Nicolae Balotă în bătaia criticii lăutărești

Mirosul subversiv al cărților și libertății. Ne mai despart puțini ani de centenarul nașterii unui creator care are un loc sigur în ierarhia criticii, istoriei literare și eseisticii românești. Opera lui Nicolae Balotă (1925-2014), căci despre el este vorba, nu poate fi cu niciun chip eludată, silogismele sale critice din eseuri sau însemnările diaristice au nu doar forță persuasivă, ci și un farmec aparte, indelebil al scriiturii, al rezistenței estetice.

Absolvent al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, cu un doctorat în literatură universală și comparată condus de profesorul și esteticianul Liviu Rusu, devenit apoi asistent la aceeași facultate, Nicolae Balotă a avut o biografie tensionată. Cunoaște mediul închisorii încă de tînăr, în 1948 fiind arestat și condamnat pentru caracterul subversiv pe care-l aveau cărțile din propria bibliotecă. Este eliberat peste un an, dar are deja însemnul de deținut politic și este destituit din funcția didactică pe care o ocupase înainte de pușcărie. Cunoaște condiția de șomer, chiar dacă va fi cercetător la Filiala Cluj a Academiei RPR (1950-1954).

Va fi din nou arestat, în 1956, de data asta pentru un memoriu redactat împreună cu nepoții lui Iuliu Maniu, în care sancționa regimul totalitar pentru abuzul asupra libertăților democratice și religioase1. Vreme de șapte ani cunoaște pe propriul corp ce înseamnă spațiul carceral de la Jilava, Făgăraș, Gherla, Pitești și Dej, dar și constrîngerile a doi ani de domiciliu obligatoriu la Lătești, în cîmpia Bărăganului. Eliberarea survenită în 1964 va avea prețul unui șantaj instituit de Securitate nu doar pentru el printr-o regulă: va trebui să semneze un document de colaborare cu această instituție, așa cum au procedat mai toți intelectualii pe care regimul voia să-i îngenuncheze politic.

*

Despre cei 24 de ani în care se presupune că Nicolae Balotă ar fi fost informator al securițății (cu numele conspirativ „Someșan”) nu există pînă azi decît folclor probabilistic și „documente” în care scriitura lor cazonă, șablonistică devoalează pe adevărații autori. Oricum, dacă ar exista la CNSAS un dosar limpede, fără echivoc de turnător, unul al colaborării lui Balotă cu securitatea regimului totalitar, el ar fi intrat demult în vizorul vreunui cercetător, așa cum s-au petrecut lucrurile în cazul lui Ion D. Sîrbu, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu, Petru Comarnescu, Dorin Tudoran, C. Noica ș.a. Nu-l bănuim pe Balotă că ar fi fost simultan și informator, și hacker al dezinformării asupra propriului dosar. E drept că, în toată această perioadă (1964-1987), Nicolae Balotă, fostul deținut politic, a manifestat am spune doar rezistență cultural-estetică (existența însăși a autorului era una estetică), nu și una civică sau politică. Mai mult, dincolo de faptul că, după ieșirea din penitenciar, devine redactor la revista Familia și cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București, în 1979 va fi profesor invitat la Universitatea „Lugwig Maximilian” din München, iar din 1981 va preda în Franța literatură comparată la Universitatea „François Rabelais” din Tours și la Universitatea din Le Mans, facilități care par un fel de recompensă din partea regimului ceaușist. Și tot în această perioadă va fi colaborator permanent la Radio Europa Liberă, loc în care, se presupune, ar fi fost infiltrat cu scopul de a convinge să se diminueze critica regimului dictatorial din România.

Din 1987 începe biografia fizică și intelectuală curat occidentală a lui Nicolae Balotă, prin decizia sa de a cere azil politic în Franța, opțiune aprobată de statul francez.

*

Catacombele vieții literare românești din perioada totalitară, ca și diversele forme de racolare a unor intelectuali de către Securitate, toate acestea au o istorie întortocheată și enigme care nu vor fi, poate, niciodată desecretizate. Cu varii dezvăluiri mai mult sau mai puțin ambigue, un orizont blurat, în ceață stăruie încă asupra informațiilor furnizate de inși erijați în ofițeri de securitate. Iar poveștile cu dizidenți fabricați și infiltrați de regimul comunist în instituții din spațiul occidental vor continua să alimenteze mult timp numeroase conjecturi care alcătuiesc narațiuni polițiste cu suspans și personaje insolite.

Pentru rîndurile de față, nu ne interesează însă aceste urzeli conjuncturale, vectori care nu intră deloc în economia estetică a operei lui Nicolae Balotă, ci fac parte, cel mult, din ghemul atitudinii morale a scriitorului. E-adevărat că unele registre ale receptării textelor autorului n-au ocolit imixtiunea factorului moral, cel transformat într-un fel de scut în calea răului generat de regimul totalitar, un rău devenit în cele din urmă banal, așa cum spune Hannah Arendt despre cazul Eichmann2.

Un arc de Cerc literar. În acord cu perioadele biografiei sale fizice, receptarea lui Nicolae Balotă a fost diferită. Debutează, cum știm, în septembrie 1944, în cotidianul România nouă din Sibiu, pentru ca tot în burgul transilvan să își înceapă cariera de critic literar la Revista Cercului Literar (nr. 1, ian. 1945), publicație care, în puținele sale numere, va dovedi o rezistență îndeosebi de factură critică (vor face aici un fel de ucenicie Ion Negoițescu, Cornel Regman, Radu Enescu, Deliu Petroiu, Radu Stanca ș.a.). Vîrful de lance al grupării Cercului Literar de la Sibiu va fi nu doar critica literar-filosofică intens și oarecum agresiv promovată, ci și creația literară, prin acestea dar și prin deschiderea axiologică europeană conturîndu-se, s-a spus, un adevărat „model cultural” (Ilie Guțan; ipoteza este disputabilă dacă o circumscriem doar la fragmentul sibian al Cercului literar), o structură spirituală ce se voia funcțională într-o perioadă de confuzie valorică generată de invazia comunismului.

Atmosfera și personajele gurpării cerchiste, mai cu seamă intransigentul și explozivul Negoițescu, sînt îndelung comentate de Balotă în Caietul albastru sau în Abisul luminat, mai puțin amintit e Gary Sîrbu (?!), cel despre care Balotă spune că, la Sibiu, îl agresa pe Nego „cu bîrfe ordinare pe la spate ori uneori cu injurii și batjocuri pe față”3, sau că se lamenta despre istovitoarea muncă de miner a tatălui său.

La puțin timp după ieșirea din închisoare (1964) și după o perioadă de tăcere fecundă, Nicolae Balotă începe să publice în reviste (1965), iar odată cu 1969, cînd îi apare culegerea de eseuri Euphorion, aproape în fiecare an tipărește cîte o carte, două sau chiar trei.

*

Aminteam de relațiile lui Balotă cu Cercul literar, o grupare în care el nu era, o spune singur, un „membru de credință”, căci cerchiștii înșiși simțeau că ipostaza sa exprima o adeziune cu multe rezerve. În starea lui genuină, grupul cerchist a existat puțin, doar la Sibiu, pentru că după aceea membrii lui s-au risipit, ceea ce a făcut ca structura sibiană să subziste mai mult formal, cu excepția celor ce trăiau la Cluj, care, împreună cu Blaga, se mai întîlneau episodic.

În afară de Negoițescu, și asta mai tîrziu, Balotă nu se simțea prea solidar cu ceilalți în ceea ce privește gusturile culturale, deprinderile sau limbajul. Participă sporadic la întîlnirile sibiene ale Cercului, asta poate și din cauza unei insuficiente cunoașteri reciproce, reacție care, judecată la rece, i se părea juvenilă, excesivă, cumva nejustificată.

