Nichita Stănescu. Vârsta ideală a poeziei
Continuitate şi ruptură, convergenţă şi delimitare sunt termenii ce pot desemna universul liricii lui Nichita Stănescu, poetul ce refuză, cu premeditare şi program, didacticismul şi epica proletcultistă, transferând manifestările aparente ale lumii contingente în sfera unei transcendenţe poetice, prin care este asumată experienţa lirismului interbelic, integrat în propriul sistem poetic ca asumare a esenţei poeticităţii. Dualitatea refuzului dogmatismului şi a acceptării lumii vizibile şi nevăzute se poate remarca şi la nivelul limbajului poetic, repudiere a literalităţii şi asumare a vectorului sinelui, în elan liric profund personalizat, cu o retorică sublimată a subiectivităţii ce are alura redescoperirii identităţii de sine, a reflexivităţii şi literarităţii intens conotative, substanţial metaforice. Primele cărţi (Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor) stau sub semnul unei senzorialităţi exacerbate, din care se naşte o autentică mitologie a identităţii, într-un univers auroral, al jubilaţiei trăirii şi rostirii, în care conştiinţa ia act, cu exultanţă empatică, de miracolul existenţei, vitalităţii, extazului devenirii, silueta obiectelor răsfrângându-se instantaneu în oglinda gândului poetic, aşa cum cuvintele poetului dobândesc substanţialitatea, materialitatea şi savoarea obiectelor, lirica lui Nichita Stănescu fiind o „poezie care se face pe sine ca obiect, într-un continuu schimb de materii cu lumea, care se construieşte realmente, sub ochii noştri, în timp ce, asumând realul, îi transmite propria lui existenţă verbală” (Nicolae Manolescu).
Poeziile acestei vârste consacră lirismul celebrării coeziunii lumii, eul integrându-se cu naturaleţe ontologică în ritmurile universale, renunţând la orice constrângeri sceptic-reflexive, în beneficiul comuniunii empatice cu elementele, căci manifestările acestora sunt, de fapt, analoage şi complementare eului. Se poate distinge cu uşurinţă aici o abundenţă dionisiacă a senzaţiilor ca în Dimineaţă marină, unde imaginile evocatoare redau, prin juxtapunere de reflexe cromatice, nuanţele imperceptibile ale trăirilor, poetica nuanţei reconstituind cu precizie avatarurile emoţiilor rezultate din impactul conştiinţei cu lucrurile, într-un peisaj esenţial, arhetipal. Sensurile trezirii conştiinţei conduc la revelaţia cunoaşterii, un fel de co-naştere, o zămislire ce reuneşte indisociabil subiect şi obiect, eu şi lume: „O dungă roşie-n zări se iscase/ şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins/ cu umbrele lor melodioase/ umerii încă dormind, mi i-au atins.// Mă ridicam din somn ca din mare, scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,/ sprâncenele cristalizate de sare,/ abisele” (Dimineaţă marină).
Elanul ascensional al soarelui şi al sinelui e desenat printr-o reverberaţie sinestezică, în care simţurile refac jubilaţia percepţiei, alcătuită din reveria exteriorităţii şi imersiunea în propriul sine. Un alt poem relevant pentru tema unităţii eului cu lumea, a identităţii subiect -obiect este O călărire în zori, dedicat lui „Eminescu tânăr”. Recuzita vizionarismului romantic, trăirea intensă a senzorialităţii se îmbină în acest poem ce transcrie depăşirea cercului perceptiv cognitiv, claustrant, prin transcenderea orizontului ontic limitat, înspre metarealitatea recuperatorie a poesis-ului. Elanul liric se orientează către depăşirea tăcerii şi asumarea frenetică a expresiei, formă privilegiată a conştiinţei de a comunica inefabil cu lumea şi cu propria interioritate, metafora revelatorie a luminii fiind echivalentă cu ipostaza verbului poetic, într-o dualitate gnoseologică, în care antinomiile (obiect-subiect, tranzitivitate-reflexivitate) se conciliază, reunind semne şi sensuri într-un întreg de nedisociat. Poemul e un tablou al naşterii conştiinţei şi un elogiu al cunoaşterii, prin invocarea esenţialităţii cuvântului şi prin evocarea sacralităţii lumii, într-o geografie mitopoetică prin care se articulează un spaţiu arhetipal, al armoniei dintre eu şi lume, exultanţa imagistică traducând frenezia vitală ce tulbură contururile elementelor, subiectivizându-le, imprimându-le energie, emoţie revelatoare, într-o „percepţie senzorială a lumii, exagerată vizual, strălucitoare şi diafană” (Petru Poantă). Elanul înspre lumină al cunoaşterii reflectă naşterea conştiinţei ca însumare şi asumare a limitelor, ca actualizare a posibilităţilor fiinţei umane de a transcende orizontul cu contur bine delimitat al cotidianului, în viziuni dinamice, transparente şi dense: „Soarele rupe orizontul în două./ Tăria îşi năruie nesfârşitele-i carcere,/ Suliţe-albastre, fără întoarcere,/ privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,/ să-l întâmpine fericite şi grave./ Calul meu saltă pe două potcoave./ Ave maree-a luminilor, ave!”.
