Nostalgicii
Cultura noastră – totdeauna și marginală, și însetată de rapide sincronizări măcar taxonomice, dacă nu de substanță – a fost una literaturocentrică. Până mai ieri, atunci când s-au lăsat confiscați ideologic, scriitorii români s-au arătat prea puțin inovativi, revoluționari, avangardiști, „liberali” și mai degrabă conservatori, tradiționaliști, moderați – în cel mai bun caz. Totuși, prooccidentalismul și evoluția „civilizatorie” au fost, dincolo de sincopele istorice, ireversibile. Desigur, pot fi cuantificate, în survol, atât câștigurile, cât și pierderile: coloana valorilor adăugate „fondului autohton” se va arăta de fiecare dată și oricui superioară – și nu o poate nimeni contesta.
Și nu poate nimeni să se prefacă a nu înțelege că progresul se petrece numai atunci când tradițiile larg acceptate la un moment dat, oftatul arhaizant și crepuscular, toate „recuperările” spirituale stipulate de „dreapta” conservatoare, tradiționalismul, literaturocentrismul, calofilia și elitismul trec, măcar pentru o vreme, în plan secund, măturate sub covorul istoriei. „Avangardele” fac să se zdruncine structurile de rezistență, forțează modernizarea, ieșirea din amorțeală. Astăzi, locul tradiției este luat de o civilizație materialistă, despiritualizată, antimetafizică, postindustrială, informațională, ideologizată – cu care, firește, cei mai mulți nu pot găsi niciun punct de convergență. De aici, clivajele inerente între cei noi și cei vechi, pierderea suflului ca sub corset. În completa muțenie nepăsătoare a celor mulți, a căror precaritate este plânsă clicktivist de stânga-caviar, se petrec zgomotoase fricțiuni între o masă nu doar reticentă la nou, ci și panicată sub iconoclasm, nu doar sceptică prin experiența unei istorii corozive, ci și asumat inerțială, și cealaltă – șocantă printr-un vocabular de cele mai multe ori ininteligibil maimuțărit și printr-o bibliografie impecabil la zi, prin forme artistice teziste și debutonate, cu alură demitizantă și detabuizantă (dar ce tabuuri mai are de scos literatura din sertarele sărăcuțe ale prezentului, ce e de spus, major și semnificativ, și nu s-a spus?), în cele din urmă: plictisitoare prin reluare, ambitus grosolan și ostentație. Franchețea, impulsul destabilizator, energia antiinstituțională, îmbufnarea demonstrativă, bufonada demolatoare, falsul feminism sexualizat și gnomic, monoideismul revanșard fiziologic, șuvoiul de văicăreli nombriliste debordând de umori și marginalitatea semidoctă cu arme și bagaje instalată în piața publică a ideilor iau locul a ceva ce ar putea fi numit – dacă termenul nu ar fi cu totul vetust – fond.
Se discută despre „critică”, despre „valoare” – în fapt, termenii sunt folosiți din lipsa unor concepte mai potrivite. Invocarea lor are loc atunci când tot mai mulți au încredințarea că peste lumea noastră literară – în realitate, nenumărate și incomunicabile lumi-grupuscule – s-a așezat o ceață ce face imposibilă recunoașterea chipului celuilalt. Unii imploră apariția unei conștiințe critice, stabilizatoare, fermă în dihotomii cum numai Moise a izbutit să despartă apele mării; alții acuză opacitatea, rigidizarea, inveterarea în privilegii a celorlalți. Deunăzi, un scriitor a fost luat la trei-păzește, de exemplu, pentru a se fi făcut vinovat de poverty porn: pe peretele casei sale, ca obiect artistic, se găsea o imagine stridentă și balcanică, păcătuind mai degrabă prin gust îndoielnic; dar răzmerița împotriva lui a fost determinată, oricât s-ar fi lepădat detractorii, de tot ce înseamnă acela în conștiința colectivă: maximalismul, beția retoricii definitivelor, sentimentul singularității, aureolarea individualistă, vandabilitatea, notorietatea, recunoașterea (din partea breslei, publicului – snob sau nu –, juriilor, instituțiilor etc.) – devenite, vrând-nevrând, tot atâtea motive de stigmă. Acest episod care pare să țină mai curând de folclorul vieții?, lumii?, universului nostru literar? este totuși relevant pentru că ilustrează decredibilizarea instituțiilor de cultură și a scriitorilor-fanion, neîncrederea în figurile însoțite de reverența ineptă a corului de osanale. Fiindcă „valoarea”, atunci când este atribuită unuia, se întâmplă să fie înțeleasă – absurd, dar clar – ca lipsă de valoare a tuturor celorlalți. „Valoarea” este, prin excelență, nonegalitaristă. „Critica” presupune, la rândul ei, a admite existența unei ierarhii, deci a te supune unei instanțe, chiar vremelnic, învestite cu autoritatea unui verdict. Cei care deplâng dispariția criticii își recunosc – o constatăm, nu o înfierăm – pierderea poziției centrale, perimarea, anacronismul.
Astăzi, ne însușim noi limbaje. Învățăm repede că între „athanorul labios” al unui măscărici și vulva ca „mașinărie războinică” a alteia nu este nici măcar o diferență sintactică. De o parte și de cealaltă, e o simplă reclamare a microfonului, a tribunei: deschiderea concertului ideologic. Democratici, suntem reduși la statistică și contabilitate, seci în sferturi de verdicte. Practicăm sisteme și structuri universalizatoare, proces în care lichefiem identități, profiluri, accente, reliefuri. Preocupați de sens, estetic, organicitate, valoare, devenim retrograzi. Nostalgici, exersăm bunul-simț, retragerea și autocontrolul. Și, cum ontogenia repetă filogenia, îmbătrâniți, evident riscat, jucăm o carte bătrânicioasă când globalizarea pare că forțează tocmai o încremenire în vechi – mai recent: utopice – proiecte; dar de la distanță, merită și e de preferat să urmărești chiar înnoirile care îți întrec puterile, deși le vezi sminteala, smucitura, scălâmbăiala, smacul demagogic. Deschiderea spre alteritate poate că va salvgarda identitatea; poate că va menține, asemenea, posibilitatea opțiunilor intim proprii.
„Critica” ori „valoarea”, nici nu e nevoie să o spui, sunt desemantizate, instrumente tocite, reflexe imbecile. A stabili ierarhii este lipsit de blândețe – și nu oare pentru „o lume literară mai blândă” pledau, de foarte curând, tinere scriitoare feministe? Să facem, așadar, un spațiu sigur din cel mai violent teritoriu: al literaturii vanitoase, al artei care se vrea întotdeauna autarhică, al patriilor cu un singur locuitor. Nu mai este nevoie de cel care „își are centrul în el însuși”, cum o spunea mai prin alt veac un romantic. Centrul este, în cel mai bun caz, în afară. Asta, dacă nu cumva, într-un cosmos mai anost, dar mai interjecțional ca un salon de lehuze, și-a pierdut calitatea de loc geometric. Una peste alta, literaturii adevărate nu i-a păsat și nici nu-i pasă nici cât negru sub unghie de discursul steril al criticii: zgomot ambiental, cum prin biserici unii mestecă sforăituri. Dar nici literatura nu mai e relevantă pentru cineva din afara ei. Se creează, s-ar crede, foarte ridicole echo chambers, îngânări de laude și de aplauze, stupide gratificări reciproce. Ceea ce cândva a constituit Critica este acum simplu efort de sistematizare, text descriptiv de însoțire, narativ explicativ pentru cauze și ulterioare implicații ideologice. Din păcate, încă nu s-a găsit un / o Pigcasso care să scrie, devenind Porcescu sau Porgiale sau Porlaga vremurilor noastre, fiindcă, prin el / ea ne-ar fi fost mai clar unde ne găsim și dacă mai e vreo cale de ieșire.
A impune însă, de la tribuna sistematizatorilor literari, criterii axiologice tranșante – motivate ideologic – este nu numai hilar, dar și castrator. A expedia rafturi de literatură sub acuza elitismului și retragerii orgolioase în vreun turn de fildeș prea înalt pentru noroiul drumului este rizibil. A deveni peste noapte ridicol pentru că pretinzi sens în ceea ce citești / vezi / asculți are efectul unei lovituri în moalele capului.
Între pesticide, această monocultură de straniu laborator.
Mai cu seamă atunci când știi că arta vertebrează ideologia – niciodată invers.