O atare răceală se simte și în colaborarea lui Balotă la Revista Cercului literar. Aici publică un singur text, pe care-l vom comenta, ofuscat cumva de faptul că, pentru cel de-al doilea număr al publicației, oferise un eseu despre „Omul universal”, refuzat fiindcă era „mult prea lung pentru dimensiunile revistei”, motiv suficient pentru a retrage și un alt text, o însemnare despre „Lacurile japoneze”. Îl îndemna la izolare față de gruparea cerchistă și natura sa umană refractară „la orice fel de directive”, care veneau dinspre atitudinile intransigente ale lui Ion Negoițescu, alias Nego, cel ce afișa în multe privințe o „vocație de manager literar”. Mai mult, cel ce era în fapt singurul redactor al revistei credea în strategii dinainte eșuate. Spre deosebire de Balotă, „incredul față de ofertele seducătoare ale comuniștilor”, Negoițescu considera „că va putea realiza ceva chiar cu ajutorul lor, că prin abilitatea sa va reuși să-i tragă pe sfoară, să-i facă să finanțeze o revistă ce se situa pe poziții la antipozii celor marxist-leninist-staliniste”4. Nego va eșua însă cu o atare iluzie, cum tot eșecul va fi finalul alianței sale vremelnice cu partidul comunist, episod aspru criticat de poetul Wolf von Aichelburg într-o scrisoare din 22 febr. 1947, unde-l acuza, între altele, de faptul că el ar fi distrus Cercul literar5.

*

Privind însă retrospectiv mai atent, doi dintre cerchiști au fost personajele de care Nicolae Balotă s-a simțit oarecum afin: Ion Negoițescu (Nego) și, parțial, Ion D. Sîrbu (Gary). Sentimentul meu este că aceste raporturi s-au sedimentat mai cu seamă după plecarea de la Sibiu, cînd practic Cercul literar nu mai exista. De altfel, cred că mai toți cerchiștii au avut nostalgia acelei perioade sibiene, ceea ce s-a convertit în timp într-o subterană a solidarității intelctual-valorice. Despre melancolia, romantismul și începuturile unei aventuri spirituale, toate provocate de ambianța Cercului literar de la Sibiu, scrie redacția efemerei reviste, un text semnat RCL, dar aparținînd, credem, redactorului ei, Ion Negoițescu6.

În Jurnal. 1952-53, scris pe cînd era profesor la un liceu din Cluj, Sîrbu notează nu o dată ipostaze ale acestui triou. De pildă, în 12.III.1952, între altele, reține: „Mâncat cu Negoiţescu şi Balotă o brânză puturoasă la o bodegă. Miroase atât de îngrozitor, încât mă revăd din nou în dormitorul acela din cazarmă, la ora când, după instrucţie, bateria îşi scotea cizmele. Sosesc acasă, Gigi mă miroase: «Tu iar ai fost la femei!» Nu pot râde. Spectrul şomajului mă urmăreşte”7.

Cîteva zile mai tîrziu, însemnarea lui Sîrbu are conotație ideologică: „Discuţii îndelungate cu Bal[otă]. Problemele adâncite, filtrate de viaţă. Natural: noi şi comunismul. Emit părerea că, în fond, comunismul e o etapă necesară în viaţa societăţii. Nu e un simptom, un social insanity, ci ceva ca un Urphänomen al secolului.

I‑am vorbit despre durerosul meu: «Dar dacă greşim?»”.

Ceea ce i-a precizat atunci Balotă e semnificativ pentru judecarea chiar a biografiei sale sociale: „Un fenomen remarcat de Balotă: faptul că orice carieră începe printr‑o mare porcărie morală – dar sfârşeşte prin a se curăţa în timp. Cu timpul, observăm că unii ne‑au devenit chiar simpatici. Nu cumva…”8.

Dialogul parcă se continuă spre sfîrșitul anului 1952 (3.XI): „Cred, i‑am spus aseară lui Balotă, că între omul‑uman şi omul‑biologic pur (bestie socială) este o mai mare distanţă ontologică ca între om, ca specie, şi gorilă.

Se va pune vreodată problema aristocraţiei spiritului?”9

Într-o altă consemnare, pe mai multe pagini (22.II.1953), dialogul cu Nego și Balotă are conotații religioase și ideologice: „Discuţie aprinsă în jurul problemelor de religie. Nego şi Balotă atacă cu vehemenţă ortodoxismul pentru laşitatea lui, pentru pasivitate, pentru «comunismul» său. Ridică în slavă catolicismul «sfinţit» prin martiri. Cad în extremă; justifică tot: şi inchiziţia, şi clericalismul, şi un anume dogmatism al gândirii şi al instituţiei.

Încerc să strecor în discuţie ponderea mea: sunt convins că «instituţia» pământeană a ortodoxiei noastre a pregătit terenul pentru comunism; că Biserica ei nu a fost la înălţime (ba, din contră!); că a lovit şi s‑a degradat murdărindu‑se peste măsură. Dar mă îndoiesc că – istoric – această biserică poate fi înlăturată sau «reformată»”10. Și încă: „M‑am pronunţat apoi – cu oarecare cinism despre atitudinea de „credinţă“. Nu poţi înlocui o dogmă prin alta; n‑are rost. Balotă îmi spune: «Credinţa se măsoară după fructele sale. Dacă pe mine creştinismul mă fecundează în aşa fel încât eu dau ceva înalt, ceva de valoare (şi numai prin religie se poate da ceva înalt şi de valoare), atunci religia mea e bună». «Pentru tine», replic eu – şi insist asupra schimbării termenului de credinţă‑religie prin cel de generală transcendenţă – sau metafizică! Se împotrivesc: pledează pentru sutană, pentru patristică”11.

Apelînd la sensuri cu încărcătură spirituală, Balotă concluziona: „Nicu a emis o foarte justă părere despre războiul actual. «Războiul care trebuie să vină este de fapt un război de tipul celor religioase. Apusul – cramponat în ideea economică – nu vrea să vadă aceasta. Nu poate (e obosit sau ratat) să pună în faţa armatelor religiei roşii – pornite din fanatism şi ură – o armată a unei credinţe opuse. Islamului i s‑a opus creştinismul; catolicilor, protestantismul. Salvarea Europei şi a lumii nu poate veni până când Apusul nu va ridica o cruciadă în numele unei credinţe opuse dogmei roşii. Un Petru din Amiens ne trebuie şi nu un Eden…»”12.

Pasaj de nivel: religiozitatea lui Ion D. Sîrbu. Pentru că e vorba de credință, vom spune – cumva în dezacord cu opinia lui Eugen Simion din „Introducere” la cele două jurnale – că Ion D. Sîrbu este, în sinele său cel mai adînc, un spirit religios. Despre acest spirit religios încă nu s-a spus esențialul, sau nu se pot spune decît conjecturi. Constatăm că în anii senectuții sale, cuprinsă de serenitate, Sîrbu își îndrepta tot mai intens ochii spre Cer, trăind o religiozitate difuză, asemenea lui Blaga, magistrul său („«meşter-grinda» conștiinţei noastre cărturărești“, cum spune undeva). Va fi meditat mult la Dumnezeu, mult mai mult decît lasă să se întrevadă scrisul său, poate chiar în teza de licență despre Jung și Blaga, manuscris care nu se găsește și în care sigur vor fi fost pagini despre cum concepea pe Dumnezeu între arhetipuri psihologul și psihiatrul elvețian.

Nu știu dacă Sîrbu mergea regulat la biserică. Mărturisește pe banda de magnetofon că are o „voință protocreștină”. A fost un credincios pasiv, încrezător, probabil, într-un creștinism cosmic, cum ar spune Mircea Eliade, „un biet creștin cu frica lui D-zeu”, cum îi scria Elisabetei Pop (29 oct ‘983)13. Cel ce rămînea siderat „în fața tuturor crucifixurilor din muzee”, ipostază ce-l făcea să-i spună Etei Boeriu că va transforma „cuvîntul «calvarie»”14 în gen literar, acest om credea în „pragul albastru”, în eternitatea acelei zi ne-nserate, un Dincolo care are și un fel de Otopeni, acolo unde-l vor aștepta fluturînd stegulețe prietenii lui plecaţi mai demult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roşca, Radu Stanca, Dominic Stanca, Segiu Al-George, Cotruş, Eta Boeriu (pentru ei, pune cîte o lumînare la biserică și îi evocă pe rînd). Iată textul original, dintr-o scrisoare (3 iunie 1989) trimisă lui Virgil Nemoianu: „Stau drept si curat în fața dascălilor mei ardeleni: cât am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris mult despre moarte – acum, de când am în buzunar și «ordinul de chemare» și cel «de lăsare definitivă la vatră», mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă. Cred că prietenii mei, plecați mai demult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roșca, Stanca, Cotruș, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo, mă asteaptă, agitând stegulețe.

