Născut în ’90

Regie: Bogdan Sărătean

Scenariu de: Flaviu Suhastru

Distribuţie: Andrada Grosu, Aneea Opriş, Claudiu Fălămaş

„Născut în ’90”, spectacolul Companiei Teatrale BIS, în regia lui Bogdan Sărătean, recreează atmosfera primului deceniu postrevoluționar, aducând la un loc scheciuri inspirate din viața cotidiană, momente muzicale, imagini de arhivă, ce amintesc principalele evenimente politice ale vremii, și monologuri confesive, susținute de tinerii actori, Andrada Grosu, Aneea Opriş şi Claudiu Fălămaş, toți trei veniți pe lume în anii de derută generală, care au urmat prăbuşirii regimului comunist. Istoriile personale ale acestora se grefează pe istoria țării lor. Ei sunt primii copii născuți într-o Românie liberă, dar care păstrează încă memoria cenzurii, a opresiunii, a propagandei sufocante, o Românie pentru care valorile democrației sunt încă destul de ambiguue, care se confruntă cu violențe de stradă (imagini-document ale mineriadelor), cu birocrație excesivă, corupție și prejudecăți.

 Cele două filoane principale, cel politico-social și cel biografic, sunt unificate de o atitudine detașată comico-ironică, pe alocuri nostalgică, asupra copilăriei și adolescenței, supuse meandrelor istoriei. Debutul spectacolului oferă o mostră din viața cotidiană a unui cuplu în așteptarea unui copil, puțin înainte de căderea regimului comunist. Traiul de zi cu zi este presărat cu numeroase privațiuni: lipsa căldurii, a luminii, a libertății de exprimare. Salvarea pare a veni dinspre mișcările de stradă, anunțate printre bruiaje, de postul de radio Europa Liberă. Informațiile transmise pe calea undelor sunt imediat confirmate de o televiziune eliberată de cenzură, ce prezintă revoluția în timp real. Copiii ca Aneea (Aneea Opriș), născuți în acele zile, sunt „copiii speranței“, o speranță înlocuită însă de dezamăgirea ce urmează primelor alegeri libere.

În ciuda problemelor sociale cu care se confruntă țara, grijile adulților nu sunt resimțite de tinerele vlăstrare, pentru care această perioadă echivalează cu bucuria de a urmări desene animate pe Cartoon Network, de a asculta muzică pe MTV și Atomic, de a colecționa poze cu fotbaliștii de la Campionatul Mondial Italia ’90 sau de a îmbrăca după moda vremii binecunoscuții pantaloni trapez.

Clișeele de gândire, comportamentele de tip reflex sunt urmările unui regim totalitar, obșnuit cu intruziunea în viața privată a cetățenilor, mizând pe supraveghere, pe uniformizare, pe fixarea în șabloane. Astfel, tanti Cecilia, educatoarea, îi descoase pe copii, căutând să afle nu doar ce au mâncat de dimineață, ci și cu cine au votat părinții lor. Prea preocupată de dimensiunea normativă a actului educațional, ea uită să se aplece asupra nevoilor imediate ale celor mici, dând naștere unei scene comice, precum cea în care Aneea face pipi pe ea, fiindcă nu mai poate aștepta permisiunea de a merge la toaletă odată cu ceilalți copii.

În interpetarea foarte convingătoare a Andradei Grosu, educatoarea, învățătoarea și asistenta ce efectuează controlul medical periodic, trădează aceeași atitudine afectată și autoritară, specifică unui dascăl din vremea comunismului. Pentru câteva minute, spectacolul devine interactiv, publicul fiind chemat să retrăiască pe propria-i piele atmosfera unui extemporal, însă unul cu întrebări atipice: „Cu ce cuvinte asociați prima zi de școală?“, „Când s-au inventat pamperșii?“, „Când au apărut în România?“, „Ce diferențe cunoașteți între scutece și pamperși?“ etc.

Fiecare dintre cei trei tineri au propriile repere biografice: Aneea își amintește de moartea prietenei ei, Oana, Andrada ―de primul sărut, Claudiu (Claudiu Fălămaș) ―de cea dintâi minge din piele, spartă de Raul, fotbalistul cartierului. Evenimentele personale se află într-un continuu dialog cu cele istorice. Cum „s-a fâsâit“ mingea, „s-a fâsâit“ și țara, odată cu campania electorală din anul 2000, care a pus electoratul în situația dificilă de a alege răul cel mai mic. Atât de mare a fost dezamăgirea tatălui lui Claudiu, interpretat de Cătălin Neghină într-o secvență filmată, încât cu o noapte înainte a băut și a înjurat „în toate limbile pământului“, mergând apoi direct la secția de votare.

Ironia amară și hazul de necaz, se împletesc într-o țesătură ce oferă o imagine asupra parcursului individual integrat unui parcurs istoric. Evoluția personală a fiecăruia dintre cei trei tineri este puternic marcată de vârsta primelor iubiri platonice, prezentate cu mult umor. Andrada a fost îndrăgostită în secret de profesorul de română, care o făcea să vadă orice poezie ca pe una erotică; Aneea―de profesorul de sport, care le dădea fetelor mai mari „un impuls peste fund“ ca să sară peste capră, pe când ei îi dădea cu palețica de ping-pong în cap; iar Claudiu, el fusese îndrăgostit și de profa de română, și de cea de mate, și de cea de controlul calității produselor și „de toate profele din univers“.

Finalului spectacolui― deși tezist, totuși foarte actual în lumina ultimelor evenimente politice― aduce față în față prezentul și trecutul (momentul ’89). Tonul sentențios, un melanj de amărăciune și speranță, alături de imaginile ce se derulează pe ecran, evocă sacrificiul celor care „au murit ca să râdem împreună, să ne vindecăm împreună, ca să nu rămânem bolnavi de frică, de gri.“