Nicolae Silade – poetul genezei & apocalipsei fără sfârșit, sau viața = Calea Victoriei
Dacă profesorul și cercetătorul Ion Bălu surprinde pe coperta a patra a volumului de poeme în proză intitulat Calea Victoriei (Iași: Cartea Românească Educațional, 2019 – 94 p.) esențialul: «Asemenea lui Tudor Arghezi și lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică și individualitate distinctă», autorul însuși formulează trăsătura stilistică distinctivă a scrisului său (într-un imbold epistolar): „Hai să nu mai privim exteriorul din lăuntrul nostru, hai să vedem lăuntrul exteriorizării noastre! Pentru că acolo suntem și vom fi”. Că întregul volum exemplifică în mod exemplar această opțiune conceptuală, ne ajută să sperăm chiar textul de deschidere, intitulat famous people painting, compus din patru secvențe, practică uzitată și în celelalte texte ale cărții: pixeli (secvențe numerotate arab de la 1 la 13); calea victoriei (numerotate roman de la I la V); j’adore sau zece pentru costinești (de la I la XV); aleea litoral (VII secvențe) și ninsoarea cea mare de pe muntele mic (pandant la formula celui dintâi, cu patru secvențe); excepție monosecvențială fac textele: siebenbürgen; imaginea statului, la o masă lungă și bogată; așteptând să înceapă. Poemele în proză ale lui Nicolae Silade invită cititorul la o „însoțire” prin care îi este oferită lectorului o promenadă lirică plină de spirit ludic superior, prin realitatea „victorioasă” a unei contemporaneități cu veșnicia, pe care autorul o propune cu dezinvoltură, pe temeiul contemplării meditative (sic!) a unei uriașe lucrări în ulei pe pânză din „2006 semnată de trei pictori chinezi dai dudu li tiezi și zhang an toți trei așezați în propriul tablou în jurul lui dante” (p. 5). Introducere propriei cărți și conținutului său integral, ca extras liric și recurs, din/în contextul «virtualității» în care, tehnologic și profund reformator pentru condiția umană, astăzi evoluăm: „the divine comedy with dante historical painting with wikipedia links & mouse over tagging oil on canvas” (id.). Momentul contemplat „câtă vreme timpul istoriei este chiar istoria timpului” (p. 9), pare un timp ce i se revelează autorului/privitorului precum: „un fel de cină de taină a oamenilor care au însemnat omenirea sau altfel spus ceea ce rămâne// din omenire când dispare umanismul și postumanismul și după apocalipsa apocalipsei după sfârșitul sfârșitului lumii” – în lumea universal-substitutivei virtualități oferite de wikipedia ș. cl. pe suportul electronic actual și unde, spune poetul: „apare așadar textul care substituie chipul sau apare chipul care substituie textul care substituie viața și moartea și poate fi și va fi învierea” (p. 5).
Nimic mai grav, mai serios, în abordarea doar aparent glumeață – în fapt e persiflată condiția umană însăși; când virtualul, imaginea virtuală se substituie realității, devine realitatea altfel până acum cunoscută: „mi-ar fi plăcut să-i văd aici [în tabloul a cărui compoziție amorfă de genii și celebrități, șefi de orchestră ai domeniului de excelență al fiecărui personaj portretizat] pe eminescu brâncuși și enescu pe eliade cioran arghezi silade dar nu e timpul pierdut încă mai e timp încă mai e timp câtă vreme tabloul e-n lucru și va fi totdeauna în lucru iar speranțe sunt cu duiumul uneori istoria nu e dreaptă cu cei care fac istorie” (p. 9). Autoironia marchează indubitabil cota înaltă a ironiei auctoriale ce atinge comicul, paradoxul amar, umorul satiric până la negru și încrustează un însemn al conștiinței propriei valori: „ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade” (p. 88). Dar aceste ironii, repetiții, calambururi, sau jocuri de cuvinte cultivate fauvist în unele locuri: „locuiesc într-un careu de blocuri nelocuite” (p. 25) – după care urmează descrierea locatarilor vecini – nu sunt necontrolate, ci vădesc o tandră grijă a autorului pentru sensibilitatea prezumată a cititorului, căruia îi face mărturisiri din cele mai grave chiar în ordine cultural-social-politică: „pe toți îi eclipsează însă ramses al II-lea cu prezența// lui faraonică privind viitorul ca pe un trecut care trece mereu pe lângă cei ce nu gândesc prezentul” (p. 8). Și iată, recunoștința pentru întemeietorii și ziditorii Băilor Herculane se transformă, firesc unui locuitor al zonei, în neiertătoare atitudine civică față de nesimțirea & nepăsarea acelora care au adus în ruină imperiala stațiune balneară de odinioară, evaluându-i cu nota: „trei comuniștilor postcomuniștilor celor care ruinează omul și îi lasă ruinele la vedere” (p. 23) și, desigur: „nota zece apelor sacre ad aquas herculi sacras nota zece lui herkules lui asclepios hygeea și lui severianus întemeietorul nota zece lui marcus aurelius pius împărătesei sisi și împăratului franz iosef” (p. 21). Indignare îndreptățită în mentalitatea unui ziditor de ziar: ACTULAITATEA ce apare la Lugoj și de revistă lunară de cultură: ACTUALITATEA LITERARĂ; mentalitate mai puțin spre deloc manifestată de alți gazetari, care preferă să facă parte din «presa aservită și plătită», fără a-i mai pomeni pe pretinșii filosofi ai națiunii, politologii, analiștii atoateștiutori etc. etc. și cu atât mai puțin politicienii incompetenți sau/și penali. De ce simte astfel jurnalistul-poet? Deoarece, în permanentă osmoză morală cu «stratul mumelor» (L. Blaga) și realitatea cotidiană, ziaristul-poet are «conștiință arheală» (Th. Codreanu); el știe că „pământul e sfânt” (p. 23) și îl venerează, îl respectă mai presus și dincolo de orice mode, curente, stiluri, sisteme etc., coexistând organic cu pământul viu. După cum respectă, se pare, istoria și existența patriei sale, scârbit de prestațiile contranaționale ale politrucilor locali sau transnaționali, evidente în prezentul recent: „patria în care tu ești liber să exiști să gândești când cei ce o vând pentru un pumn de dolari nu se gândesc deloc la tine când oamenii politici nu mai sunt oameni și politicile omului uită de om” (p. 29). În textul ales să dea titlul volumului (pp. 37-47), Nicolae Silade își asumă, mesianic, rolul profetului: el „arată calea”, aceasta fiind calea victoriei sale, a victoriei vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului; victoria iubirii asupra urii și răutății ce se manifestă ca forme ale prostiei ticăloase. Oscilarea de care vorbea I. Bălu, între «entitate generică și individualitate distinctă», modulează cursul discursului poetic de la abordarea filosofică, invitând ca J.J. Rousseau «înapoi la natură» cu trecere prin infernul mundan și purgatoriu până la paradis, la curajul numirii invective a răului social de orice natură, în izbitoare lumină: „veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem să trântim politichia în boscheții din parcul gării de nord unde vine prostituata să se culce cu tine tocmai când vrei să te trezești” (p. 39). Atitudinea civic-patriotic-politică-antiminciună, tot mai pregnantă, se aseamănă prin aciditatea observațiilor intransigente cu a gazetarilor Tinerei Generații interbelice cu M. Eliade în frunte (cel care spunea că «un om viu pare întotdeauna bufon printre morți» și constata: «Iubite prietene, nu cred că e o suferință mai vie decât aceea de a fi nevoit să trăiești printre morți, așa cum ne e dat nouă să o facem», în articolul Ceasul tinerilor? – din Scrisori către un provincial): „dacă ești viu ești viu pentru că trăiești într-o țară moartă în țara uitării în țara nepăsării”, iar poetul oficiază parcă întoarcerea la credința în Dumnezeu ca artă magistrală mântuitoare: „ehei din timpul zăbovirii să faci timpul izbăvirii de timp asta e o artă doamnelor și domnilor” (p. 41). Apoteoza civismului, în textul imaginea statului (pp. 83-85).