Eu mi-am meritat și țara, și Limba !“15

Trăim – îi spunea lui Nicolae Boeriu după moartea tragică a soției lui, cea care ducea cu ea în mormînt „singura mea autobiografie completă” (24 nov. 1984) – „într-o corespondență continuă cu Cerul, că Infernul e aici (de aceea nu am putut citi, pînă acum, nici Purgatoriul, nici Paradisul), fiecare are parte de viața pe care o merită”16. La care, după o lună, într-o stare de oboseală și depresie, adaugă sastisit: „sunt foarte aproape de un vînăt crîng (aluzie la un vers din Eta Boeriu, n.n.) la care mă gîndesc înfiorat și atins de transcedent și moarte”, chiar dacă, zice Sîrbu, „am atît de lucru, nu vreau să mor înainte de a muri”17, de aici și „modesta mea rugăciune: mon bon Dieu, aide-moi à vivre jusqu’à ma mort” (30.III.1984)18.

Creștinismul meu, mărturisea într-o scrisoare pe cînd era în viață divina Eta Boeriu (18 febr. 1982), (cu totul personal – eu continui să mă rog Mamei mele, ea îmi mijlocește pilele în cer, se pare că are relații sus de tot, bursa din Germania pur și simplu mi-a așternut-o la picioare) se reduce la a învăța să mor, la a accepta Destinul, la a crede că nimic, absolut nimic nu e întîmplător”19.

În Ultimele…, în spovedania pe care o face în fața unui magnetofon, Ion D. Sîrbu vorbește oarecum detașat despre moarte: „Nu o dată am scris acea frază a lui Rilke, că există două morți : moartea cea mare, care se întâmplă în clipa în care restituim materiile noastre prime materiei și moartea cea mică, care începe în clipa în care ne naștem. Dar această moarte mică cunoaște momente de luciditate și de transfigurare, de presimțiri și încărcătură, lucru care mi s-a părut că a existat și în verbul meu din ultima lună”20.

Cine-l cunoaște superficial și nu ține seama de atitudinile omului Sîrbu, ai cărui părinți au fost catolici, poate vedea în el un fel de ateu agnostic, formulă declarată pleonasm în veacul al XIX-lea de un autor ca Robert G. Ingersoll, cunoscut ca „Marele agnostic”21. E drept că Ion D. Sîrbu a fost și a rămas un om de stînga, un liber cugetător cu alonjă de gînditor privat, spirit care recepta cu ironie raportul dintre religie și regimul totalitar/ apocalipsa: „Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce mai rămîne”. Se caracteriza, în cheia aceluiași sarcasm, ca fiind „o maimuță a bunului Dumnezeu”, iar Limpi, soția lui devotată, vedea în el un „creștin fără confesiune”.

Peste toate, sentința și rugămintea lui Sîrbu cad irevocabil și cu umilință: „În momentul în care bunul Dumnezeu mă va chema «la bară» înseamnă că suntem, cu toții, la o grea și tragică cotitură”; „Doamne, ai grijă de numele și scrierile mele”.

În cea din urmă propoziție e un Dumnezeu justițiar, și nu cel al credinței religioase. E aici și motivul pentru care nu acredităm aprecierea lui Ion Vartic, laxă și neconfirmată de opera lui Sîrbu, cum că, în viziunea dramaturgului și prozatorului, „întregul său corp de corespondență ar trebui să fie publicat ca un «volum post-mortem» intitulat Scrisori către bunul Dumneazeu22. Putem admite opinia cu un sens cumva metaforic – ca o aluzie la destinul în mare parte imprevizibil al unei opere, destin care poate fi corectat doar de Dumnezeu („e datoria bunului Dumnezeu să schimbe în așa fel lucrurile”). În rest, așa cum arată corpul relativ întreg al corespondenței editate de Toma Velici la Fundația pentru Știință și Artă (2013), scrisorile lui Sîrbu, cele trimise, sînt ale unui gînditor privat (care trăiește într-o societate în care mintea oamenilor este colectivă sau colectivizată), spirit care se adresează (și post-mortem) unei „posterități răzbunătoare”, pentru a relua o sintagmă sîrbuiană. Iar în ceea ce privește destinul cărților lui Ion D. Sîrbu, acesta are imaginea creșterii și descreșterii valorice în funcție de un anume context al receptării, care augmentează sau nu greutatea sensurilor date de opera însăși, cea din urmă fiind singura responsabilă de viitatea (minoră, medie, superlativă) sau aneantizarea ei.

Gary Sîrbu – Nicu Balotă: o relație rece. Să revenim la povestea noastră despre referințele reciproce dintre Balotă și Sîrbu. Pe 1 Mai 1953, cînd foamea populației era la apogeu pe fondul unei penurii fără egal, după ce au defilat „ca o turmă lipsită de voință”, eveniment la care participa și Blaga, unii dintre „manifestanți” au mers, flămînzi, la o kermeză, descrisă de Sîrbu cu vînă de dramaturg și unde Balotă apare într-o ipostază inedită. Iată scena: „Noroiul e groaznic – abia putem urca. Bătaie în faţa fiecărei barăci; reuşesc să obţin trei fleici, însă le împart. Cineva mă împinge. Îmi scap porţia în noroi. Îmi vine să plâng; ceilalţi muşcă flămânzi şi râd. Ne‑am cumpărat fiecare câte o franzelă albă, mare. Unt nu este, zahăr, nici vorbă. Broşuri, câte vrei. Bem bere, din sticlă, primitiv. Plouă. Suntem murdari. Enescu e beat, Balotă o ţine de gât pe frumoasa Eta, rătăcită ca o prinţesă între piraţi”23.

*

Este surprinzător, poate, dar numele lui Balotă, prezent sporadic în Jurnal. 1952-1953, nu mai apare deloc în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. 1983-1989; este doar menționat că venea, și el, să-l viziteze pe Blaga în „camera lui Faust” (sau „bîrlogul lui Faust”), locul unde filosoful lucra ca funcționar la Biblioteca din Cluj (vezi interviul, cenzurat24, luat de Elena Ștefănescu în Suplimentul literar al Scînteii tineretului, 23 dec. 1985).

Apare însă Nicolae Balotă în corespondența expediată de Ion D. Sîrbu prietenilor lui literari. Din perioada galantă, un proiect comentat de Sîrbu într-o scrisoare trimisă (5 martie 1947) din Cluj lui Deliu Petroiu, și anume, dorința și voința lui ca – alături de Nego Ramon și Nic Balotă, acroșîndu-l, totodată, și pe Petroiu – să fugă din țară: „1) Dacă până la data când se dă vacanţa de Paşti nu se întâmplă în politica internaţională niciun act care prin necontestabila sa gravitate să poată determina radicale schimbări în ţară la noi (clauza aceasta personal îmi pare exclusă) – atunci noi patru, eu, tu, Nego şi Balotă, vom încerca o evadare spre Apus. 2) Vrem să ajungem în Italia, unde avem toate şansele să ne aranjăm. Punctul greu şi critic al acestei excursii e graniţa română‑maghiară. Riscul e foarte mare, totuşi sunt zilnic oameni care reuşesc să o facă”25. Și înșira apoi pe ce mizau și care erau riscurile unei atare aventuri, deloc „fantasmagorice”.

Nu știm ce s-a petrecut între timp cu frumoasele relații de ordin intelectual. De altminteri, Nicolae Balotă nu prea vorbește laudativ despre Gary Sîrbu. Și ca o atare excepție să fie simetrică, observăm că nici dramaturgul-epistolier nu mai are față de Balotă o atitudine empatică. Sîrbu credea însă în forța intelectuală a fostului său camarad, căci iată ce-i scria (15 martie 1979) lui Dan Alexandrescu: „Valoarea pieselor mele, te rog să mă crezi, mi‑o judecă cei vreo 5–6 amici întru cultură, care, întâmplător, nu merg la teatru (Negoiţescu, Regman, Al. Paleologu, Balotă, Sergiu Al‑George – şi cam atât)”26.

