Nichita Stănescu ultim

Căutînd prin librării ceva recent publicat despre Nichita Stănescu la împlinirea a 90 de ani de la naștere și 40 de ani de la moarte, am găsit biografia romanțată Nichita. Poetul ca și soldatul (Ed. Polirom, 2022) semnată de Bogdan Crețu, un bun critic cu talent de prozator din generația douămiistă.  Bogdan Crețu nu ignoră părerea poetului despre biografie, din moment ce a ales-o motto al cărții: „În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui”, în care ultima propoziție este atît de ambiguă, încît lasă de înțeles că biografia și opera lui sunt inseparabile, între ele existînd un fel de legătură ombilicală. Fiind scrisă într-un stil alert, antrenant pentru cititor, am citit această carte într-o zi, aproape fără să o las din mînă, captivat de perspectiva inversă în care autorul abordează biografia lui Nichita Stănescu, dinspre ultimele lui zile către diferite momente ale unei vieți agitate de poet, analizînd starea psihologică a omului Nichita în fața sfîrșitului presimțit la fiecare mișcare dureroasă a corpului, cu o luciditate dramatică: „Durerea și umilința au rămas singurele legături cu trupul (…) E totuși viu. E viu numai prin încăpățînarea de a trăi. Dintr-un fel de inerție, pentru că a avut multă viață în el și durează pînă se scurge toată. E viu numai în aparență. Cît să se mai prelingă rezervele de poezie din el. Dar pe dinăuntru este de mult mort”.⁽¹

            Un alt motto, pus în fruntea primei părți: „Nu vreau să par filosof, dar viața mea începe cu sfîrșitul ei”, decupat din volumul de convorbiri cu Nichita Stănescu realizate de poetul Aurelian Titu Dumitrescu, dar apărut postum cu titlul Antimetafizica (Ed. Cartea Românească, 1985), reprezintă prin caracterul său paradoxal sursa de inspirație a perspectivei inverse de abordare a biografiei, dar și pentru substanța narativă a cărții lui Bogdan Crețu. De la începutul convorbirilor din Antimetafizica, Nichita îi face interlocutorului său această mărturisire: „Sînt bolnav, Aurelian”,  care revine ca o obsesie pe tot parcursul biografiei romanțate.  Filosofînd în acest stil existențialist în convorbirile antimetafizice, Nichita Stănescu adaugă altă afirmație paradoxală, spunînd că „nașterea este o condamnare la moarte”⁽², din care cauză existența este „atît de rapidă și de agitată, un simplu joc de-a hoții și vardiștii, încît, din repeziciune, uită să ne mai scrie memoria. De fapt, memoria este un fel de sonor răzleț al unor imagini pierdute”. Poetul ajunge la concluzia că din tot acest film al vieții, „singura amintire reală pe care fiecare individ o are este amintirea propriei morți”, continuînd ironic „sau, uneori, atingerea cu umărul de această doamnă”. O asemenea zguduitoare impresie de iminență a sfîrșitului vieții sale a trăit însă omul Nichita la 41 de ani, cînd – mărturisește el – „într-o vineri (ziua în care mă născusem) , la ora 12 fără un sfert (ora la care mă născusem) m-a atins moartea”. În acel moment „toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică de parcă toată ființa mea s-ar fi schimbat într-un tunel prin care trece simplonul”.⁽³

                Aceasta a rămas starea de spirit în care Nichita Stănescu din care a luat naștere ultima lui etapă de creație, marcată de o tristețe (fie ea și anti)metafizică, exprimată mai întîi prin epicizarea discursului poetic  în ”iliada” sa intitulată Epica Magna (Ed. Cartea Românească, 1978), trecînd apoi prin Scylla și Caribda Operelor imperfecte (Ed. Cartea Românească) și încheiată cu „odiseea” întoarcerii la lirism, ca Ulise în Ithaca natală, în volumul Noduri și semne ( Ed. Cartea Românească, 1982). Acest ultim volum antum reprezintă sfîrșitul experienței trăite prin tunelul oranj, descrisă în notații de impresii disparate în cinci poeme cu acest titlu, dintre care al treilea se apropie ca stil de ultimul Bacovia, cel mai prețuit dintre poeții români moderni:

                                    „Cerul scintilînd de stele

                                    se adumbrea de un singur cuvînt, –

                                    prin nervul unui singur verb

                                    e timpul doar un animal,

                                    un relief de munți,

                                    o mare,

                                    o Ithacă”.

Sursa spaimei de moarte a lui Nichita Stănescu „nu se află – constată Corin Braga  – în viitor, ci în trecut”⁽⁴. Iar așteptarea ei „la marginea mării”, precum Eminescu în poezia Mai am un singur dor, devine la Nichita Stănescu o dramatică „spovedanie – remarcă Daniel Dimitriu – în fața sfîrșitului”⁽⁵, ca în acest tulburător Nod 17:

                              „Cînd ninge peste Marea Neagră spre Bosfor,

                              cînd ninge pe albastra de Mediterană,

                           și nici de frig nu pot să mor,

                           nu pot să mor!

                              Doamne, mă chinuiesc și nu pot să mor!

                              Doamne, eu pot să mai mor!

                              Mi-e viața veșnică și rană

                              și nu pot să mor

                              și ninge și nu pot să mor

                              și-mi este foarte frig cînd foarte ninge

                              și nu pot să mor!”.

            Nichita Stănescu a continuat să scrie  sau pur și simplu să dicteze celor apropiați poezii, unele publicate antum în placheta Oase plîngînd , editată de revista Lumina din Panciova în 1982, cu prilejul primirii Cununii de Aur a Festivalului internațional de poezie de la Struga din fosta Yugoslavie, altele publicate în reviste și intercalate de Aurelian Titu Dumitrescu între convorbirile din Antimetafizica, urmînd să alcătuiască un nou volum intitulat Opere impersonale, publicat postum la sfîrșitul celui de-al doilea volum din antologia Ordinea cuvintelor (Ed. Cartea Românească, 1985), îngrijită de criticul Al. Condeescu.  Aceste poeme ilustrează așa-numita ”poezie pulsatorie” de Nichita Stănescu în convorbirile sale cu Aurelian Titu Dumitrescu, care în concepția lui înseamnă ”un mijloc de a da mai multă realitate poeziei”⁽⁶, prin impersonalizarea discursului comparat cu cîntecul lebedei care ”își trage străfundurile din specie, iar nu din individ”.⁽⁷ Căci poezia pulsatorie nu este inspirată de o traumă individuală în fața morții, ci reprezintă un fel de memento mori, cum se intitulează postuma Panorama deșertăciunilor a lui Eminescu, care se traduce din latină prin expresia românească „adu-ți aminte că vei muri”, specifică  speciei umane între celelalte viețuitoare.  

Referindu-se la acest volum postum în cartea sa Eminescu și mutațiile poeziei românești, Ioana Em. Petrescu remarcă o continuă „confruntare” a lui Nichita Stănescu cu poezia eminesciană, observînd că „poemul  la care revine mereu, de la Elegii și Carte de recitire la placheta Oase plîngînd, este Odă în metru antic”⁽⁸. De altfel, unul dintre poeme este intitulat chiar Dialog cu Oda în metru antic (în care Eminescu a atins – în opinia deseori exprimată a lui Nichita Stănescu – perfecțiunea), polemizînd cu ruga din finalul capodoperei eminesciene: „Ca să pot muri liniștit pe mine/ Mie redă-mă”, prin rescrierea ei într-o retorică nihilistă:

                                    „Supuși cuvîntului, de verb mă rog,

                                    du-mă odată din groaza vieții,

du-mă, du-mă

și nu mă mai pedepsi

și mie nu mă mai redă-mă”.

            Titlul acestui articol mi-a fost sugerat de poezia Eminescu ultim din volumul postum Opere impersonale,  în ale cărei versuri ludice vibrează profund un sunet eminescian:

                                    „Ah, suavă recădere

                                    a cuvîntului în sine,

                                    cercuri, cercuri de tăcere

                                    absorbind în ea divine

                                    sensuri, sensuri, înțelesuri”.

Nichita Stănescu avea un adevărat cult al lui Eminescu despre care, în Cartea de recitire, scrie că este „criteriul cel mai înalt de apreciere” a oricărui poet, încît orice altă „încoronare a poetului de talent de după Eminescu a fost acela de a fi declarat un nou Eminescu”⁽⁹. El a primit pe merit dar și cu asupra de măsură această apreciere de la contemporanii săi, devenind încă din timpul vieții un mit al poetului de geniu, magician în tradiție orfică al cuvîntului, considerat drept unul dintre reformatorii limbajului poetic românesc. Chiar dacă poetul nu mai are azi atîția admiratori/ fani ca în timpul vieții sale, iar opera lui poetică, bogată dar inegală ca valoare, nu se mai bucură de receptarea critică de altădată, intrînd într-un nemeritat con de umbră, Nichita Stănescu rămîne, fără îndoială,  în galeria celor mai mari poeți români din toate timpurile.

Note:

1. Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Polirom, 2022, p. 10-11
2. Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, Ed. Cartea Românească, 1985, p. 33
3. , p. 33-34
4. Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Ed. Imago, 1993, p. 53
5. Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu – Geneza poemului, Ed. Universității ”Al. I. Cuza”, 1997, p. 114
6. Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu, cit., p. 297
7. , p. 272
8. Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Ed. Dacia, 1989, p. 239
9. Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, f.a.,
10. 102