Sentimentul plenitudinii, al spontaneității vitale, al perceperii directe a obiectelor conduce la fluxul dinamic al integrării armonioase a eului într-un spaţiu ce relevă activarea sentimentului erotic, conservarea identităţii eului cu sine şi comuniunea cu elementele. Erosul presupune redimensionarea, redispunerea lucrurilor, generând o mişcare centripetă, în jurul subiectului liric, care percepe armonios lumea sub semnul apropierii de lucruri: „Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ şi, iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele/ fără să mă rănesc(…)” (Vârsta de aur a dragostei). Există aici o etică şi o poetică a participării eului la esenţialitate, sub spectrul percepţiei fascinatorii a erosului întemeietor, prin jubilaţia senzorială a subiectului şi a cuvântului. În acelaşi timp, în Elegii se poate observa că se propagă „aceeaşi îndoială de puterea simţurilor, criza spiritului însetat de real, o pendulare între sinele ce nu poate ieşi din sine şi o lume care nu există decât în acest act dramatic de contemplaţie” (Nicolae Manolescu). Tema alterităţii, tensiunea absenţei şi a golului plasează poemele lui Nichita Stănescu apărute după volumul Dreptul la timp sub pecetea tragicului ontologic şi a scepticismului gnoseologic, criza existenţială reflectându-se în criza comunicării poetice, provocată, cum observă Marian Papahagi, de „căutarea ideii până la semnificaţia ultimă a acestei căutări, ideea de cuvânt”. Limbajul reflectă pierderea unităţii sinelui prin forţa destructurantă a timpului, a istoricităţii, într-o confruntare a identităţii şi alterităţii, a semnului şi a sensului, dispută definitorie a unei viziuni lirice cu conotaţii dramatice, poezia relevând un spaţiu al complementarităţii în care imaginea despre sine şi ipostazele realului sunt transpuse în poetica necuvintelor, prin care este conciliată antinomia obiect/ subiect, un fel de redescoperire şi reîntemeiere a sinelui.
Poemul Adolescenţi pe mare din volumul Dreptul la timp (1965) este o poezie reprezentativă, cu toposuri predilecte şi o viziune particulară asupra vârstei aurorale a adolescenţei, vârstă edenică, a excepţiei şi sacralităţii fiinţei, în care lucruri şi făpturi par a se dematerializa, intrând într-un orizont ludic, festiv, imponderabil. Ion Pop relevă semnificaţiile acestei ipostaze a fiinţei: „Numeroase poeme ale acestei etape anterioare Elegiilor, caracterizabile încă drept expresie a unui lirism «existenţial», ilustrează într-adevăr ipostaza ludică, în sensul deschiderii discursului liric spre o anume «gratuitate» (…). «Serafismul» viziunii sentimentelor numeşte – considerat în perspectivă ludică – tocmai această capacitate de organizare a universului după regulile mai libere ale unei fantezii purificatoare. Dematerializarea obiectelor, imponderabilul, transparenţa, mişcarea de dans şi zbor, stilizarea gesticulaţiei, întreg acest ceremonial fantezist nu pot fi gândite la Nichita Stănescu în afara atitudinii ludice”. Expansiunea elementului ludic-fantezist produce o dedramatizare a spaţiului, gravitatea şi solemnitatea fiind înlocuite cu sugestiile unei atmosfere cu sugestii ale înălţării, suavităţii, oniricului imaginativ şi parabolei sugestive. Adolescenţi pe mare ilustrează tocmai o astfel de poetică a zborului şi a eliberării de cotidian, într-un scenariu al iniţierii, al levitaţiei, al desprinderii de ţărm, ca elan de regăsire a orizontului originar, a esenţelor pure. Pentru Nichita Stănescu adolescenţa reprezintă regăsire a vârstei arhetipale, reinventare de sine, necontenită căutare, tulburătoare tensiune a autocontemplării: „Această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,/ mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ şi îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole”.
Ceremonialul zborului, diafanul ritual al plutirii, metafore ale vârstei adolescentine, reunesc reveria, contemplaţia, elanul, melancolia interiorizată, euforia şi extazul în faţa lumii, poezia fiind o metaforă a adolescenţei şi a idealului, a aspiraţiei spre înalt, cu ezitări, irizări ale umbrei, desprindere şi atracţie („Şi aştept/ un pas greşit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan/ au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare”). Cu reflexele sale ludic-imaginative, poezia Adolescenţi pe mare relevă dimensiunile unei lumi aurorale, marcată de propensiunea spre lumină şi spre înalt, o lume alcătuită din vârtejul cuvintelor întemeietoare, dense şi transparente, modelatoare şi întemeietoare. Zborul, ascensiunea, plenitudinea sunt dominante ale lirismului nichitastănescian dintr-o primă etapă de afirmare a sa.
Referinţe critice
Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2006
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005
Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2011
Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Lambert Academic Publishing, Saarbrucken, Germany, 2015
Corin Braga, Nichita Stănescu – orizontul imaginar, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu – geneza poemului, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 1997
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018
Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Editura Tracus Arte, București, 2011
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1974; ediția a doua, revăzută, 1978
Alex. Ștefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Editura Minerva, București, 1986
Doina Uricariu, Nichita Stănescu – lirismul paradoxal, Editura Du Style, București, 1998