Altădată, scriindu-i lui Nego (16 august 1981), vorbește sau bîrfește despre o întîlnire întîmplătoare, pe stradă în București, cu soții Balotă: „El, slab, teribil semănând cu Louis de Funès (în civil), îmbrăcat la solduri (gusturile vestimentare ale lui Balotă rămân un capitol încă nelămurit al filosofiei culturii), ea, ruralizată, cu totul altă Biancă, având aerul unei săsoaice din Turnişor care se ocupă cu creşterea iepurilor albi… Veseli, falşi, hi‑hi‑hi, neştiind ce mască să‑şi pună repede, repede, modeşti, cuminţi, în banca lor…”27.

Și o nouă schimbare de registru. În decembrie 1981, invitat de Negoițescu în Germania, Sîrbu, la rugămintea familiei Courriol din Lyon, dă o fugă pînă în Franța, prilej cu care îi comunică prietenei sale, Eta Boeriu, ce va face: „Azi ne întoarcem la Lyon, facem Revelionul în familie, apoi, în 2 ianuarie, cu simplonul marseillez plec la Paris, voi sta pe Ribera, dar nu la Balotă – am trac, parcă m‑ar aştepta la Paris o comisie de bacalaureat, o iubită pe care ai dorit‑o toată viaţa…”28.

Și alte scrisori stau mărturie pentru relația rece dintre Gary Sîrbu și Nicolae Balotă. Cînd cel din urmă a cerut azil politic în Franța, Sîrbu le scrie soților Doinaș (4 aprilie 1987) o lungă epistolă în care îi anunță sec și oarecum bîrfitor că Balotă „a rămas”: „A rămas şi a vorbit. Nu am voie să fiu rău cu nimeni, mă doare inima după vila sa din Cotroceni, mă doare inima pentru banii ce i‑aţi împrumutat, mă doare inima pentru soarta celor cincizeci de tapiserii ale Ilenei Balotă, variaţiuni pe aceeaşi moacă. Balotă a vorbit ca un duhovnic iezuit, frumos, informat, cu duioase referinţe la lecturile şi convingerile sale biblice”29. După care continuă în aceeași cheie răutăcioasă: „M‑am gândit la Nego, şi la ce ar fi putut să‑mi spună dacă ar fi fost aproape: la Köln, o noapte întreagă, mi‑a înşirat o cumplită lamentaţie de urâciuni şi trădări, meschinării şi minciuni, toate legate de o mare prietenie şi de foarte multe lecturi făcute paralel. Tartuffe e un dulce copil, zicea Ramon, pe lângă acest armean marxisto‑tomist. I‑a făcut plăcere să‑i spun că fiul lui Balotă e scăpărător de inteligent, dar de o răutate şi un egoism ce m‑a îngrozit: am ochi de dascăl, copilul acesta mi s‑a părut, nu un dar, ci o pedeapsă.

I‑am citit cărţile, mi‑au folosit mult, sunt foarte informate: dar le‑am citit în lipsa unor enciclopedii de specialitate: la urmă, cu puţină răutate ironică (am şi eu vreo zece anecdote păţite cu acest prieten kezaro‑crăiesc), mi‑am şoptit în barbă: două lucruri îi lipsesc: punctul de vedere personal şi talentul literar. Încolo, e un mare şi foarte informat dascăl de catedră. Dacă vom avea o «universitate a Cercului», lucrările lui Balotă vor fi obligatorii pentru candidaţii la… admitere”.

Ironiile lui Sîrbu și Nego au doza lor de vapori de vitriol, exagerările și ceva invidie se văd cu ochiul liber. Pentru Sîrbu, Balotă rămîne un „mister antireligios”, iar despre anii lui de pușcărie nutrește sentimente nobile, și anume, „a trecut cu nota zece, după câte ştiu: a fost demn, excelent dascăl de celule, nu i se atribuie niciun moment de slăbiciune sau laşitate. Ca după ieşire să devină un hămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi‑a pierdut caracterul, dacă aşa ceva se poate pierde”. Mai mult, Balotă ar fi fost singurul care s-a împotrivit, în 1983, ca să-i fie acordat lui Sîrbu Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru motivul, mărturisit „în scîrbă” de Băieșu, că ar fi „hibrid din punct de vedere ideologic”.

*

Cînd s-au întîlnit în Franța, Sîrbu avea rețineri față de soții Balotă, vorbea cu el „prudent, circumspect, gura bate curu”, de „parcă ar fi fost cel puțin colonel”, iar cînd a auzit că și-a dat foc pașaportului, umbrele trecutului îl amenințau: totuși, „undeva m‑a durut, Balotă, cu toate ale sale, face parte din tinereţea noastră, din generaţia noastră”. Pentru ca, prin mai 1987, să-i mărturisească lui Doinaș că îi e dor și de Nicu Balotă, și de Nego.

Odată cu trecerea anilor și bolnav fiind, Ion D. Sîrbu devine mai concesiv față de Balotă. Iată ce scrie Marianei Șora în 25 ian. 1989, probabil după ce asculta radio Europa Liberă: „Nego m‑a mâhnit, a vorbit total deplasat despre Buzura şi Eminescu; Balotă mi s‑a părut mult mai ponderat, mai academic şi mai latin. Nego trece din extremă în extremă, fiind un mare fricos, devine categoric şi vindicativ de îndată ce a reuşit să fugă din apropierea lupului cel rău. Îl înţeleg – fiindcă îl cunosc – dar ar fi bine să‑şi tempereze umorile extremiste… Nu trebuia să plece, după a mea părere, el gândea mult mai interesant cu picioarele sale în acidul sulfuric valah”30.

Student în ipostaza de cronicar. Am lăsat la urmă un comentariu despre singura colaborare a studentului Nicolae Balotă la Revista Cercului literar. Apărută la rubrica intitulată „Cronica ideilor”, recenzia lui la cartea Între două lumi (1943, București: Ed. Cartea Românească) a lui Mihai Ralea, tipărită „într-un moment de înaltă tensiune a omenirii”31, este preponderent expozitivă, de informare, dar cuprinde și rezervele exegetului față de unele idei suținute de autor.

Subliniază, mai întîi, că Mihai Ralea își păstrează scriitura sub forma eseului și că, grație formației sale intelectuale, „sub sclipirea fugară a aforismului”, se întrevede în volum „ceva din maniera moraliștilor francezi din secolul al XVII-lea”. Oprindu-se îndeosebi la veacurile XIX și XX, viziuna lui Ralea asupra culturii e înrîurită de modul în care au judecat acest fenomen gînditori precum Dilthey sau Spengler, acordînd preeminență criteriilor de ordin sociologic și psihologic, respingînd însă istorismul și estetismul, individualismul și raționalismul. Eseistul descifra astfel vreo trei tipuri de cultură: eleată, heraclitică și europeană, cărora le acordă o garnitură de determinații individualizatoare.

Ca și Ralea, N. Balotă insistă pe caracterele culturii europene din secolele 19 și 20, concentrate pe opoziția radicală dintre două mentalități sau Weltanschauung-uri, adică viziuni asupra lumii, ceea ce creează o adevărată prăpastie între aceste două veacuri. În deconstrucția timpului în care au trăit Eminescu sau Caragiale, descoperă o forma mentis pe care o capătă rîsul, iar dezgroparea filosofiei lui Kierkegaard face ca existențialismul să se extindă întocmai ca o epidemie. În plus, se instaurează o (altă) ordine tragică, și asta pe fundalul a ceea ce s-a numit „moartea tragediei” (George Steiner). Ralea, esteticianul, nu excludea din anamneza făcută culturii europene nici soarta esteticii, cu avatarurile ei care au culminat cu panestetismul veacului XX.

Am vrut să văd ce rezerve avea tînărul Nicolae Balotă față de discursul din Între două lumi. Grila sociologică, mai exact determinismul social specific artei i se pare inadecvat, limitativ. Consideră exagerată valoarea acordată acelui Urphenomen specific culturii europene, factor care-i imprimă un caracter dual ce vine tocmai dinspre starea civilă a socialului, mai precis dinspre structura de clasă a receptorului cultural.