Notabilă atitudinea nonluciferică de acceptare a divinului în orientală orientare de sine spre lumea interioară, pe modelul eminescian din Scrisoarea III: «dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă», rezultănd concluzii filosofice extrase pur și simplu din «locul comun», cel mai comun: „lămpile iluminatului public încă ard pe stâlpii de electricitate ca niște stele în stingere și tot pierd din intensitate pe măsură ce și întunericul pierde din intensitate asta pentru că se arată soarele și le eclipsează total ca să vezi diferența dintre// lucrările omului și lucrările domnului ziceam” (p. 6). Simțindu-se „ca un pixel într-o nesfârșită hologramă” (sinonim firului de nisip-siliciu! în deșertul nemărginit al poesiei orientale), poemele sale în proză pot fi citite ca „un jurnal despre propriul tău vis deschizi ochii și vezi că totul există și vii peste această existență de peste această existență poate de aici bucuria celor ce te întâmpină poate de aici plânsul celui ce vine aici pentru a pleca dincolo” – conștientizare a dimensiunii speciei umane în universul în care „întreg sistemul solar e un pixel față de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii” (p. 11) – în rezonanță (magnetică?) cu opera poetică a unui veteran al gustului explorării noetice a infinitului, cum este la noi Alexandru Cristian Miloș. Reluarea câtorva teme-imagini dă unitate întregului acestei cărți de poesie. Și tot asfel, textul, trupul textualizat în poemele în proză răspunde nevoii de a notá totul într-un «jurnal» ce devine auto-bildungsromanul aceluia care călătorește cu gândul „îndărăt spre facerea lumii până la adam până la pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”, experiență frumos exteriorizată în această prezentare comparativă, autodescriptivă, a înțelesului singurătății creatoare: „atunci l-am înțeles pe dumnezeu atunci am înțeles singurătatea” (p. 13). La „vârsta lui isus” autorul fusese la un pas de moarte sau de nebunie. Lazăr Șăineanu explica înțelegerea în popor a cuvântului «filosof», numit popular «cititor în stele», dar și «firoscos» adică «scos din fire», întrucât «cel cu multă învățătură – care caută noima lucrurilor și a vieții omenești – nu poate rămâne cu mintea întreagă». Momentul existențial avea loc „înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup” (lasă, că nici în prezent autorul nu se prezintă ca supraponderal!), când medicii i-ar fi spus că în propria voință de a trăi stă salvarea sa ca ființă, adică, spune Silade, ca un adorator al Genezei, ce se află: „atunci m-am gândit serios la facere la facerea lumii eram chiar la facerea lumii și chiar am făcut-o” (p. 14). Episod eroic. Iar lumea o face și venirea Ei care este minunea visului, realitatea iluziei, frumusețea obsesiv-obsedantă a necunoscutei, a străinei familiare, drogul suprem; în acest splendid poem de dragoste credincioasă și sacră, vibrantă iubire: „era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea”. „Ea” care vine, la fel ca poetul, „dintr-o dragoste mare” (p. 11 și p. 15), după spusa de mai an a lui Nichita Stănescu; de-altminteri, pomenit la p. 17. Pentru că „ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea” (p. 15). Totul „pare un vis treide” (pp. 15-16), șuguiește lexical autorul în proza lui închegată poetic, arătând că Ea îi este chiar mái mult, Ea este însăși nădejdea, credința, iubirea sau, prozaic zicând noi, Ea este muza, creația, viața dăruită lucrurilor, vii cu toatele: „o văd iarăși cum vine din sine prin sine pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun despre ea”. Relația biunivocă a venerației pentru această alteritate imanentă, pentru această iubită polivalentă care este însăși Poesia, o declamă franc autorul, în pură conotație creștină: „singura lumină erai tu iubirea mea notează asta singura lumină iubirea” (pp. 16-17).
Miracolul acesta se întâmplă în plinul unui univers nostalgic și pe care aceia din cititori trecuți prin șase decenii de viață îl mai pricep azi așa cum pot, univers poetic suprapopulat cu nume de artiști & melodii din vremea hipiotismului românesc fascinant pentru numita «generație în blugi și adidași», la care tinerii de atunci care nu au vibrat fie erau surdomuți, fie acum fac pe grozavii, mințindu-se singuri; iar misterioasa „elisa” (ca în cântecul lui Pierre Groscolas din 1975 cel cu Lady Lay, 1974) apare aici în plin mister ca un copil rătăcit pe scena unui concert pop&rock de altădată, între vedetele care dispar cum „baloane de săpun” (p. 20). Iar „calea victoriei este calea iubirii” (p. 39). J’adore sau zece pentru costinești poetizează „nostalgia anilor șaizeci învăluind tutmultul anilor douămii” (p. 60); old fashion dreams face vârsta de râs și haz de necaz cu umor debordant, dar între cei mulți citați, cel mai adesea „eclesiastul”. Siebenbürgen, text erudit, dovedind documentație cultural-jurnalistică veritabilă, aduce plăcuta surpriză a unei licențe poetice nelicențioase: „răsună peste vreme un concert unic dezvremenitor” (subl ns, m.p., p. 68). Extazul, contemplația urmată de meditație o provoacă minunile simple: cântatul păsărilor, țârâitul greierilor, apusul sau răsăritul de soare, pescărușii mării, stelele cerului, iarba pământului. Metaforă-cheie-simbol în proza poetică/poemul în proză Calea Victoriei a lui Nicolae Silade (care continuă să își publice, număr de număr, textele ca editoriale lirice în ACTUALITATEA CULTURALĂ, sub titlul generic poeme în proză, pe lângă editorialul propriu-zisc, cum ar fi: Despre print, online și literatura de azi, în Nr. 101, pe aprilie-mai 2020), neclintită ca Muntele Tabor, stă Lumina: „lumina aceea venind de la kant de la moise de la domnul” (p. 13); „lumina aceea care-l luminează pe orice om care vine în lume” (p. 23); „da încă o dată da da pentru lumină” (p. 24); „lumina ca o minune ce naște minuni” (p. 33), dar semnalăm și ideea agreată de C. Noica și E, Cioran, aceea că frumosul poate fi o piedică în calea revelării adevărului: „și mă gândesc la cei plecați dintre noi la cei de sub pământ la cei ieșiți din pământuri la cei înălțați la cer dar lumina soarelui ne împiedică să vedem” (p. 39); sau: „dar lumina soarelui ne împiedică să vedem lumina” (p. 40). Îndemnul la revoltă, la revoluție chiar, ca gest purificator de salvare a ființei luminii din „infernul” cotidian echivalent cu „locul de muncă” (p. 25): „tu ne chemi în infernul de pe calea victoriei întreabă cineva da vă chem în infern în purgatoriu în paradis altfel cum vreți să fiți” (p. 39).
Tema-concept a negentropiei (Vasile Avram via Ervin Schrödinger), a regenerării „din sine și pentru sine” a vieții este reluată obsedant-incantatoriu, într-un scenariu și cu decoruri de asemenea biblice: „după patru zeci de zile de ploaie după patruzeci de nopți […] s-a făcut dimineață cu adevărat dimineață prima dimineață pe pământ ai zice chiar o nouă viață” (pp. 23-24). Recuzita poate fi și una ultramodernă, în textul intitulat pixeli, iar termenul, reluat frecvent și întors pe toate fețele semantice, folosește ca metaforă a infrauniversului în pandant cu macrouniversul lumilor paralele, ambele ca potențiale și cinetice gazde ale sufletului universal; instrumentarul poetic uzitând cu patos termeni proprii unor descoperiri/propuneri din teoria cuantică. Reprezentativă pentru întregul volum, insinuarea textului sacru face casă bună cu „pixelii” ce sunt și om pe pământ și soare sau stele pe cer, culminând într-un sincretism religios totuși nu panteist, nu animist, dar monoteist și manifestat ca rugă lucidă: „toți zeii într-un singur dumnezeu care în marea lui milă și bunătate ne trezește dimineață de dimineață” (p. 28); superbă formulă pentru obsesia poetică a culegerii: „brazii crescând de-a dreptul din piatră asta e imaginea vieții biruitoare” (p. 29). Sunt aici, pe lângă tonul ironic al spunerii lucrurilor grave ca în glumă, imagini mai greu accesibile netrăitorilor de experiențe-limită, de internalizare a suferinței mântuitoare; figuri poetice de adâncă plasticitate: „o transparență opacă pentru cei ce n-au trăit ca și tine calvarul golgotei inexistența tuturor existențelor n-au văzut asemenea ție șirul zilelor nesfârșindu-se într-o zi fără sfârșit sau răsăritul înroșind un apus însatelat sau apusul răsărind în gânduri” și, mai explicit în crez, cu accente catehetic-misionare: „dumnezeu la fel survolează lumea și se face că nu vede ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că nu vrei să crezi e o problemă de vedere aici e o problemă de credință dacă între ceea ce vezi și ceea ce crezi că vezi nu vezi că e el doar el care face totul posibil vizibil” (pp. 31-32). Și în așteptând să înceapă (p. 87) credința mustește cum viața ca o masă lungă și bogată (p. 86), întrucât: „timpul tău e chiar timpul lumii începutul și sfârșitul lumii o geneză permanentă un exod continuu o apocalipsă fără sfârșit” (p. 81).
O măreție apolinică are viața, înțeleasă în minunăția transcenderii sale în și prin text: „am început să văd când am început să gândesc frumusețea lumii acesteia da frumuseșea lumii acesteia e în schimbarea ei cu altă lume lumea care se va naște din cuvântul meu” (p. 71); poetul asumându-și rolul de catehet misionar al fermei sale credințe.
Calea Victoriei pe care ne poartă poetul: „înnoiește-te ca să poți iubi și să te bucuri de iubire” (p. 43) duce firesc la înviere: „acea înviere despre care toți vorbim acea înviere în care toți credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească” (p. 47). Poate cea mai frumoasă mărturie de credință a cărții acesteia: „adevăratul salvamar […] te învață mersul pe ape te învață înălțarea la cer și apoi există un singur salvamar pentru toate popoarele mării și ce suntem noi altceva decât abia ieșit din țara de sub ape?” (p. 74)
Publicat în nr.1/2021
