Nichita Stănescu și noul canon literar

Ce anume din pre-debutul și debutul editorial al lui Nichita Stănescu ar putea explica fulgerătoarea lui afirmare publică, în plutonul unei generații de poeți remarcabili care debutează în același moment istoric cu el? Dincolo de particularitățile artistice ale fiecărui poet tânăr, de notele esențiale ale lirismului său și de dominanta unei tinereți poetice distincte, în tinerețea unei întregi generații, care este diferența pe care o marchează acțiunea poetică stănesciană, astfel încât acest poet, și nu altul, să fie selectat ca autor deopotrivă al realismului socialist ilustrat până atunci și al unui nou discurs poetic, întâmpinat ca atare de criticii și de cerberii ideologici?

O ultimă interogație vizează chiar această receptare favorabilă datorată unor critici, neîndoielnic, de mare acuitate (Paul Georgescu), dar și de mare autoritate, în epocă, prin prisma angajamentului lor ideologic. Care este explicația faptului că un marxist pur și dur ca Paul Georgescu girează nu numai ideologic, ci și „artistic” debutul lui Nichita Stănescu? În ce fel ideologicul și „artisticul” pot apărea într-un același volum de poezie, astfel încât aliajul ori mixajul lor public (iar nu „falia” public-privat) să mulțumească atât exigențele ideologiei unice, cât și pe cele ale unor cititori de literatură?

Ipoteza ce poate fi avansată și explicația care să limpezească timpuria centralitate poetică a lui Nichita Stănescu, în termenii epocii, nu în cei ai talentului individual, se leagă de multiplicarea rolurilor proiectiv-discursive, la acest poet, în interiorul regimului public de editare. Nichita Stănescu nu este „sincer”, „autentic” literar în privat și „fals” literar în volumul cu care debutează. El, desigur, poartă o mască, precum toți colegii săi, în deceniul care se încheie în 1960. Dar nu e suficient să dăm masca la o parte (și Sensul iubirii din 1960) pentru a-l obține pe „adevăratul” poet Nichita Stănescu.

În poeziile scrise fără intenția publicării lor, în acei ani, autorul nu are nevoie de disimulările, codările și transferurile operate în poeziile scrise pentru a fi publicate atunci. E inutil să căutăm un Nichita Stănescu și mai „ascuns” decât cel pe care ni-l livrează textele destinate sertarului, în anii ’50. Jocul cu identitățile și cu măștile poetice, înainte de fi a intrat în discuția criticii literare, trebuie, credem, analizat ca strategie de disimulare a autorului real, care a creat în mod conștient o poezie „pe linie” și a câștigat, cu ea, încrederea forurilor.

Adevăratul Nichita Stănescu nu este, credem, nici poetul care scrie texte știind că nu le va putea publica decât într-un alt context temporal; nici cel care scrie versuri convenabile viziunii oficiale asupra literaturii contemporane. Dislocarea pe care o realizează tânărul Nichita Stănescu și breșele pe care le face în interiorul sistemului de reprezentări ale realismului socialist explică afirmarea spectaculoasă a poetului, susținut de vechiul canon (ideologizat) și de cel nou („șaizecist”) pe linia lor de intersecție.

Diferența dintre citatul Cântec dedicat Partidului și  „poeziile” realist-socialiste ale predecesorilor lui Nichita Stănescu este vizibilă. Îți trimit un cojocel de Sanda Movilă, cu care Eugen Negrici exemplifică la capitolul Adoratio. Imnografia comunistă, subcapitolul „Tătucul” Stalin, este la antipodul literar al poeziei stănesciene, cu toate că direcția lor adoratoare este aceeași. Putem observa prima breșă, apoi și pe următoarele făcute de Nichita Stănescu în corpusul acestui tip de „poezie”:

Drag tovarăș Stalin

Îți trimit un cojocel.

Nu-l lucrai numai cu fir,

Gândul îl pusei în el.

Firul negru îl cusui

să nu uit prin ce trecui.

Stele roșii am brodat,

firu-n opt, rotund, bogat,

stelele de la Cremlin,

viața fără de stăpân.

Fir subțire de oțel,

acum îmi creștea din el,

când brodai și secerea,

secerea, întrecerea,

cu ciocanul lângă ea,

cojocelul scăpăra.

(…)

Plicul buzunarului,

aripa hulubului

fâlfâitul viu pe steaguri

și pacea peste meleaguri.

Cojocelul n-o să fie oare mic

pentru sufletu-ți de voinic?

Drag tovarășe Staline,

mult aș vrea să-ți vină bine!

Textul Sandei Movilă, rudimentar poetic, se hrănește din mesajul pe care-l transmite unui receptor, indiferent de instrucția lui, într-un cadru cultural autohton configurat de strângerile șurubului (alteori, cu destinderi ideologice) la Moscova. Textul nu este, în fond, altfel decât realitatea pe care este chemat s-o „redea”.

Așa cum, în viața socială, autorii reali sunt chemați să exprime tezele și directivele Partidului, comunicate din centrul moscovit de putere și autoritate, tot astfel, în text, Stalin devine personajul-cheie în jurul căruia este construită poezia. Dacă Stalin n-ar mai exista în textul versificat al Sandei Movilă, textul n-ar avea nici obiect, nici subiect, nici temă, nici problematică, nici structură, nici conținut. Toate sunt în strictă dependență de figura simbolică iradiantă și structurantă căreia poeta i se adresează ca unui tătuc ce-i va primi darul.

Darul e, pe lângă „cojocel”, textul însuși, îmbibat de elemente concrete și de termeni univoci, într-o comutare simbolică accesibilă oricui. „Firul negru” cusut în „cojocel” simbolizează trecutul apăsat și apăsător al împilării. Firul „subțire de oțel” e un simbol al energiei comuniștilor pe a căror dârzenie se poate conta. Singura trimitere, azi, echivocă și plurivocă a textului este „plicul buzunarului“, care, într-o nouă și ironică lectură, ar putea fi recontextualizată ca o mită.

În termenii epocii, însă, un asemenea text versificat este literatură. Ambiguizarea discursului, multiplicarea cheilor de lectură, resemantizarea enunțurilor sunt trepte pe care produsul Sandei Movilă nu le urcă și nu le poate crea. Unidirecționat și de un conformism integral, „poemul” este definitoriu pentru o întreagă epocă „literară” și pentru regimul de constrângeri care a făcut-o să arate astfel.

În schimb, în poemul conformist al lui Nichita Stănescu, dedicat Partidului, acest conformism ideologic e radical diferit de cel al Sandei Movilă; și de o noutate frapantă. Prima strofă a Sandei Movilă:

Drag tovarăș Stalin

Îți trimit un cojocel.

Nu-l lucrai numai cu fir,

Gândul îl pusei în el.

Prima strofă a lui Nichita Stănescu:

S-a fărâmat tăcerea lunii, apăsătoare, tristă,

pe treptele suind, ale Comunii.

Ți-ai arcuit, luciditate comunistă,

retina peste-a doua față-a lunii.

Într-un text, o „scrisoare” și o adresare de un comic involuntar, astăzi, către Stalin, cu asumarea, de către poetă, a unui rol de muncitoare fruntașă în producție. În celălalt, un dialog abstract cu propriile convingeri comuniste, într-o reprezentare de ardență imaginativă. În strofa Sandei Movilă, prezent, perfect simplu, „popular”, și lucru poetic cu mâinile truditoare. În cea a lui Nichita Stănescu, nu întâlnim „firul negru îl cusui” și „îți trimit un cojocel”, ci „retina” pe care o fantastică „luciditate comunistă” o arcuiește peste fața ascunsă a lunii. Comunismul din textul Sandei Movilă merge până la Stalin și înapoi. Comunismul din textul tânărului Nichita Stănescu devine cosmic, ireal, metafizic, desfăcându-se de realismul socialist pedestru, tipic, prin inserții imaginare inconceptibile în discursul poetic standard. Ultima strofă din textul Sandei Movilă:

Cojocelul n-o să fie oare mic

pentru sufletu-ți de voinic?

Drag tovarășe Staline,

mult aș vrea să-ți vină bine!

Și ultima strofă din cel stănescian:

Spre trilobiți o lume veche se cufundă,

deasupra crești, neabătut, Comună.

Acoperiș mi-e sufletul și verticala undă!

Tăria noastră-i până dincolo de lună.

Versurile din Îți trimit un cojocel urmează, cu mare fidelitate, nu numai linia poeziei realist-socialiste, ci și suita „imagistică” a autoarei. Ea este în perfectă consonanță cu strofa de început și cu cele de „parcurs”, în același registru, la același nivel. Omogenitatea textului, cu tot ridicolul său involuntar din lectura de astăzi, este notabilă. Nici o fisură nu apare în „demonstrația” poetică a atașamentului față de Stalin și de „pacea peste meleaguri” datorată lui. La Nichita Stănescu, nici o strofă nu este „anunțată” de cea anterioară, iar ultima, care ar trebui să presupună o mai mică marjă de impredictibilitate și surpriză (enunțurile anterioare diminuează acest spațiu, dacă poetul nu-l gândește de la început ca pe unul al răsucirii surprinzătoare, precum la Arghezi ori la Sorescu), decolează într-un regn imaginar încă mai șocant și mai enigmatic decât fața ascunsă a lunii.

Tânărul autor alternează persoana I („acoperiș mi-e sufletul”) cu persoana a II-a („deasupra crești, neabătut, Comună”), dar într-un mod complet diferit de adresarea subiectului din poezia Sandei Movilă, în care lucrătoarea și tovarășul Stalin apar în aceeași suită clar direcționată prin discurs. La Nichita Stănescu, direcția se pierde din prima strofă, iar sub persoana a II-a din adresarea eului sunt distribuiți referenți diferiți.

În timp ce lucrătoarea i se adresează lui Stalin și numai lui (la Sanda Movilă), la mai tânărul poet referentul adresării e ambiguu-poetic în prima strofă. „Ți-ai arcuit, luciditate comunistă,/ retina peste-a doua față-a lunii” permitea o dublă lectură: eul „vorbește” fie cu „luciditatea comunistă”, pusă în Vocativ, fie cu sine însuși, lăsând aceeași „luciditate comunistă” ca o secvență ce putea fi cuprinsă între linii de pauză. Abia reluarea din strofa a treia („Să te aclam, luciditate fără de pereche”) „fixează” obiectul adresării, iarăși modificat în strofa finală: „deasupra crești, neabătut, Comună”.

Toate aceste ambiguități și dezambiguizări logico-gramaticale sunt parte a unei strategii conștient aleasă de poet pentru a se face remarcat, apreciat și valorificat. Nichita Stănescu nu poate merge, fidel, pe fidelitatea autorilor față de un set de reguli trasate și ideologic orientate. Conformismul lui ideologic, din debutul editorial și din spațiul public al acestuia, nu poate avea aceleași trăsături precum cel al practicanților „artei” realist-socialiste. Dacă s-ar înscrie în acest model, tânărul Nichita Stănescu nu s-ar putea distinge, astăzi, de el; după cum nu s-ar fi putut distinge, în epocă și în termenii acesteia, de linia dominantă până în anii ’60. Poetul tânăr trebuie, pentru a se face distins, remarcat, apreciat și valorificat, să rupă într-un mod sau altul „firul” acestei poezii analizate de Eugen Negrici din „vremea stalinismului integral”.

Ruptura văzută extrem de clar în anii următori este observată încă de acum, din faza (pre)debutului, de către sprijinitorii poetului tânăr; iar sprijinul pe care ei i-l dau lui Nichita Stănescu este justificat de chiar această ruptură. Sensul iubirii rămâne un „fals” literar, fiindcă: a). Nichita Stănescu scrie alt tip de poezie în sfera privată; b). Toți scriitorii care publică, în epocă, sunt obligați să accepte falsul artistic al intruziunii ideologiei unice; c). Nichita Stănescu, dintr-o familie căreia i s-au naționalizat proprietățile, nu poate crede decât prin negare și reconstrucție de sine în scufundarea lumii vechi „spre trilobiți”; d). Ideologia unică amprentează, dacă nu impregnează, discursul poetic public din debutul editorial al lui Nichita Stănescu.

Rămâne însă un punct esențial, care ne face să înțelegem de ce Nichita Stănescu, și nu alt poet al emergentei generații 60, poate rupe firul de conformism și falsitate al poeziei realist-socialiste. El păstrează ideologia unică și face exerciții publice de adorare a ei, dar schimbă discursul poetic în care Lenin, Partidul, Comuna apar ca elemente  simbolice centrale. Abilitatea extraordinară a tânărului, dar deja maturului poetic Nichita Stănescu, este să facă reforma poeticului într-un ambalaj și într-un aliaj cu un ideologic manifest. El nu poate respinge fățiș discursul poetic realist-socialist (fiindcă ar fi cenzurat și nepublicat), după cum nu-l poate continua (fiindcă nu s-ar mai distinge de model și de normă). Abilul succesor al lui Labiș joacă, în poezia lui publică, rolul unui convins de dogma comunistă, expunând însă dogma în versuri care nu au nimic de-a face cu primitivismul poetic al producției de stoc realist-socialist.

––

Fragment dintr-un studiu mai amplu