…iar de-acolo m-am dus direct acasă, unde nu era nimeni, căci cine să fie?, și unde nu mă aștepta, credeam eu, nimic, dar de fapt, aveam să văd puțin mai târziu, mă aștepta totuși ceva, nu cineva, dar ceva, însă până acolo mai e, mai e un drum în noaptea dinainte de, nu mai știu dinainte de ce, dar era sigur dinainte de.

Astfel își începea acel prieten al meu cartea pe care mi-o încredințase ca să i-o citesc eu primul. Și ultimul, zicea el, pentru că altora nici nu se gândea să le-o mai dea. Păi bine, măi omule, dar nu vrei s-o publici vreodată? Nici vorbă de așa ceva, mi-a răspuns el tranșant, așa cum erau, de fapt, toate răspunsurile lui la toate întrebările, inclusiv la cele nepuse. Mă aștepta, uitasem asta, însăși cartea, cartea lui, al cărei singur cititor urma să fiu. Citisem cândva un volum de versuri intitulat Strada cu un singur număr, parcă și un roman intitulat Orașul cu un singur locuitor, dar cartea cu un singur cititor mi se părea, parcă, prea mult. Sau, mai precis, prea puțin.

De ce ai mai scris-o, prietene, dacă vrei să n-o citească nimeni? l-am întrebat, iar el mi-a răspuns în doi timpi, mai întâi privindu-mă mirat, să vadă, pesemne, dacă nu glumeam, cum adică de ce a scris-o, s-o fi gândit el, mă gândeam eu că se gândea el, pe urmă a venit și cel cu glas tare: pentru că trebuia. De ce trebuia? l-am întrebat eu iar și de data asta el m-a cam repezit: ce, te faci că nu înțelegi sau chiar „te-ai prostit di tăt”?, cum îi spune Zoe lui Mișu St. Popescu, din prag, după ce acesta o prinsese cu un „fluture de salon, mare pușlama, unu Iorgu Damian”, iar ea era nevasta lui, nu a lui Damian. Nu înțelegi că o carte trebuie scrisă dacă simți nevoia să o scrii, nu ca să i-o dai cine știe cui, hai, că acuși mă răzgândesc și nu ți-o mai dau nici ție. Mi-am amintit deodată de plăcuța de carton tare, dublu, triplu, pe care o avea un amic al meu agățată pe bibliotecă. Scria pe ea, mare, cu roșu: NICI CHIAR ȚIE NU-ȚI DAU CĂRȚI! Nu, nu, am protestat eu, curios să citesc ce scrisese el și ce nu aveau să mai citească niciodată alți oameni, am înțeles, dar mă gândeam că…

… că ce? Cum adică mă gândeam că?…

Și astfel îmi vorbeam eu mie însumi, în drum spre îndepărtatul meu domiciliu de burlac singuratic și posomorât. Trebuie să vă spun că nu-mi amintesc ce scria mai departe în Cartea cu un singur cititor, cum i-am intitulat-o eu, el îi spusese altfel, parcă…, parcă Niciodata. Așa, articulat, adică fără ă la final, cu a, cum se vede! Da, sigur, Nici o data, și asta mi-a deschis rezervorul memoriei sau doar mi s-a părut, căci, iată, când încerc să povestesc măcar pe foarte scurt ce scria în ea, din nou dispare în negura, era să zic a vremii, dar, în realitate, nu știu în ce negură dispare, în ce Groapă a Bermudelor ca avionul acela american de vânătoare din anii 40 sau 50. De câte ori mă gândesc la ea, așa, normal, fără să am în față nici un instrument de scris, totul merge strună, acțiunea, personajele, întâmplările mai mult sau mai puțin fictive, dar cum mă apropii de un laptop sau chiar numai de un caiet care are alături un creion sau un pix, pac, totul se șterge și rămâne numai un abur pe care nu știu cum să-l numesc, nu știu cum să-l descriu și ce să spun nici despre el.

Stăteam așezat pe unul dintre scaunele înșirate în fundul autobuzului 7 și mă gândeam la cartea prietenului meu care, și el, dispăruse în cine știe ce negură, nu a timpului, pentru că nu trecuse chiar atât de mult timp de la discuția noastră de mai sus, pe care am reușit să o scot din uitare, ci în alta, la fel de puțin definibilă ca și aceea care îi învăluia cartea.

O clipă gândurile mi-au fost deturnate: niște țărani, veniți probabil prima oară la oraș (cum spuneau ei), începuseră să cânte, nu prea tare, cântece de-ale lor, pentru că, nu-i așa?, călătoreau. Se întorceau spre marginea orașului, de unde continua un drumeag care ducea spre o așezare, poate satul lor și unuia dintre ei îi căzuse din traistă o ceapă, iar asta făcea acum curse ciudate, neobișnuite, deloc geometrice, prin mijlocul autobuzului; m-am și gândit că aș scrie ceva intitulat „O ceapă roșie (că era roșie) în autobuzul 7”, dar desigur că mi-am revenit. Brusc mi-am dat seama că prietenul meu era capabil să creeze mult mai mult decât o carte, decât o, cum vor spune peste ani cu gura plină tot felul de proști și tot felul de deștepți, poveste, cum fac atâția, cum fac și eu chiar acum, când încerc să determin cumva ceva de nedeterminat. Nu mă simțeam deloc un pilot de vânătoare și totuși simțeam cum alunec și eu încet-încet într-un fel de Triunghi al Bermudelor, Triunghi, nu Groapă, cum îmi imaginasem mai devreme. Groapa e aia, de cealaltă parte a Americilor, a Marianelor, mi-am amintit eu. Se deschidea, părea că mă și bucur, prostul de mine, o aventură nemaipomenită în viața aceasta cenușie care îmi fusese dată sau chiar, cine știe?, hărăzită.

Mi-am adus aminte de ziua aceea, era seară târzie de vară, deci părea încă zi, când s-au întâmplat toate astea, întoarcerea mea singuratică spre casă, țăranii care cântau în surdină, intimidați probabil de vehicul, ceapa roșie din mijlocul autobuzului gol, gândul la cartea prietenului meu, azi o simplă ceață, atunci când gândul care o luase cumva înaintea mea (în eternul și fascinantul Topârceanu, gândul rămâne „în urma mea”) se răzvrăti împotriva neputinței mele și-mi șopti: dar de ce ești atât de sigur că e doar ceață, poate că el nu e în ceață, poate că el s-a ascuns și te privește de undeva de foarte aproape totuși, să vadă cum te comporți acum, când cartea lui, pe care ai citit-o, singurul care ai citit-o fiind, ți-a fost smulsă din memorie, conform codului pe care tot el, autorul ei, îl plasase în ea, așa cum se pun acum cip-uri sub pielea animalelor și în curând, poate, și în a oamenilor, ca să poată fi determinat locul unde se află și, eventual, ce fac. Acolo unde se află. Ce fac acolo unde se află.

Poate că  n-a murit, ci s-a șters pur și simplu de pe fața asta a Pământului și e acum pe cealaltă față a Lui. Care cealaltă? Ei, asta n-ai decât să descoperi singur, eu ți-am dat doar un pont, parcă-l și auzi spunându-ți, glasul lui e singurul semn care ți-a rămas de la el, îl auzi din când în când, dar nu când ai vrea tu să-l auzi, ci altădată, probabil când vrea el, de acolo de unde e, să-ți transmită semnalul. Trebuie să te descurci și să descoperi continuarea, firul. Dar nu vedeam nici un fir, nici o continuare și nu i-am mai spus gândului nimic, pentru că simțeam, știam de fapt că e inutil, că el nici n-o să mă asculte până la capăt și o să închidă discuția exact când mi s-ar fi trezit mie elocvența și dorința de comunicare. Cu el sau cu oricine altcineva.

Trebuie să recunosc, acum, când și de la momentul acela, al doilea, al amintirii celui dintâi, a mai trecut timp destul ca să poată fi uitat și ăsta, că forța celui care poate scrie o carte și să o facă să dispară, cu tot ce e în ea inclusiv din memoria singurului ei cititor, e ceva mai mare, de câteva zeci sau poate sute de ori decât cea a unuia care-și scrie cartea și-i dă drumul în lume fără să se sinchisească de ceea ce se va mai întâmpla cu ea în continuare. Continuare, cuvântul acesta mi se înfipse în cap, acum, în al treilea timp, și rămăsei lipit de el, cumva fizic, neplăcut pentru că nu știam de ce și cum să mă desfac, să mă desprind. Continuare, unde am mai auzit eu cuvântul ăsta? Ei, unde? Oriunde, e o vorbă banală, pe care o spun mii de oameni de mii de ori pe zi în mii de împrejurări care nu seamănă una cu alta. Nu, nu, el vine de altundeva. Venea el de altundeva, dar de unde?

Cel care știa de gândul zburător cu pontul lui nu-mi dădea nici o indicație, nu-mi aducea aminte nimic, de parcă negura anti-memoriei prietenului meu s-ar fi răsfrânt brusc asupra a tot ce se apropia de el, nu doar a cărții sale și a lui însuși, a, da, era ceva în legătură cu el… sau cu ceva  dimprejurul lui… sau cu el însuși?… Puncte-punctele puteau continua mult și bine sau mult și rău, ele nu-mi deschideau memoria ce părea închisă pentru multă vreme. Ar fi trebuit, poate, să mă întorc la zilele, acum foarte îndepărtate, când ne-am întâlnit, absolut din întâmplare, ca să-l mai citez și a treia oară pe Topârceanu, când, rătăcit în orașul străin, mă pregăteam să mă înscriu la admiterea la facultate, sau mă și înscrisesem deja, da, acolo, la înscriere l-am văzut și m-a văzut și el pe mine, era foarte înalt, slab, cu o față trasă de om bătrân, deși se vedea că e abia ieșit din adolescență și încă nu ieșit de tot, cum s-ar spune, s-a uitat la mine și mi-a spus ceva, nu mă întreba(ți) ce, că nu mai țin minte…

Dar bine, amice, tu ți-ai pierdut memoria. Ba nu, domnule (ăsta-i valetul din Caragiale, Căldură mare), pot să reproduc și am s-o și fac, spre a demonstra contrariul, nu știu câte fragmente din biografia mea, dar când ajung la el, hop, lucrurile se complică, intervine ceva, nu aș putea preciza ce și la urma urmei n-ar trebui, pentru că e dinaintea cărții cu un singur cititor care, sunt de acord, are în ea codul sau cipul sau dracu’ știe ce care îți șterge de pe placa subțire a memoriei orice urmă de amintire.

Totuși, ce a urmat parcă nu s-a șters încă de tot, au ieșit împreună, cel foarte înalt și foarte slab vorbea ciudat, avea și vreo două ticuri, își trăgea parcă glasul înapoi din când în când, regretând că l-a lăsat să iasă și să se îndrepte spre altcineva, mai dădea într-un fel neobișnuit din mâna stângă, a lehamite, așa, într-o parte, ca să nu-l vadă nimeni, dar bineînțeles că oricine ar fi fost în apropierea lui l-ar fi văzut, așa cum îl văzuse și cel care acum își căuta amintirile cu el. Avea un nume lung și neobișnuit, își aminti deodată Vlaadimir Popovici, dar nici acesta nu mai era de găsit acum, așa că se hotârî să și-l desemneze memoriei prin Celălalt. Celălalt s-a uita scurt la sacoșa lui, din care scosese mai devreme hârtiile necesare înscrierii și în care Vlaa, căci așa îi spuneau amicii, iar noi ne putem erija în amicii lui, își purta toate lucrurile pe care le luase cu el când plecase de-acasă, din orășelul de sub munte, la facultate, dincoace, la câteva sute de kilometri distanță. Și îl întrebă „ai unde să dormi la noapte?”, la care Vlaa recunoscu „nu prea”. Și atunci Celălalt îi spuse „hai cu mine, am o gazdă”. Gazdă, ce frumos suna acest cuvânt, mai frumos chiar decât omul lui Gorki, cu care îi împuiaseră capul în liceu. Au mers și-au tot mers pe o stradă lungă și lată, se chema parcă Armata Roșie, adică aia care  – se spunea – ne eliberase, când de fapt ea ne cam ocupase, au intrat într-o curte mare, cu mici grădinițe cu flori de o parte și de alta a aleii centrale, pe care pășeau, cu intrări în diferite case ascunse de cea care se vedea la stradă, iar în fund stătea el. Dar despre ce era acolo nu și-a mai amintit nimic, era năucit după noaptea nedormită în tren și umblatul să se înscrie și soarele necruțător de august al zilei, așa încât, îi spunem noi, acum, adormi pe loc într-un fotoliu, singurul de fapt, iar Celălalt rămase pe un scaun, fără să se uite la el, răsfoind o carte.

Vlaadimir își aminti, acum, când cartea cu un singur cititor dispăruse ca prin farmec, de ieșirea lor, după masă, pe la cinci, din nou pe poarta mare, de lemn pe alocuri putred deja și peisajul cețos al străzii, cu turnul unei biserici înalte care abia se vedea din cauza pâclei solare, fruct al căldurii.

Opri acest exercițiu, întorcându-se, acum, în momentul prezent, la Celălalt, dispărutul, cartea i-o încredințase după mai mulți ani, când fiecare locuia în altă parte, el tot acolo, la gazda lui, Vlaadimir în altă parte a orașului, parcurseseră câțiva ani împreună și, de fapt, se cam îndepărtaseră unul de altul. Totuși, într-una dintre zile, nu se mai văzuseră de mult, Celălalt îl opri pe culoarele facultății, acolo, pe strada spre gară, ca să-i spună că a scris o carte și vrea să i-o dea lui să o citească, dar numai dacă nu spune nimic nimănui despre asta…

… și așa a început povestea care acum îl intriga, cu dispariția cărții din memoria lui, cu dispariția autorului din raza vederii lui și, parcă, și din amintirea despre el.

Cărți am citit multe, se gândi o clipă Vlaa, și le-am cam uitat pe toate, dar, totuși, nu așa cum mi se întâmplă cu asta, ceva-ceva tot mai recuperez din ele, măcar ideea despre cum se intitulau, măcar o întâmplare, măcar cum îl chema pe autor, vreun personaj sau vreun final.

Ei, dar și de titlul cărții ăsteia îți amintești, ba chiar și de ideea ei…

În acest moment al reflecțiilor sale, pe cealaltă parte a străzii apăru fata săltăreață, cu părul fluturându-i în vânt și el o privi oarecum fără atenție, ca pe un element al propriului lui decor, doar o vedea în fiecare zi când ajungea la ora aceea pe strada care ducea spre universitate. Apăru și dispăru destul de repede ca să i se șteargă și ea de pe retină, de parcă n-ar fi fost niciodată. Dar stai, își spuse deodată și porni după ea în sus, credeam că a plecat definitiv undeva, n-am mai văzut-o de multă vreme, poate de ani… dar degeaba, ea dispăruse, se și grăbea, ca întotdeauna, iar el avusese nevoie de timp până când să-și spună toate astea și să pornească în urmărirea ei, nici el nu știa de ce. Se ștersese din câmpul vederii lui ca o fantasmă, nu cu viteza cu care înainta, cum dispar toți trecătorii. Dacă n-o fi fost o simplă nălucire a memoriei lui, care înlocuia cumva, compensa dispariția celeilalte, a cărții? se întrebă într-o doară.

A întrebat de Celălalt când s-a întâlnit cu colegii lui, cum se obișnuiește, se împliniseră, cred, 50 de ani de când se despărțiseră, nu-i vorbă, se mai văzuseră ei la 10 sau 20 de ani, dar niciodată el nu apăruse. Cel care își luase pe umeri sarcina dificilă de a-i regăsi pe cât mai mulți îi răspunse că i-a pierdut urma, nu mai putea să dea de urma lui, ceea ce îl făcu să se gândească, pe Vlaa vreau să spun, că, într-adevăr, se ștersese cu voie, nu întâmplător, de pe tabelul părții ăsteia de lume și, poate, fusese trecut, căci nu te treceai singur acolo, pe tabelul celălalt, cel mai puțin vizibil ca să nu spună că total invizibil. Uitase de mult, foarte demult i se ștersese din memorie cartea aceea, îi ceruse înapoi Celălalt, autorul, paginile, nu multe, ale ei și trebuise să i le dea, așa că nu avea nici un martor, nici o mărturie că ea ar fi existat vreodată. Deci era cartea perfectă, cea despre care nimeni nu-și aduce aminte nimic. Cândva, demult, prin ‘48 sau ’49, într-un cinematograf sătesc, de fapt într-un cămin cultural care devenea de două ori pe lună cinematograf, văzuse un film cehoslovac din care îi rămăsese, totuși, titlul, Nimeni nu știe nimic. Erau tari pe vremea aceea cehoslovacii la filme, evadau cu subiecte cu tot în lumea dinainte de ocupația rusească și astfel, probabil, se sustrăgeau cenzurii care precis că se instalase și la ei, ca și la noi. Tot acolo, în comuna mare, majoritar ungurească, unde îl dusese familia sa, într-un fel de refugiu din fața hoardelor comuniste, cineva îl sfătuise pe taică-su să fugă cât mai departe de locurile unde trăiseră până atunci, în Dobrogea, ca să nu-l ajungă brațul lung al revoluției, cum aveau să afle abia mai târziu că se autonumea – degeaba, deoarece brațul acesta nu-l ajunsese pe taică-su și așa au putut trăi liniștiți câțiva ani – a început și el școala.

Brusc își aminti numele prietenului său uitat, Gabriel Bogdănescu, da, acesta era numele lui, nu-și amintea când îl aflase, că la prima întâlnire și le-or fi spus ei pe ale lor, dar niciunul nu-l reținuse pe al celuilalt.

O fi și cenușa lui, undeva, pe un raft de bibliotecă sau pur și simplu numele lui va fi fost șters de intemperii de pe o cruce modestă, de lemn, uitată și ea, ca și cartea lui, în vreun cimitir părăginit. Doamne, își spunea, cât aș vrea să știu ce s-a mai întâmplat cu el, ce a făcut până la urmă cu cartea aia a lui. Gândul că nu reușise, așa cum reușise cu celălalt, să-l facă să publice cartea. Uitase pesemne, în clipele acelea, cât se mustrase singur că-l – aproape – forțase pe celălalt să o dea unei edituri unde avea, el, Vlaa, amici și cât îi reproșase autorul că, de dragul lui, sau mai precis de gura lui, făcuse ceva ce nici prin cap nu-i trecuse să facă.  În cazul ăsta, însă, nu era nici o văduvă cunoscută, nici un domiciliu cunoscut, nici măcar un oraș cunoscut unde să caute urmele lui G. B.

-Las-o dracului de carte cu un singur cititor, ce-ți bați atâta capul cu ea, nu sunt pline bibliotecile de cărți, nu-s și așa prea multe cărți pe lumea asta?, îi reproșa Fana, când, alături cu ea, în pat, în pielea goală, începea să deplângă hotărârea prietenului său de a nu lăsa să se publice cartea lui, ba, mai mult, reușind să o scoată și din memoria celui care a citit-o.

Și se întreba, în plus, dacă ar fi avut putere s-o scoată și din capul mai multor cititori, în cazul când ar fi publicat-o. Asta ar fi fost o adevărată încercare a puterii și o demonstrație că forța lui nu s-a topit, dar nu știa dacă îi trecuse vreodată prin cap așa ceva sau era doar o altă fantomă a lui, a celui care se gândea, acum, târziu, la carte și la autorul ei.

Își aminti de după amiezele alea cu Fana, pe patul cam rablagit de sub geamul mansardei, mai era unul, dar îl aleseseră pentru faptele lor pe acesta, mai aproape de lumea dinafară, de lumea largă, ar fi spus el, dacă l-ar fi întrebat cineva. Trecuseră deja câțiva ani de la întâlnirea lui cu G. B. și de la dispariția aceluia din orizontul vizibil, dar uite că nu i s-a șters cu totul din minte o parte din relația lui cu Celălalt, ceea ce însemna că nici puterile antimnemotehnice ale aceluia nu erau chiar atât de desăvârșite pe cât i se păreau altădată. Între  timp cunoscuse scriitori, era să zică alți scriitori, dar Celălalt era, doar el, altceva, căci ce scriitor e acela care nu vrea să-și lase cartea, produsul, cum i se spunea deja, pe mâna altcuiva, a cititorilor, visul zadarnic al atâtor autori disperați să fie citiți, apreciați, vorba aia, lăudați de critică și de cititori? Unul dintre ei, un motociclist, autor de romane scrise și publicate rapid, ca pe bandă, îi făcuse chiar curte Fanei și îi dedicase un roman, intitulat parcă Știi, Faninia, crocodilii, îi îngropase numele fetei într-unul absolut artificial și greu de crezut. Vlaadimir Popovici, care îl cunoștea dinainte, îl întrebase dacă Faninia asta chiar era un personaj real sau, doar așa, o fantomă a imaginației sale. Dar imaginația mea nu e bântuită de fantome, ci de ființe reale, îi replicase celălalt, remarcați, celălalt cu c mic, majuscula fiindu-i rezervată doar prietenului său ciudat și pierdut. Se gândi imediat, Vlaa vreau să spun, căci ce avea celălalt în cap nu știm, la Celălalt și la felul lui de a-și trata produsul intelectual, comparativ cu acesta, mult mai realist și mai pragmatic, la urma urmei. Cine era cel mai câștigat, în ultimă analiză? Dacă trebuia să dai la tipar tot ce-ți trecea prin cap și prin stilou, sau prin creion, că el scria cu creionul…

