Nevoia de adevăr

Pentru Titu Maiorescu, afirmarea adevărului, în corelaţie cu sancţionarea minciunii, a reprezentat o vocaţie dintotdeauna, un deziderat şi o axiomă a întregii activităţi critice. Modul în care mentorul junimist ştie să pună degetul pe rănile culturii noastre aflate în plină impostură inflaţionistă, cu tare instituţionale ce necesitau urgente corecţii, este cu atât mai tulburător cu cât Maiorescu pare să fie singurul capabil să vadă neadevărul ca neadevăr, într-o literatură neaşezată, denunţând, de pildă, în Răspunsurile „Revistei contimporane”, din 1873, „lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla în publicitate, de răspândirea neadevărului cu bună-ştiinţă că este neadevăr”. Raportul inconstant, fluctuant şi adesea paradoxal dintre adevăr şi eroare, postulat ca pecete indelebilă a gândirii umane este dezvăluit de Maiorescu, într-un articol mai puţin comentat, Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, 1883: „De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşişi mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr”. Sunt, în aceste cuvinte ale lui Maiorescu, şi prefigurări ale ideii de revizuire, adusă la desăvârşire de Lovinescu.

Trebuie să observăm că în articolul Neologismele, din 1881, Maiorescu rememorează şi amendează propria sa poziţie susţinută în 1874, recunoscând unele repere teoretice mai degrabă parţiale, datorate contextului lingvistic anterior ce nu excludea unele pusee polemice: „încercasem cea dintâi formulare a unor regule pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-l avem contra numeroşilor noştri adversari”. Tot în Neologismele, Maiorescu explorează relaţia dintre afect şi cuvânt, dintre semnificaţii şi sentimente, subliniind că o astfel de corespondenţă are capacitatea de a configura ţesătura intimă a existenţei unui individ şi a unui organism etnic în ansamblul lui („în realitatea vieţei sufleteşti cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ, ca şi a unui popor”). Aceeaşi postulare a adevărului expresiei poetice o regăsim în studiile maioresciene în care sunt stabilite regulile dicţiunii lirice. Poeţii, sugerează Maiorescu, sunt purtători ai unui adevăr intim, lăuntric, ce are logica lui inconturnabilă, chiar dacă discursul poetic încalcă „elementare regule a conceperii întrebuinţând comparări false sau pline de confuzie” (O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867). Poezia este, în accepţiunea criticului, din sfera indefinibilului şi a imprevizibilului, ea urmând meandrele afectelor şi o regulă a economiei frazării: „Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima în mod negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gândiri puţine”. În acelaşi timp, poezia sublimează, transformă, transfigurează ori hipertrofiază substanţa sa proprie („O altă regulă negativă ce se poate învăţa din acelaşi punct de asemănare între poezie şi pasiune este ca poetul să nu-şi înjosească obiectul. Dispoziţia poetică se înalţă peste sfera de toate zilele”), chiar dacă adesea recurge şi la diminutivare („numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcantă, numai acolo diminutivul poate avea locul său special”). Nevoia de adevăr pe care o subliniază, în multiple moduri şi circumstanţe, Maiorescu reiese şi din clarificările şi autoclarificările pe care le încorporează în articolele sale. Definitorie mi se pare o astfel de poziţie lipsită de orice echivoc, în care criticul junimist se apără de acuzaţia de „cosmopolitism” care i-a fost adusă: „nicio singură propoziţie scrisă sau pronunţată de subscrisul îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atât subscrisul cât şi ceilalţi membri ai «Junimii» din Iaşi sunt partizani ai ideii naţionalităţii şi s-au pronunţat totdeauna în acest înţeles”. Posteritatea lui Titu Maiorescu este legitimată, înainte de toate de această căutare continuă a adevărului, din care se naşte însăşi identitatea profundă a culturii române moderne.