Nostalgii și senzualitate*

Cîte o poezie pentru fiecare an e criteriul sărbătoresc al antologiei lui Moshe B. Itzhaki, pusă pe românește de Paul Farkaș. Dar nu o poezie chiar sărbătorească scrie Itzhaki, decît în măsura în care cîntarea nostalgică e și ea, la urma urmelor, imnică, fie și cîntînd absențele și absentele (sau tocmai pentru că). Nici chiar începuturile din anii ’90 nu-s exuberante, nici măcar atunci cînd ar avea temei să fie. Pînă și-ntr-un peisaj mirific, predispoziția poetului spre reverie e, de fapt, sabotată de insinuanța unui sentiment dizarmonic („Aici pe acest pod/ chiar și nădejdile mele se năruie/ în însăși fața mării celei mari”) care va precipita într-o poetică depotențată („Eu încă stau pe pod/ plin de cuvinte goale”), incapabilă să susțină mirifianța lumii. Un scepticism structural îl oprește pe Itzhaki să se abandoneze în grația lumii, iar cenzura operată de acesta va intensifica mereu condiția nostalgică. Temele nostalgiei se acumulează treptat tocmai pe fondul unei devoțiuni compasionale, al unei relații afective cu lumea, mereu contrariată, dar acut sentimentală. Lirismul familial, vraja persuasivă a originilor, vibrația mitică a peisajelor, toate vor fi prilejuri de efuziune sentimentală fără sentimentalism. Asta pentru că Itzhaki manevrează o scriitură „realistă”, atentă la consemnarea cît mai exactă a celor interioare și înconjurătoare mai degrabă decît la parada lor metaforică. Tăieturile din cotidian, dar și din portativul propriilor stări, au o anumită nonșalanță și detașare, calmante dez-afective anume folosite pentru un efect de intensificare afectivă. La urma urmei, „lacrimile dezolaților” vrea să le răscumpere și Itzhaki, numai că fără nici o retorică ostentativă. Nu din potențarea și stimularea expresivă a stărilor scoate el efectele de acuitate afectivă, ci tocmai dimpotrivă, din austeritatea lor – dar fixînd întotdeauna derularea lor într-un cîmp magnetic saturat de semne – sau chiar prezențe – mitice (fără discriminare, deopotrivă biblice sau doar mitologice). Decupajele devin un fel de mandale în care transcrierea realistă, aproape migălos realistă, se înscrie pe un fond de mit (sau pe straturi de miteme): „Tata nu mai iese din casă,/ slăbit și încovoiat,/ tremură, volatil/ și stă în poartă./ Iar eu încerc să-l ispitesc/ să-mi descifreze taina lui,/ secretul Sfinxului/ ascuns adânc în trupul său.” Tatăl, mama, fiul, invocați în contexte afective realiste, se încarcă de fiecare dată cu o aură ce vine din prestigiul mitic al simbolurilor. La fel se întîmplă și cu peisajele, și ele susținute de substraturi și piloni mitici, de nu cumva încă sînt locuri pe care se desfășoară, actualizat, mitul: „Eram Centaur pe marginea câmpiilor/ în fața Muntelui Tabor/ iar Deborah profețea sub un curmal/ în timp ce Barak, comandantul armatei/ nu știa că odată  numele-i/ va fi purtat de însăși casa mea”. Oriunde merge, Itzhaki dă peste o prezență mitică, fie că merge la dentist, fie că merge la farmacie, fie că stă acasă și se chinuie ca Laocoon ori se plimbă prin Veliko Tîrnovo ori Bucovina. Pretutindeni lumea lui e în contact cu lumea din mituri și simboluri și el însuși se trezește răpit – ori baremi implicat – în această lume. E un mod de a resuscita semnificația majoră a lumii, fondul ei de vrajă, deși scepticismul îi limitează – de nu chiar blochează – tentația remitizării ei. Dar nu și nostalgia acesteia. Lumea aceea, în comuniune cu simbolurile (Simbolurile, de fapt), e marea nostalgie a lui Itzhaki: „eram atunci prezent în toate acestea/ Ohoooo, oh Doamne!”. Semnele voalate, dar încă perceptibile, ale acelei prezențe le vede Itzhaki, dar nu mai are și sentimentul acelui timp de plenitudini.

            De parcă n-ar fi destulă nostalgia poetului, peisajele/locurile au ele înseși nostalgia acelor timpuri. Firește, nici n-ar avea încotro, căci istoria se densifică paroxistic în spațiul lor: „Încerc să golesc din cuvântul «casă»/ îndelungata istorie/ a construirii și năruirii./ Templul sfânt. Potopul./ Aș vrea să rămână o casă obișnuită/ cu acoperiș ce ne va apăra.” Nu e însă cum goli lumea de aceste fantasme, căci ele umblă peste tot, chiar și-n baia de la Hotelul Nirvana, unde din oglindă răsare femeia lui Lot. Cu atît mai intens bîntuie prin memoria – culturală și familială deopotrivă – a poetului. Nici nu-i nevoie ca Itzhaki să sape prea mult prin „tunelurile uitării”: fantasmele lui, fie că sînt personale, fie că sînt ale tuturor, umblă printre noi. Nostalgia le scoate mereu la vedere. Cel mai adesea peisajele – cum e cel de la Jaffa – sînt doar cadre pentru reactualizarea unei saga mitice. Peripeția vizionară a poeziei lui Itzhaki constă în branșarea lumii de azi la lumea de pe vremea miturilor, în subita contaminare și subvertire a ei.

            Această epifanie a ancestralelor e principala partitură a nostalgiei lui Itzhaki. Lumea lui trăiește dintr-o efervescență a substraturilor și rădăcinilor care ies mereu la suprafață și se decantează în stări de grație comunională: „Lacul din inima pădurii/ a-nghețat/ dar trilurile-mperechierii/ păsărilor/ îmi trezesc/ patimi/ demult apuse,/ urmele urșilor,/ ale mistreților,/ balega cerbilor,/ brândușele liliachii/ ce răsar/ din iarba-nzăpezită,/…/Oh, inimă!/ Mama și tata/ care-mi străbat rădăcini/ din adâncul pământului.” Dacă timpurile nu se mișcă de la sine încoace, poetul își forțează el însuși intrarea în ele, cum se întîmplă cînd dă buzna pe țarina lui Boaz, anume ca s-o întîlnească el pe Ruth: „Și am intrat eu să cercetez povestea asta/ visându-ți urmele tălpilor/ să mă afund/ într-un izvor ascuns al serii”. E aici – dar nu numai aici – o linie nostalgică – a vremurilor de grație – care se interferează cu o altă linie nostalgică, senzuală și erotică. Itzhaki e și un senzual care nu se poate stăpîni, unul cu aprindere spontană („Fesele ei aprind în mine/ focuri primordiale”) și care parcurge o hartă senzorială amplă (și concretă destul), dar care restituie iubirii (și artei) funcția ei de renaștere: „iar din locul Lui de veci/ aude melodia tainelor/ Mării Galileii/ din miez de noapte/ și din sunetul viorii Ei/ se va mai ridica/ și va mai umbla pe apă”. Simțualist hedonist, care nu pregetă la înfruptare („Precum o albină sau un fluture/ te năpustești cu precizie asupra nectarului/ în timp ce aripile-ți împrăștie stropi de polen în aer,/ polen purtat din alte lumi.”), Itzhaki trăiește însă dragostea și senzualitatea nu atît în episoade carnale (dar și în d-astea), cît într-un epos afectiv și senzual peste care se lasă nostalgia ”altor lumi”. Cîntecul acestora se suprapune nostalgic unui carpe diem manifest. Scepticismul îi controlează lui Itzhaki entuziasmele, dar ethosul lui e dintre cele tari, mai ales cînd e vorba de misiunea poeziei: „chiar și moartea se prăbușește câteodată/ în fața unei poezii de dragoste.” Dar nu se prăbușește, din păcate, în fața trecerii, a timpului, căci oricîte „daruri” ar fi primit poetul, nu l-a primit și pe cel al opririi timpului: „Dar nicio pasăre și nicio frunză/ nu mi-au dăruit o parașută/ pentru a-ncetini viteza/ spre pământul ce se apropie,/ darul opririi/ și al/ ni/ mi/ cu/ lui.” E punctul reflexiv din care poezia nostalgică a lui Itzhaki devine una elegiacă, fie și cu toată sobrietatea. Tendințele reflexive sînt frecvente pe acest drum de trei decenii poetice, ca și cum poetul și-ar folosi experiența de viață într-un manual de inițiere. Dar în fondul ei poezia lui Itzhaki nu e una deceptivă, ci una tonică și tonifiantă, deși își trăiește chiar și bucuriile cu nostalgie. Un senzual al nostalgiilor și un spiritualist al senzațiilor și-au dat mîna aici pentru o poezie care traduce reveriile în melancolii și melancoliile în reverii, într-o lume din care vraja încă n-a pierit și-n care miturile se epifanizează spontan.

            *În întîmpinarea volumului „Pe malurile rîului uitării”