Lui Balotă i se pare „simplistă” și justificarea „dată unui complex atît de încîlcit de fenomene”, mecanism care, în loc să sprijine descifrarea rațională a chestiunii, sfîrșește într-un fel de „mistică pitagoriciană” care mizează pe cifra doi. Chiar apelul la conceptul de mutație sau la legea „dublei frenezii” a lui Henri Bergson i se pare insuficient pentru a explica unele transformări de-a dreptul miraculoase. A confrunta doar două mentalități, rîsul și tragicul, nu este de-ajuns pentru a revela varietatea și fluiditatea unor fenomene atît de complexe sub raport cultural.

Prin urmare, obiecția fundamentală pe care Balotă o face discursului din Între două lumi este tendința de a interpreta arta exclusiv din perspectiva social-economică: „Fenomene de cultură, creații spirituale, mentalitate estetică, revoluție în gîndire, totul are la origine o ordine socială sau alta, un belșug sau o criză economică”. Chiar și optica disprețuitoare asupra corpului sau fizicului uman are o grosolană justificare materialist-istorică: „Oamenii sătui, crede Ralea, convinseseră pe cei flămînzi că stomacul e un organ rușinos. Nu era îngăduit unora să le fie foame sub pedeapsa de a fi denunțați ca grosolani materialiști”.

Este amendată, totodată, judecata de gust a lui Ralea în ceea ce privește estetismul, prin observațiile precare făcute în raport cu parnasianismul, simbolismul, literatura lui Anatole France, Maurice Barrès din fazele de început, chiar Oscar Wilde. E aici un orizont blurat, mărginit, care nu-i permite esteticianului Ralea („spirit îndeobște larg înțelegător”) să constate că acești creatori și alții ca ei „au creat capodopere, deși nu-i mîna în acel timp fericit nicio tendință etică, nicio dorință de răsturnări sociale”.

Și încă de o curioasă îngustime se detașa studentul-recenzent Nicolae Balotă: deși acceptă ipotezele lui Ralea privitoare la expresia individuală și socială în artă, el sancționează drastic „acuzațiile exagerate și tendențioase care ating umanitatea” unor scriitori cum ar fi Arghezi, Blaga sau Bacovia, la care descoperă atitudini puerile, decorativism și snobism. Iată silogismele din Între două lumi care, pentru Balotă, „sună strident și fals”: „Literatura noastră n-a ajuns încă pînă la jocul de șah; s-a oprit la cutia cu cuburi. Ea nu învederează nimic din preocupările omului matur: idei, judecăți, atitudini în fața vieții. Scriitorii noștri au trăit puțin, n-au experiență sufletească adîncă, n-au acumulat într-înșii acel contact profund cu viața care călește încet sufletul și-i dă comprehensiunea umanității, a vieții și a morții”.

Nu prea departe de tezele proletcultismului, alegațiile de acest fel, care-i trezeau studentului Balotă stupoare și tandră indignare, erau consecința firească a unui discurs esetetic care nu putea să scape de îngrădirile înțelegerii materialist-istorice a existenței și rostului operei de artă.

Dincolo de atare „erori” generate de „un exces de zel socializant”, Balotă află în cartea lui Ralea și unele „lucide anticipări în sensul idealurilor unei umanități ieșite din negura timpului de față” (să nu eludăm momentul apariției volumului: 1943). Iar dacă ar fi să alegem una dintre cele două lumi către care s-ar îndrepta autorul, mai mult ca sigur că Ralea „e pentru cea viitoare”. Și-atunci, se întreba retoric Balotă, „i se poate aduce vreo învinuire pentru aceasta?”

Epilog: judecata de (dez)gust a diasporenilor. Nu e prima dată cînd scriem despre atitudinea regimului totalitar românesc față de creatori, dar și despre felul în care unii români din diaspora discutau sau bîrfeau (o formă de receptare!), mai cu seamă înainte de 1989, atitudinile unor personalități care fie manifestau obediență față de regim (tipul Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu), fie practicau un fel de artă a compromisului, o echilibristică ideologică la adăpostul căreia să-și vadă în liniște de propria operă (lista este aici mult mai lungă).

Receptarea operei lui Nicolae Balotă în spațiul occidental a fost nu o dată cu sabia lui Damocles deasupra ei, firul atît de subțire fiind de natură ideologică. M-aș fi așteptat, bunăoară, ca eseurile din Euphorion să atragă atenția postului de radio Europa Liberă în chiar anul apariției lor (1969). Constat însă că prima dată cînd apare numele autorului în comentariile Monicăi Lovinescu este atunci cînd semnalează „volumașul” scris despre sine de Iosif Constantin Drăgan (v. Prin Europa, 2 vol., 1973-1974, Ed. Eminescu). Criticul crede (8 oct. 1977) că, alături de alții (Traian Herseni, Boris Buzilă, Vlaicu Bîrna, Zoe Dumitrescu-Bușulenga), Nicolae Balotă a fost, și el, „sedus” de cel ce îngroșa naționalismul românesc cu „tracologia” lui, devenită un fel de tracomanie. Ne gîndim la revista Noi, Tracii (tipărită în Italia la editura Nagard – nume care citit invers este Dragan), titlu omonim și al unei cărți din 1976, apărută la Scrisul Românesc, cu subtitlul: „Istoria multimilenară a neamului românesc”.

Drăgan ar fi făcut, împreună cu soția sa, poetă publicată în România, o vizită la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, unde se desfășura o activitate cu «caracter științific», „în cursul căreia Nicolae Balotă «a analizat stilul scriitorului inserînd cartea lui Iosif Constantin Drăgan într-o lungă tradiție memorialistică»”; pentru ca la sfîrșitul întîlnirii, dna Zoe Dumitrescu-Bușulenga să își exprime „bucuria integrării unor astfel de personalități în familia spirituală a membrilor Institutului «G. Călinescu»”32.

În dezacord cu acești „admiratori”, Monica Lovinescu avea curiozitatea științifică de a ști ce teză de doctorat a avut ICD, după cum le recomanda acestora să citeze, de data asta corect, textele istoricului „de tinerețe cu un iz fascist care nu par a displace Curții comuniste de la București”33.

E limpede că Monica Lovinescu nu doar că nu-l agreea, dar îl și ignora pe Nicolae Balotă. Pînă în 1977, de cînd sînt accentele critice de mai sus, eseistul tipărise vreo zece cărți, însă despre niciuna dintre ele criticul de la Europa Liberă nu rostise vreo propoziție fie ea și de respingere. Numele lui Balotă mai apare o singură dată în textele Monicăi Lovinescu, și anume, cînd recenzează prima monografie (5 ian. 1979), se pare, consacrată lui G. Călinescu: Ileana Vrancea, Între Aristarc și Bietul Ioanide (1978, București: Ed. Cartea Românească)34.

Nici Virgil Ierunca nu are altă atitudine față de Nicolae Balotă. Într-un comentariu intitulat „Progresismul retrospectiv” (aprilie 1978), concentrat pe analiza unei antologii alcătuită de George Ivașcu și Antoaneta Tănăsescu, Cumpăna cuvîntului. 1939-1945 (1977, București: Ed. Eminescu), el îl amintește pe criticul Balotă printre cei ce se opuneau spiritului maiorescian, după ce, printr-o liberalizare fragilă survenită în deceniul șapte al veacului trecut, s-a produs o „reinserare în cultură” a lui Maiorescu, alături de Eugen Lovinescu. Deceniul opt, crede Virgil Ierunca, inversa vectorul receptării odată cu intensificarea ideologiei partidului comunist, astfel că „recursul la Maiorescu e iarăși pus în discuție. S-au găsit oameni de cultură ca Edgar Papu, ca Nicolae Balotă, ca să nu pomenim de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care să ne anunțe că momentul Maiorescu nu mai e actual. Exact ca și în 1940 cînd o altă ideologie extremistă îl stigmatiza”35.