Anii trec ca proștii, îi spusese odată, puțin înainte de a-i pune în mână foile cărții sale, iar Vlaadimir îi replicase că poate nici nu mai trec, poate că au și trecut, iar Gabriel îl aprobase, să știi că ai dreptate, și mie mi se pare că au și trecut și că nu mai e nimic de așteptat, erau încă foarte tineri și oricui i-ar fi auzit i-ar fi părut neobișnuit scepticismul lor, ca să-i spun eufemistic, în acea lume plină de entuziasme facile și factice. Asta o fi fost, s-a gândit Vlaa, atunci când acela îi pusese manuscrisul scris cu creionul, în mână, acesta o fi codul, dar cum să-l bagi acolo, îi trecuse prin cap mai târziu, după ce, citind-o, constatase că-i fusese smulsă din memorie, cu tot cu povestea, poate că tocmai pentru că timpul stătuse în loc, nici cartea, care poate făcuse parte dintr-o clipă ulterioară, încremenită într-un viitor inexistent, nu mai putea fi readusă în amintire.

Era un cuvânt… unul neobișnuit, creat de el dintr-unul pe care-l spunem din când în când, e tot ce-i mai rămăsese în minte, obsedat cum era să redescopere ceva ce… ceva ce ce?…

Și uite așa, Vlaadimit Popovici se împotmolea tot mai mult în scrierea propriilor pagini de proză, începuse un roman, scrisese câteva pagini, apoi, deodată, îi apăruse în față Gabriel Bogdănescu și cartea lui, rămasă fără titlu, se oprise din scris și, odată cu Niciodata (noi am aflat între timp titlul cărții lui G. B.), i se spulberase și cam tot ce se pregătea să treacă pe hârtie, căci scria încă de mână, lăsând mașina de scris pe jos, în mansarda unde îl vizitase de câteva ori, după amiezele prelungite în noapte, fata aceea, pe cale de a-i dispărea și ea din memorie.

În prima lui adolescență, tot așa, începea romane, așa le spunea el, în proiect și, după două pagini sau nici atât, scrise cu grafia lui aia urâtă și strâmbă, pe un caiet de dictando, se oprea, apoi îi trecea prin cap alt roman, dar pentru ăsta se pregătea cu alt caiet și figura cu pagina sau pagina și jumătate se repeta, iar acum, uite că s-a întors în timp, oare de ce, nu cumva pentru că timp nu mai e, a trecut tot și singura soluție este să-l cauți pe cel dinainte, care, oricum, a fost odată… ca niciodată sau ca vreodată, ce importanță mai avea, își spunea, închizând ușa și coborând scările de lemn care bubuiau, ca să iasă în oraș, în căutarea vreunei companii întâmplătoare, așa o cunoscuse și pe Fana și pe celelalte, dar și pe ceilalți, alți rătăciți ca el prin cârciumile orașului, sau chiar la simpla cofetărie a tineretului, cum spunea firma, Texas, cum îi spuneau obișnuiții. Și uite așa, cărțile lui se amânau mereu, după ce reușise să publice câteva scurte povestiri, bine masacrate de cenzură, se oprise și nu mai scosese nimic, blocat poate în amintirea prietenului său și a bizarei cărți a aceluia.

Noi avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva și Gabriel Bogdănescu și cartea lui nu sunt decât niște transgresări ale propriei lui memorii, dacă nu cumva cartea aia a lui, Niciodata, n-o fi fost una chiar a lui, care i s-a șters din amintire, iar paginile nici nu vor fi existat decât în capul lui, nemaiajungând să fie puse pe hârtie. Noi avem toate drepturile, dar trebuie, totuși, să-i lăsăm lui dreptul suveran de a-și căuta vechiul amic dispărut, cu cartea lui cu tot.

Îl va găsi, nu-l va găsi?

Asta noi niciodată nu vom ști…

Publicată în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *