Multivers

Încă din Antichitate oamenii au gândit la existența unor universuri paralele nemărgibite. În  fizica cuantică conceptul de multivers sugerează infinitatea spațiului, a timpului, a energiei și a materiei dar și posibilitatea coexistenței mai multor lumi posibile. Dacă însă în plan științific multiversul este doar o ipoteză, în cel artistic el este o realitate incontestabilă, o realitate a conștiinței libere să călătorească și să exploreze profunzimi nebănuite.

Metafora multiversului este și piatra unghiulară a volumului Multivers, semnat de Decebal N. Todăriță (Eikon, București, 2022), ce continuă traiectoria marcată de volumul anterior, Vise presate (Eikon, 2016). Pentru autorul său, multiversul este înțeles ca aducerea împreună, între paginile volumului de versuri, a multiplelor și fascinantelor lumi lăuntrice, a gesturilor și a gândurilor, a emoțiilor și a neliniștilor, a tot ceea ce poate reprezenta materia de lucru a poeziei.

Volumul se deschide cu poemul care îi dă titlul și  care conjugă iubirea și tăcerea: „Când o să tac tăcerea mea va fi o energie infinită/ o membrană vibrantă între lumile noastre.“ Dragostea transcende universurile iar „nerostirile“ sunt cuvintele desfătându-se încă într-o formă de potențialitate: „Îl citeam pe Paul Eluard/ și am aflat că, exact ca el, «aud vocea ta în toate zgomotele lumii»/ avea dreptate/. Doar că, tu ai ales tăcerea. Tăcerea grăitoare,/ care uneori, spune mai multe/ și seamănă al dracului de mult/ cu tăcerea lui Dumnezeu.“ (Tăcerea) Tăcerea este superioară cuvântului pentru că ea cuprinde la un loc toate cuvintele posibile. Ea este logosul neîntrupat dar uneori poate lua și forma dorinței neexprimate, a sentimentului cenzurat: „Repet în mine exerciții de tăcere/ cuvintele pe care ți (le) aș spune/ le crestez pe coaja trupului/ într-o îmbătrânire timpurie. […] Repet în mine exerciții de tăcere/ Un autoexil/ în noaptea îndoielilor permanente.“ (Exercițiu de tăcere). Deși tăceare intrigă, ea are mereu valențe pozitive, conținând germenele vieții și al creației: „Cad odată cu ploaia de noiembrie,/ doar că eu cad invers,/ dinspre pământ spre cer,/ și iau cu mine strigătele/ din glasurile ferecate/ ale tuturor celor care tac,/ de parcă tăcerea ar fi moarte/ când ea e viață/ închisă în neliniști.“ (Căderi)

Un eu hipersensibil rătăcește prin lumea astrală, într-o ascensiune extatică de la pământ  la cer, într-o tensiune a interogațiilor existențiale. Călătoria cosmică are drept corespondent explorarea lăuntrică iar una din formele prin care conștiința se întoarce în trecut este remușcarea, fără însă ca obiectul acesteia să fie clar definit. Ea e doar obsesia a ceva ce ar fi putut să fie, a unei perspective nerealizate, a unei promisiuni pe jumătate uitate: „Să începem cu sfârșitul/ cu sfârșitul acela în care/ zilnic se închid obloane/ peste toate nerostirile noastre./ Privirile nu (ne) ajung,/ din ele nu cresc rădăcini de aducere aminte/ și uităm/ și ne place așa:/ să uităm./ Privirile nu ne ajung/ și nu lasă urme vizibile,/ deși ar trebui să fie adânci, atât de adânci/ întoarse către noi înșine/ în mustrări imposibile.“ (Răsturnare)

Omul se schimbă pe măsura trecerii timpului, fiind mereu altul, într-un alt univers, într-un alt vers. Atitudinea tranșantă a vechilor euri este văzută „ca un apel întârziat către regăsireˮ și către continuitate: „A venit din nou noiembrie/ pășim rigid prin oglinzi pe asfalt,/ peste noi și toate reflexiile noastre/ de unde cei ce eram odată, ies și vor să ne pălmuiască/ pentru ipocrizie.“ (NOI(embrie)). Omul este supus timpului care crestează semnele trecerii în trupul său, tot așa cum crestează în scoarța copacilor: „Timpul pe trup scoarță cu crăpături/ capsule cu amintiri albe zvâcnesc pe tâmple —eu/ dincolo de ochi, pe sub pleoape curg râuri/ de memorii interconectate/ ieri, azi, poate și mâine…ˮ.( Portret(e)).

Peisajele lăuntrice sunt populate de imagini suprarealiste, asociații libere, într-o autoreflexivitate încărcată de frumusețe și mister:  „…chipul de ramuri de salcie/ crește pe malurile de lut ale ființei— tu/ chipul cu ochii umezi/ izvoare de cercuri (re)întoarse/ către noi, peste câmpiile dinăuntru,/ unde tulpinile de măceșe întind capilare,/ îmbracă trupul în tunici de flori roșii/ scuturate în buze sângerii- vii/ într-un zâmbet pe care s-a așezat dorul lumii.ˮ

Una dintre temele preferate este iubirea, văzută ca un accident fericit al destinului: „Macazurile s-au clintit/ iar trenurile noastre, iubito,/ s-au ciocnit…[…] Strigătul nostru iubito…/ noi doi, în vagoanele vieții fiecăruia/ când la clasa a II-a/ când la clasa I/ Noi suntem liberi/ ca să ne permitem ciocniri/ sufletești/ și himere, himere, himere./ […] E bine iubito, că trenurile noastre s-au ciocnit/ Să fugim împreună! Oare suntem mai aproape de gara ta/  sau de depoul meu?ˮ (Destine) Iubirea este forța care transgresează veacurile, energia care propulsează conștiința dintr-un univers în altul, care face ca sufletul să se reîncarneze mereu doar pentru a fi alături de femeia iubită: „Suntem departe unul de altul,/ dar între noi nu există depărtări/ pentru că, voi răsuci cuvinte/ într-o țigară cu iluzii verzi,/ care să ardă mai repede câteva vieți,/ pe care le-aș mistui cu pasiune inconștienței/ doar ca să fiu mai aproape de tine…ˮ (Scrisoare către absolut).

 Figura ființei dragi este asociată uneori cu rostirea („Cuvintele tale/ sunt singularități/ rupte din început și sfârșit/ descântec de nedesfăcut.ˮ) dar cel mai adesea cu tăcerea, liniștea și odihna: „Viața mea e o insomnie/ și de aceea, femeie,/ iubită într-un alcov de gând/ și-apoi pierdută undeva între apus și răsărit,/ pe tine te numesc odihnă.ˮ

Puțin câte puțin, printre meditații, gânduri întrerupte la jumătate și puzzle-uri imagistice, pe măsura ce discursul avansează, el se și autodemasca, devine autoreferențial, iar poezia, personificată, capătă atributele iubitei: „ […] iar tu poezia mea femeie,/ ești prinsă undeva în harduri externe/ relicve în zboruri de nave prin Calea Lactee. (Sindromul DRA (Distrugere Reciprocă Asigurată)). Idealul feminin se întrupează în creația artistică. Asemeni lui Pygmalion, poetul se îndrăgostește de o plăsmuire a minții sale, undeva la granița dintre cuvânt și tăcere, pe care o investește cu frumusețe absolută: „Când te-am iubit eu ai atins absolutul frumuseții;/ sufletul ți se revărsa în chip după cuvintele mele,/ pe care le simțeai visceral, adânc, ca pe o promisiune desăvârșită/ de raportul perfect al mișcărilor noastre între glas și tăcere:/ două corpuri pe portativul sferelor cerești […] Când te-am iubit eu ai atins absolutul frumuseții;/ Creatorul frumuseții tale am fost și voi fi eu,/ cu toate cuvintele mele,/ într-o călătorie nesfârșită între perigeu și apogeu/ față de pământul din tine.ˮ(Creație (când te am iubit)).

Ultimul grupaj de poezii se remarcă printr-un ton diferit de restul volumului, stând sub semnul revoltei, fiind subintitulat „Câteva poeme tensionate la capeteˮ.  Temele abordate sunt: uniformizarea și lipsa de autenticitate, efectul de turmă, ca rezultat al ultratehnologizării („Bine ați (re)venit online/ ce de senzații și de informații,/ tot ce ne dorim e la un click distanță/ încât refuz să mai am idei proprii.ˮ), obscurantismul, ipocrizia și autosuficiența celor care conduc destinele țării („Haideți să ne punem măștile și să ne spovedim!/ iar apoi fericiți/ipocriți cu virtutea reîntregită/ prin smerenie la minut,/ să revenim la obscuratismul/ nostru cel de toate zileleˮ), incompetenta, oportunismul clasei politice („Politica e matematică/ redusă la funcții și derivatele lorˮ; „Petrecem la priveghiul României în stânga mea un om (?) de dreapta în dreapta mea un om (?) de stânga.ˮ), pandemia și consumerismul „Să recunoaștem:/ eram deja izolați în consum, abundență,/ bunuri și servicii:/ un confort cu mască de fericire.ˮ Nu lipsesc ironia, sarcasmul, trimiterile intertextuale, jocurile de cuvinte, toate tehnici de inspirație postmodernă: „Avem nevoie de o nouă r(EVOLUȚIE)ˮ, „Numărăm ca Ghiță Pristanda/ și ne bucurăm că presa e liberă/exact ca în Răcnetul Carpaților.ˮ, „INFORMA/REFORMA/FORMA toriˮ

Multiversul lui Decebal Todăriță este un proiect vizionar, născut din mirarea în fața multiplelor forme pe care le poate lua realitatea, dar mai ales în fața infinitei lumi a creației, cu întrebările, căutările, revelațiile sale, o lume ce se dorește stăpânită, aproximată, gândită.