Chiar dacă au fost unele sincope ale actualității spiritului maiorescian, Virgil Ierunca îngroșa, totuși, unele tușe abia vizibile. Istoria receptării lui Maiorescu a avut avatarurile ei, începînd cu perioada interbelică36 și apoi în anii proletcultismului, pentru ca în deceniile șapte și opt din veacul trecut să aibă loc cu adevărat o reabilitare deopotrivă a omului și criticului. În 1970 apărea la editura Cartea Românească teza de doctorat a lui Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, iar Liviu Rusu va tipări în 1979, la aceeași editură, Scrieri despre Titu Maiorescu, exegeze care, alături de altele, dau seama de, să reproduc formula Monicăi Lovinescu, „posteritatea contemporană” a mentorului Junimii.

Și tot despre soarta criticii românești vorbește Virgil Ierunca în decembrie 1975, cînd se împlinea un an de la Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, care aprobase un Program devenit un fel de document sacru pentru toate sferele de activitate din România socialistă. Criticul invocă oportunismul politic exprimat de o serie de personalități, între ele și „hermeneutul Nicolae Balotă” care „se convertește la materialismul dialectic confecționat în biroul lui Dumitru Ghișe”37.

De altminteri, cu cîteva luni în urmă, în martie 1975, Ierunca se oprește la scrierile lui Balotă, fixîndu-i eseistului bornele ideatice: „De la hermeneutică la materialismul dialectic”38. Vede în criticul, eseistul și filosoful culturii un „caz mai mult decît ciudat, unul dintre acelea ce pun pe gînduri”, și asta pentru că „sucirea” produsă „depășește, poate, formele banale ale unui oportunism pur politic”. Altfel spus, n-ar fi vorba de vreo ascensiune de rang profesional sau politic, ci este un „alt registru al apostaziei: acolo unde «voința de putere» cedează locul unei «voințe de masochism» ideologic”.

*

Să stăruim asupra acestui diagnostic pus de Virgil Ierunca după lectura textelor publicate de Nicolae Balotă în Era socialistă („Responsabilitatea actului critic”), România liberă și Steaua. Calitatea de „intelectual integru” l-a costat pe Balotă ani de temniță, iar din aceasta din urmă a revenit în comunitate așa cum plecase, adică „intransigent cu sine și cu ideile, gata să slujească spiritualitatea românească în mod cinstit, ca un brav discipol al lui Lucian Blaga”. Proba o află V. Ierunca în debutul editorial, Euphorion (1969), carte care l-a consacrat drept „eseist desăvîrșit”, „critic subtil”, mai mult, „o conștiință” cu clare exigențe de natură etică. Sintetic spus, autor la care esteticul (cel atît de mult ignorat pînă atunci) funcționa într-o fericită endosmoză cu eticul. Balotă are astfel un merit inaugural: el instrumentează primul o critică hermeneutică, strategie prin care, cum precizează în carte, „a interpreta o operă nu înseamnă a o explica în modurile în care ea ne apare, ci a face ca opera să devină ceea ce este”39. Prin hermeneutică, opera se deschide, ceea ce presupune, sublinia Ierunca, „și potențarea etică a operei și meditația filosofică asupra ei”.

După ce remarcă însă eseul despre „Lucian Blaga, poet orfic”, sau cel despre Mircea Eliade, după ce e amintită și întîlnirea pe care va fi avut-o cu spiritul lui Vasile Pârvan, Nietzsche, Heidegger sau Hölderlin, criticul de la Radio Europa Liberă își exprimă siderarea în fața unor episoade din ceea ce numește „odiseea netorturată a unei «căderi»”. Balotă se comportă ca un propagandist de partid, punînd cîte o „căciulă ideologică” silogismelor sale critice, agrementare făcută în spiritul politic al zilei, și anume, invocînd faptul că grila de interpretare a unei opere presupune „analiza materialist-dialectică a fenomenelor literar-artistice, precum și o viziune estetică marxistă” (citatul este din Balotă). Etosul creației de care vorbește în Euphorion (singura carte citată de Ierunca) este astfel ghilotinat și așezat „în patul lui Procust al ideologiei de partid”.

Sau, cum procedează în România liberă, „după ce se referă la șeful statului, Nicolae Balotă ne înștiințează că, în sfîrșit, a descoperit «valorile socialiste în cele mai de seamă realizări ale literaturii noastre contemporane»”, literatură în spațiul căreia, va scrie în Steaua, era nevoie de o nouă conștiință literară și de o altă ierarhie axiologică.

Virgil Ierunca nu iartă nici apologia pe care o făcea Balotă unor „opere de pură gazetărie politică” scrise de George Ivașcu, Radu Boureanu, Al. Ivasiuc, Dumitru Ghișe, încît concluzia lui cade, și ea, tot ca o ghilotină: „De la Dante, la Ivașcu și Ivasiuc – iată unde duce, în România, heremeneutica «lucidă» a lui Nicolae Balotă conjugată cu materialismul dialectic! Vorba lui Miron Costin: nasc și la noi… hermeneuți!”

*

Este simplu de observat logica oarecum unilaterală cu care operează Virgil Ierunca atunci cînd decupează din textele lui Nicolae Balotă îndeosebi raționamentele cu iz ideologic. O lectură făcută sine ira sed cum studio, fără ură, dar cu părtinire. Ingredientele venite dinspre politic erau de găsit și-n discursul altor critici, căci reprezenta peșcheșul pe care-l datorau sistemului din ale cărui chingi scăpau cu greu sau deloc. Aș spune că dacă poate fi vorba de o strategie în scrisul lui Balotă din acea vreme, aceea este a unui discurs gazetăresc împănat ici-colo cu afirmații ideologice, prețul plătit pentru cealaltă parte, cea mai grea, a operei sale. Căci e necesar să observăm, în acest paralelism, ce cărți publicase Nicolae Balotă, după Euphorion, pînă la acel rechizitoriu orchestrat de Virgilică Ierunca: Labirint și Urmuz, 1970; Lupta cu absurdul (ce titlu subversiv!) și Despre pasiuni, 1971; Umanități, 1973; De la Ion la Ioanide, Introducere în opera lui Al. Philippide și Jakob Burckhardt – un umanist modern, 1974. Nu mai puțin de opt volume în cinci ani, nici unul singur dintre ele nefiind îndatorat „opticii oficiale” a regimului, ci puse sub o siglă a simbiozei dintre românesc și universal, așa cum învățase criticul de la maeștrii săi spirituali, sau de la scurta școală de critică a Cercului literar de la Sibiu40. Pentru a nu mai vorbi de eseurile ce vor urma, dar și de cele două recunoașteri produse în 1971 (Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei RSR) și în 1974 (premiul pentru critică al Unuinii Scriitorilor din România).

Ignorarea acestor izbînzi în favoarea micilor abateri de la etosul creației ni se pare o critică nedreaptă, prea severă din partea lui Virgil Ierunca, trecut el însuși printr-un interludiu de stînga41, rătăcire pe care, de pildă, Horia Stamatu nu i-a iertat-o nici cînd împărțeau deopotrivă spațiul cultural al exilului românesc42. Un derapaj peste care criticul Gheorghe Grigurcu pune însă dezinvolt o altă grilă: „Episodul de «stîngism» al tinereții sale (a lui Virgil Ierunca, n.n.), repede abandonat, reprezenta o primară tentativă de apropiere de o Europă imediat postbelică, sedusă de o «stîngă» abstractizată”; la care adăuga justificarea soției sale, Monica Lovinescu: „Atracția lui Virgil Ierunca pentru marxism, la un moment dat, a fost determinată pe de-o parte de suprarealism, iar pe de alta de ciocanul dat de Stalin în capul lui Troțki“43. Scuze „feminine”, de-a dreptul tovărășești, în locul unei critici severe, lipsită de menajamente de castă familial-culturală.

*

Textele cu mici inserții colorate ideologic nu erau o regulă pentru Nicolae Balotă, compromisuri circumstanțiale făcute în textele de gazetă pe care niciodată nu le-a inclus între coperțile cărților sale, acolo unde se cuvine să căutăm autentica etică a convingerilor autorului. Efemeridele cu iz conjunctural-politic erau nu altceva decît conjecturi fără de care nici alți critici nu au scăpat, gesturi care, e drept, au și o periferică semnificație morală. Dar ce-ar fi să punem între paranteze critica lui G. Călinescu, ceea ce unii au și făcut, pentru oportunismul său din cronicile optimistului, acolo unde, între altele, asemăna turnurile silozurilor cu cele ale unor catedrale?!

Cine l-a citit sau l-a ascultat cu adevărat pe Nicolae Balotă îmi va da dreptate. El nu s-a rugat pentru vreun frate Alexandru, cum a procedat sibilic Noica, ci a amestecat din cînd în cînd grîul meditațiilor sale critice sau de filosofie a culturii cu cîteva boabe de neghină, pe care lectorul atent și subtil le va îndepărta cu ușurință. Oricîte urme de strabism etic ar expune unele texte semnate de Balotă în vreun cotidian, hebdomadar sau mensual, nimic nu ne împidică să vedem cît de curate, de cristaline și profunde sînt cărțile sale. De altminteri, eul moral pe care ni-l revelă opera lui Balotă (și nu episodicele prestații jurnalistice) nu apare cu nimic înrîurit de contextul politico-ideologic al regimului totalitar. Dimpotrivă. Scoica operei a protejat cu grijă diamantul înlăuntrul ei.

Cînd comentează relația sa „ambivalentă” cu grupul cerchiștilor, Nicolae Balotă invocă sinele său (acel ceva mai adînc decît noi înșine, cum ar spune Sf. Augustin), cel care-l făcea să nu se lase „încercuit”, ci „în tagență la cerc”44. Și asta, mărturisește el, „pentru că funciar îmi repugna condiția de membru al unui partid, al unei asociații, al unei secte, școli sau coterii”; era o idiosincrazie organică, una care-l făcea să suporte cu greu „fidelitatea impusă prin aderarea la o convingere politică, literară, culturală”. În schimb, singura aderență totală, cu fundament de ordin transcendent, se petrecea în ființa sa creștină, ipostază deosebită de atitudinile contingente și prin care, ne spune credinciosul neprefăcut Nicolae Balotă, „sunt dispus să-mi ofer cu totul liber toată libertatea pentru slujirea unui crez”.

Acesta era personajul pe care neiertătorul Virgil Ierunca („ginerele postum” al lui Eugen Lovinescu) îl punea în „Antologia rușinii” (Ethos III, 1983), văzînd în el un fel de Ianus bifrons cu o artă a compromisului, un autor care făcea, dar numai în ziare sau reviste, unele fandări ideologice, poate ușor stînjenitoare în context, însă cu nimic vătămătoare pentru fundamentele și conținutul scrierilor lui Nicolae Balotă.

*

Un alt diasporean care nu-l agreează mai deloc pe Nicolae Balotă este poetul și publicistul Horia Stamatu. Ne-am referit într-un alt context la felul în care l-a caracterizat în corespondența avută de-a lungul timpului (1968-1989) cu Sanda Stolojan45. E curios însă că amintește de Balotă abia într-o scrisoare din 22 ianuarie 1983, cînd eseistul e invitat la un colocviu al asociației „Hyperion”, unde vorbește despre Dostoievski. Plin de umoare, Stamatu îl consideră drept „una dintre cele mai sinistre otrepe intelectuale între atîtea otrepe ale regimului, care-și pupă stăpînii unde nu trebuie, pentru blidul cu o lingură de linte-n plus”46. Pentru ca după cîteva luni să persevereze în limbajul imund, demn de un ignar, spunîndu-i partenerei sale de dialog epistolar că a rămas perplex cînd a auzit că la simpozion s-a discutat despre prozatorul rus, conferința fiind „ținută de cel mai infect «linge blide» al regimului ceaușist, Balotă, care a pupat toate șezutele partinice. Aceasta, cînd la Paris este un adevărat specialist în Dostoievski, Cazaban. Nici vorbă să se discute actualitatea profeției lui Dostoievski” (16 aprilie 1983)47.

Horia Stamatu e agresiv de altfel cu Balotă mult mai devreme, prin 1975, cînd îi impută acestuia atitudinea cu care comentase în anul precedent (vezi Steaua, nr. 8, august 1974) trei decenii de literatură română, „ceea ce corect s-ar traduce cu «literatură din România», prin pana D-lui Nicolae Balotă, apologist delirant al pompierului de la Curtea Imperială, Evtușenko”48. Și pe Adrian Păunescu, vajnic poet de curte, îl boteza, în corespondența cu Sanda Stolojan, ca fiind un „mic Evtușenko al lui Ceaușescu” (21 febr. 1978).

Luînd ca pretext literatura română, și nu din România, gazetarul de la Limite face o acoladă expozitivă a modului în care – în cei treizeci de ani de după 1944 – a fost prezentată critic literatura noastră. Au apărut vreo patru istorii, dintre care două alcătuite de niște colective de „specialiști”, una pe la mijlocul anilor ’50, alta cu un deceniu mai tîrziu, în 1964. În afară de acestea, să amintim și pe cea în două volume scrisă de Dumitru Micu (1964-65), dar și compendiul lui Călinescu (în mai multe ediții, prima fiind în 1945).

Cea dintîi dintre ele, care-l avea printre autori și pe G. Călinescu, era un fel de „îndreptar” al literaturii române, care – după Dumitru Popescu, mahărul culturii, supranumit „Popescu-Dumnezeu” – „depășise cu succes boala infantilismului revoluționar” și urmase neabătut calea „realismului socialist”.

Și următoarea istorie a literaturii – cu un alt colectiv, din care nu dispărea însă G. Călinescu – era croită cu aceeași foarfecă ideologică și măsurată nu altfel decît procustian, ghidată deci de un determinism care nu se abătea cîtuși de puțin de la tezele materialismului istoric: „Sarcina principală a redactorilor este de a explica cursul (se purta cacofonia de partid, n.n.) literaturii române prin aceleași legi cu care explicăm contradicțiile antagonice și neantagonice din societatea umană, respingînd interpretările idealiste și considerînd literatura ca o formă ideologică a suprastructurii, care în ultimă instanță este determinată de dezvoltarea bazei”49.

După aceste reglaje ideologice, Horia Stamatu ajunge și la „raționalistul” Nicolae Balotă care, în atare ipostază, „mai întîi gîndește și pe urmă trăiește, nu viceversa, pentru că ar risca să trăiască mai prost”. Decupează din textul publicat de eseist în Steaua un pasaj, pe care-l reproducem pentru o mai atentă urmărire a comentariului adiacent făcut de Stamatu: „O cultură există, supraviețuiește intemperiilor istoriei, rodește, se înnoiește, durează și devine universal valabilă atît timp cît știe să fie ea însăși”.

Cele două cuvinte subliniate devin calul de bătaie în alegațiile publicistului de la Limite, al cărui text se folosește obsesiv de sintagma „ea însăși”, din care derivă apoi pentru varii idei pe „el însuși”, „ea însăși”, „ei înșiși”. Opiniile lui Horia Stamatu nu fac altceva decît să descarce în pagina revistei ne-limitate reproșuri făcute culturii noastre asuprite de ideologia marxist-leninistă, lucru pe care-l știa prea bine și Nicolae Balotă, cel care, spre deosebire de gazetarul diasporean, a simțit cu vîrf și îndesat pe propria piele ce înseamnă agresivitatea nimicitoare a regimului totalitar.

Plecînd și întorcîndu-se la laitmotivul „însăși”, cu varii variante, Horia Stamatu invocă și amestecă, ostentativ și astuțios, diferite aspecte legate de „sovrom-ortografia” limbii române, „șovinismul de grup ideologic”, proletcultismul, apariția într-un parțial dezgheț ideologic a „generației 60”, tribulațiile trăite de Blaga cu opera lui pînă cînd a cunoscut reabilitarea, resemnificarea poeziei lui Goga și povestea cu premiul retras de Rege sau de guvern, „rezidența-castel a victimei burghezo-moșierimii Arghezi”, Rebreanu „lăudat pînă la leșin, dar nu i se tipărește romanul Gorila” ș.a., ș.a., pentru a încheia citînd din ceea ce spune Mircea Vulcănescu despre anatomia spiritului românesc, îndeosebi oroarea pe care o au românii de hybris.

*

Cunosc publicistica lui Horia Stamatu, cu ecluzele prin care acest tip de discurs a trecut în țară și în exil. De aceea nu m-am mirat prea mult cînd am citit, la Biblioteca Română din Freiburg, textul lui din Limite, la rubrica „Insectar”, prin care-l declară ironic pe N. Balotă un „eliberator” cultural. Apărute în 1975, divagațiile lui Stamatu nu cred că produceau efectul scontat de autor. Cu puțini ani în urmă, se petrecuseră în țară două evenimente care dăduseră ora exactă – cea politică – a culturii românești: tezele partidului unic din iunie 1971, care au declașat cunoscuta revoluție culturală, și Conferința scriitorilor din mai 1972, fără să fie secretă precum cea din iulie 1955, ci cu participare „aleasă” de sus de tot.

Nicolae Balotă – să-l numim un „tolerat” al regimului?! – era în țară, încă nu ceruse azil politic în Franța, simțea și știa prea bine tot ceea ce se petrecea în… lumina documentelor de partid, pentru a relua resturi din limbajul de lemn al propagandei comuniste. Prin reiterarea unui fel de șperaclu pe care Stamatu îl descoperea în sintagma „ea însăși”, Balotă era făcut parcă vinovat de nenumăratele efecte ale maladiei totalitare asupra istoriei și culturii române. Este persiflat cu variate epitete precum că ar avea o cultură „cioclopedică”, „presupus «critic»”, „profet al lui «Dumnezeu-Popescu»”, că „este, cum se spune, «un om citit», și scrie mult, despre multe, cărți întregi”, chiar dacă Horia Stamatu nu pronunță un singur cuvînt despre acestea din urmă, cărți deloc obediente ideologiei de partid.

Concluzia lui Stamatu este tot așa șubredă ca și arguția întregului său text: „Acest D-l N. Balotă spunînd Românilor că au ajuns să fie ei înșiși prin idolatria aparatului de stat, în acest caz prin rațiunea marxist-leninistă, nu face decît să maimuțărească în cultură o politică a puterii absolute”. Dacă textul lui Balotă din Steaua ar fi fost concludent în acest sens, atunci gazetarul cita mot-à-mot propoziții și fraze, fără să recurgă la luarea cu penseta a unei singure afirmații, pe care fie o decontextualizează, fie îi anexează artificial varii contexte prin care gazetarul vrea să valideze ideile sale. Horia Stamatu are ca pretext personalitatea lui Nicolae Balotă și încearcă să-i decredibilizeze imaginea în anul de grație 1975, punînd pe seama lui nenumărate lucruri care, e drept, se petreceau în România socialistă, dar de care nu era răspunzător cel ce a scris Lupta cu absurdul (1971), una din cele nouă cărți publicate pînă atunci.

1 Despre biografia intelectuală a tînărului Nicolae Balotă, cu avatarurile și cu încărcătura ei livresc-filosofică, cultural-spirituală, vezi jurnalul autorului, Caietul albastru, 2 vol. (Timp mort 1954-1955, Remember 1991-1998), București: Ed. Fundației Culturale Române, 1998.

2 v. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului, București: Ed. Humanitas, 2007.

3 Nicolae Balotă, Abisul luminat, 2018, București: Ed. Cartea Românească, p. 480; scriind teatru, Sîrbu avea, încă de atunci, predispoziție pentru intrigă; iată ce spune el într-o epistolă către Eta Boeriu, prin aprilie 1982, cînd Doinaș împlinea 60 de ani: „Băgând şi un fitil, nu se poate fără teatru, fără intrigă, nu există intrigă, între scriitori, decât în numele luptei de clasă – valoare, stil, revelaţie, har, profunzime etc.” – vezi Ion D. Sîrbu, Opere, II, Corespondență, ediție îngrijită, cronologie și note de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, București: Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 117.

4 Nicolae Balotă, Abisul luminat, ed. cit., p. 479.

5 Vezi fragmentul epistolei citate de Balotă: ibidem.

6 vezi R.C.L., „Despărțirea de Sibiu”, Revista Cercului Literar, an I, nr. 6-8, iunie-august 1945, pp. 126-127.

7 Ion D. Sîrbu, „Jurnal. 1952-53”, în Opere, I, ediție îngrijită, cronologie și note de Toma Velici în colaborare cu Tudor Nedelcea, București: Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 15.

8 Ibidem, p. 37.

9 Ibidem, p. 69.

10 Ibidem, p. 98.

11 Ibidem, p. 99.

12 Ibidem, p. 100.

13 Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, p. 98.

14 Ibidem, p. 24.

15 Ion D. Sîrbu, Ultimele…, ediție îngrijită, selecție, note, referințe critice și indice de nume de Toma Velici, 2020, Tîrgu-Jiu: Ed. Măiastra, pp. 229-230.

16Ibidem, p. 72.

17 Ibidem, p. 73.

18 Ibidem, p. 99.

19 Ibidem, pp. 24-25

20 Ion D. Sîrbu, Ultimele…, ed. cit., p. 31.

21 v. Susan Jacoby, Marele agnostic, Yale University Press, 2013, p. 17.

22 Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 240.

23 Ion D. Sîrbu, Opere, I, ed.cit., p. 133.

24 v. Addenda, ibidem, pp. 1109-1113.

25 Ion D. Sîrbu, Opere, II, Corespondență, ed. cit.; pentru detalii, v. pp. 1040-1041.

26 Ibidem, p. 8.

27 Ibidem, pp. 687-688.

28 Ibidem, p. 107; scrisoarea este din 31 dec. 1981.

29 Ibidem, vezi pp. 393-396, din care vom cita fără vreo altă trimitere.

30 Ibidem, p. 1335.

31 Nicolae Balotă, „Între două lumi”, Revista Cercului literar, anul I, nr. 1, ianuarie 1945, pp. 54-59; vom cita din text, fără vreo altă trimitere; precizăm că, în același număr al revistei, Ion D. Sîrbu publica nuvela „Compartiment” (v. pp. 12-24), text inclus ulterior în Șoarecle B și alte povestiri (1983, București: Ed. Cartea Românească).

32 Monica Lovinescu, Seismograme. Unde scurte, II, 1993, București: Ed. Humanitas, p. 246.

33 Ibidem.

34 Idem, Posteritatea contemporană. Unde scurte, III, 1994, București: Ed. Humanitas, p. 52.

35 Virgil Ierunca, Dimpotrivă, 1994, București: Ed. Humanitas, p. 118.

36 Pentru unele detalii, vezi eseul nostru „În contra lui Maiorescu și fără pașoptism”, Cariatide, 2007, Sibiu: Ed. Psihomedia, pp. 30-46.

37 Virgil Ierunca, op.cit., p. 188.

38 Ibidem, pp. 243-246; vom cita din text, fără a mai da vreo trimitere.

39 Cf. Nicolae Balotă, Euphorion, 1969, București: Ed. Cartea Românească.

40 Pentru unele detalii, vezi reflecțiile diaristului despre „Risipirea Cercului literar de la Sibiu”, Abisul luminat, ed. cit., pp. 473-487.

41 Vezi „«Păcatele» tinereții: Orientarea spre stînga. Europa stîngistă”, în Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, 2020, Craiova: Ed. Aius, pp. 37-41.

42 Cf. „Intimitatea unui spirit drastic”, în Ion Dur, Horia Stamatu între exces politic și echilibru spiritual, 2020, Cluj-Napoca: Ed. Limes, pp. 350-398 passim.

43 Gheorghe Grigurcu, „Centenar Virgil Ierunca”, România literară, nr. 45/2020.

44 Nicolae Balotă, Abisul luminat, ed.cit., p. 477.

45 Vezi Ion Dur, op.cit., pp. 350-398.

46 Horia Stamatu, „Scrisori către Sanda Stolojan (III)”, Buletinul Bibliotecii Române, serie nouă, Freiburg i. Br., Germania, 2017, p. 259.

47 Ibidem, pp. 269-270.

48 Horia Stamatu, „Un «eliberator» cultural: N. Balotă”, Limite (Paris), nr. 18, martie 1975, pp. 5-7; vom cita din text, fără vreo altă trimitere.

49 Vezi Istoria literaturii române, I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală (1400-1780), 1964, București: Ed. Academiei RPR.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *