesta preia controlul, domină, dictează, își găsește satisfacția până la epuizare, iar mai apoi cedează, devenind indiferent la propria mișcare. Cuțu-cuțu, cuțu-cuțu: într-o bună zi o să-l atrag sub plapumă și-o să-l țin în brațe și–o sa adormim până dimineața, cuminți și împăcați. Corpul trebuie ademenit, împăcat, însă aici el își găsește liniștea doar prin distrugere și plăcere, prin plăcere fizică, animalică, primară, așa cum, zicea, visase de ani buni. El are nevoie de un efect boomerang pentru că durerea nu poate fi anesteziată decât prin durere, prin încărcări puternice care epuizează și fac eroarea transparentă. Sex și de câte patru-cinci ori pe zi, încercând să acopăr durerea cu o plăcere care creștea în intensitate ori de câte ori auzeam sunetele corpurilor lovindu-se unul de altul. 

   În cartea Ce preferi? fiecare stare reprezintă o culoare și are o textură sau un miros, presupune prezența unui ritual. Plictiseala e galbenă și moale, iar cafeaua și bomboanele „Bucuria” sunt siguranța întâlnirii, repetarea acesteia. Radiografia orașelor și a spațiilor mici, uneori de-a dreptul străine, produce senzația temporarului și a rătăcirii. Există aici câteva întâlniri esențiale, precum cea dintre profesor și fostul său elev sau cea dintre Maria și profesor, pentru care „Vienna Cafe” devine un reper. Discuțiile dintre personaje presupun evitarea unor adevăruri sau a unor amănunte despre viețile personale. Personajele lui Dan Coman rămân intacte, neatinse cu adevărat de ceilalți, mereu păstrând gânduri și trăiri neexprimate, însă aceste goluri pe care un celălalt tot timpul le va justifica intuitiv, vor fi umplute de imediat, de experiențe proaspete, de libertatea întâlnirilor și a posibilității de a te crea din nou:Vezi, tocmai lucrurile astea vreau să le evit. Poezie și dragoste și bulshituri de genu. Noi am stabilit că facem cu totul altceva, nu? Atât tăcerile, cât și conversațiile alerte cuprind conexiuni puternice, inexplicabile, însă firești și reprezintă împreună o formulă eficientă și suficientă de a-l păstra mereu aproape pe celălalt. În toate acestea există o plăcere de a interacționa, de a observa și documenta gesturi, de a alege cuvinte, locuri, imagini, de a transforma zilele repetitive în evenimente memorabile. Uitasem cât de revigorante puteau fi conversațiile inteligente, umorul fin, atenția la detalii, plăcerea de a trăi pur și simplu, absorbind toate senzațiile pe care lumea din jur le oferea din plin în fiecare secundă. 

   Fie că este vorba despre relațiile familiale, conjugale sau despre legături amoroase temporare, personajele sunt constant prinse într-o stare de abandon și dependență. Aceste două dispoziții care coexistă și se contrazic domină chiar și în relația dintre părinți și copii, iar la capătul unor alegeri corecte, mereu se găsește, triumfătoare, vinovăția. Chiar dacă Maria știa că în jurul tatălui său se construise o problemă care era alimentată constant, aceasta simte o părere de rău atunci când îl trimite la centrul de dezalcoolizare. Ignorarea faptelor declanșatoare și bucuria mică și nevinovată a faptului că celălalt s-a întors sunt lucrurile care reușesc să reconstruiască legături deseori bolnăvicioase.

      Pentru personajele lui Dan Coman, mila și sacrificiul sunt lucruri vitale, iar sentința finală și fatală pe care niciun personaj n-o poate auzi, crede sau accepta este reprezentată de faptul că celălalt de lângă nu se va mai întoarce niciodată, că legăturile nu vor mai putea fi reîntărite. Știam că nu înțelege, dar tot am spus-o. Încet, cât să nu ajungă toate cuvintele până la el, atât de încet încât nici nu mi-am mișcat buzele: Mama n-o să se întoarcă niciodată. Bucuriile și tristețile sunt bine punctate, perfect stabilite, altfel încât în umbra uneia pândește cealaltă. Întâlnirile efervescente nu rezistă, familiile se destramă, minciunile ca formă de protecție se destramă, iar prăbușirile se grăbesc să apară: descoperisem că aceea era cea mai simplă modalitate de a mă pedepsi singură. Cu cât mă uram mai mult, cu atât eram mai mulțumită de viața mea dezastruoasă. Părinții devin colegi de apartament doar pentru a-și proteja copilul, iar copiii își mint părinții doar pentru a-i face fericiți prin împlinirile lor. Alegerile neasumate fac ca  fiecare să fie cu viața lui, dar fiecare cu viața lui într-un mod cât mai discret, astfel încât să nu își dea seama fetița, să nu afle părinții, nici colegii de la școală, nici măcar prietenii noștri cei mai buni.

   Alegerile și destinele personajelor devin greu de condamnat. Există părinți care dispar și greșesc decisiv, însă și părinți care acoperă mult prea mult din greșelile copiilor. O mamă care își minte fiica că e fericită și că și-a refăcut viața într-un mod spectaculos. Aceeași fiică care, la rândul ei, își minte mama că va avea un copil doar pentru a alimenta standardele celorlalți, pentru a crea bucurii contrafăcute. Relațiile în familie tind forțat spre obligația de a-l proteja pe celălalt în orice fel, chiar cu riscul deformării periculoase a realității. A avea grijă înseamnă, pentru aceste personaje, a inventa, a deforma și, uneori, a distruge. Interesant este portretul moral al mamei Mariei, așa cum este construit cel mai bine în Ode to my family, o mamă care poartă cu dânsa datorii nescrise, care preia asupra ei întreaga suferință: Mai bine să tac. Mai bine să-i fac o prăjitură cu măr și scorțișoară. // Unde-am greșit? Ce altceva aș putea face? Nefericirea ei: asta n-o să mi-o pot ierta niciodată., iar întotdeauna replica pentru aceste gânduri ascunse este: Știu ce gândește mama, deși nu zice nimic. Deși nu-și vorbesc prea mult, iar dacă o fac ocolirile se produc pe distanțe enorme, aceste personaje își comunică suferința prin empatie și foarte multă inteligență.

   Ce preferi?  devine o carte a vulnerabilității salvatoare, a scăpărilor din viețile adulte care au sfărâmat visuri și care au lăsat în urmă o senzație inconștientă de bine și falsul acceptării. Îmbibată de muzică, poezie, de literatură și de conversații esențiale, aceasta ridică la suprafață pierderile personajelor suferite de-a lungul timpului și neputința lor de a mai repara ceva. Dinamica lumii create de Dan Coman se schimbă odată cu dispozițiile personajelor, cu vorbele și mișcările acestora care produc diferențe doar în percepția asupra lumii. De aici derivă și nevoia permanentă a celuilalt ca o perturbare benefică asupra propriilor filtre aplicate realității. Mi-am dat seama încă din prima zi că de fapt toate locurile pe care le văd sunt, într-un fel (în felul ciudat de a fi al lucrurilor de-aici) protecția mea – pentru ceilalți, ele nu există. Sau nu există așa cum mi le reprezint eu. Fiecare poveste este aici eticheta unei bucurii care se va sfârși și tot fiecare poveste poate fi doar o perspectivă, un capitol al aceleiași vieți care păstrează tot timpul cu sine ceva esențial și contradictoriu: autoizolarea atroce și expunerea totală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *