Nu 60, ci 30 … 30
Ce s-a întâmplat în ultimii 60 de ani? Dacă i-am împărţi, am ajunge la concluzia că 30 de ani s-au desfăşurat într-un fel, cu directive de la la Partid, cu o înaltă – bună – aşezare a scriitorului în societate, iar în următorii treizeci, sub semnul unei competiţii…ale scriitorilor, ale editorilor, ale televiziunilor, publicaţiilor..Despre. Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Bălăiţă, Breban, Buzura, Mazilu, Vasile Rebreanu, Sorin Titel, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, pagini din manuale. Unii au trecut cu glorie de 1989, altora le păstrăm amintirea. Unii au intrat în politică după ce „au fost în politică” şi au scris despre „noile vremuri”.
Rezistenţa românească din epoca Nicolae Ceauşescu nu s-a sprijinit pe foarte multe nume. Augustin Buzura era unul dintre autorii cei mai citiţi fiindcă norma morală era mereu inatacabilă. Iar sarcasmul, ironia, arta de a dispreţui îl apropiau de Hrabal, Kundera, supervedetele anilor optzeci. Nu numai subtextele abil etajate, ci şi trimiteri directe la momentele anticomuniste din istoria românească „secretă” făceau din fiecare carte a lui Augustin Buzura un bestseller. La 22 decembrie 1989, Augustin Buzura era una dintre personalităţile revoluţiei victorioase. Unul dintre cei foarte puţinii revoltaţi făcuţi vizibili de o operă literară. Fiindcă fiecare revoluţie îşi devoră liderii, atacurile împotriva lui Augustin Buzura (a operei sale) au mers în crescendo, cu momente de intensitate greu de înţeles, cel puţin de aceia care au urmărit devenirea operei.
Noua capacitate de a „rezista” de a construi, de a nu se lăsa devorat se manifestă şi în publicistica lui Buzura de după anul 2000. Şi mai în ales cea de după 2004. Un editorial începe aşa: „În sfârşit, zarurile au fost aruncate, pentru o lungă perioadă vom avea câteva certitudini: haos, mitocănie, mizerie morală şi spirituală, exod spre Vest, violenţă şi ură la cote alarmante. Pe de o parte, circul politic, transformarea ţării într-un talcioc oriental, forfota satisfăcută a lichelelor şi aplaudacilor care s-au aliniat din timp sub drapelul câştigătior, iar pe de altă parte, disperarea oamenilor cărora seceta le-a distrus şi ultima speranţă”. E o profunzime şi o disperare care amintesc de momentele eminesciene ale secolului al XIX-lea.
Canonul periferiei este ultimul volum al lui Augustin Buzura. Conţine editorialele sale din revista Cultura. Şi demonstrează cum Centrul devine Periferie.
„După 22 de ani am ajuns chiar mai jos decât am fost înainte de Revoluţie. Pentru a te mândri că faci parte din UE trebuie să scapi de analfabeţi şi semianalfabeţi – cam 40 la sută din populaţie – de păduchi, de râie şi de boli venerice şi de cele cauzate de malnutriţie, trebui să învăţăm alfabetul libertăţii şi al demnităţii. Până atunci, să ne fie ruşine, excelenţă!” (Da, mi-e ruşine! 12 ianuarie, 2012)
Să urmărim şi traseul lui Dumitru Radu Popescu. După ce creatorul D.R.P. „ratează demiurgia”, scriitorul inaugurează o vastă tragicomedie a recuperării adevărurilor. Intrarea în cotidian, dar şi în Labirint – ce altceva este ciclul F – relativizează însă adevărurile; profundul scepticism al scriitorului e şi rodul experienţelor sale de tânăr scriitor. Ieşirea dintre vârstele tinere e urmată de o explozie a fertilităţii Labirintului. Ciclul Viaţa şi opera lui Tiron B. reface legătura cu opera de „tinereţe”. Reface legătura şi prin poezie: aşa că în 1982 va publica volumul de poezie Câinele de fosfor, care se deschide cu poezia (program?) Calendar:
„Mai puţin mă interesează ce-a făcut Dumnezeu în prima zi/ Şi-ar putea spune că deloc, ce-a făcut în a doua./ Ei, acolo, un univers surdo-mut,/ Nu-mi încarc memoria nici cu faptele din ziua a treia/ Ca să nu mai vorbesc de-a patra/ Şi de-a cincea./ Ci, a colo, nişte zări şi nişte obiecte din lut/ Câteva sute de păsări şi un mamut!/ Tot acest calendar n-ar fi avut nici o noimă/ Tot acest inventar n-ar fi avut nici o noimă/ Dacă în ziua şasea nu i-ar fi trecut prin cap să-l facă pe om./ Ei, după această ispravă/ Mai stăm de vorbă/ în glorioasa dumbravă”. Cum arată Scriitorul, ce înseamnă măreţia literatului? „Flori şi frunze” arată semnele gloriei: „Bucuraţi-vă frunze de dragavei/ Şi voi – flori de ceapă!/ Fără lumina ochilor mei/ Gloria voastră n-ar fi putut nicicând să înceapă!”. Un „Maculator” ţine de „ironia scrisului”: „Dintr-un nor alburiu, Dumnezeu se uita la mine/ Îi plăcea cum vopsesc cu o pensulă, în albastru/ Cerul, pe un maculator./ Eu nu l-am zărit./ Dar poate că privirea lui/ Mi-a aurit stelele/ Din cerul albastru, de pe maculator./ Oricum/ O schimbare chimică în structura culorilor/ S-a petrecut. „Memorie” e poezia care deconspiră intenţiile poetului. Amintirea ( memoria) scriitorului va dura, fiindcă e „Ca un/ Câine de fosfor/ Ce-şi caută/ În noapte/ Părul”. Citabilă e şi definiţia confraţilor: „Poeţii”: „Unul şi-a băut banii/ Luaţi cu împrumut ca să-şi pună dinţii căzuţi/… Unul mănâncă icre negre/ Şi protestează că nu sunt pe piaţă / Destule piei de crocodil / Pentru pantofii oamenilor muncii/…/ Altul/ Şi altul şi altul/ Fiinţe de carne / Din lut / Urzesc / Eternitatea noastră”.
Scriitorul Dumitru Radu Popescu e, după 1990, în altă lume – are alt Calendar – şi îşi „rescrie” prozele de odinioară. Marile sale proze: Leul albastru. F…, Vânătoarea regală. Între romanele pe care D.R.Popescu le publică după 1990 (sau după 2000?) un rol important îl are Falca lui Cain. Ce mai poate înghite Cain? Falca lui Cain? Falca lui Cain care devorează literatura care s-a bucurat odinioară – în alt timp – de preţuire. Persoaje din romanele de odinioară plutesc într-o lume absurdă: şi procurori şi stipendiaţi şi elevi şi profesori se întâlnesc şi se despart. Urmuzian. Partea a II-a a romanului e poem: „Calendarul nebunilor”. Un poem care contină formula romanescă…inaugurată după 1990. Într-un timp al deconstrucţiei:
„Lohinski („profesorul de desen”) ştia cine este? s-a întrebat Augustin Varză (procurorul, n.n.) hăpt în clipa când a descoperit în atelierul profesorului de desen un caiet de versuri… Pe coperta albă scria cu tuş: Calendarul nebunilor. Începând de la 1 ianuarie anul 2000, data-ziua sfântul-nebun sau nebuna sfântă, domnitorul, hoţul, criminalul şi inocentul… Putea fi vreo legătură între ce se afla scris… în versuri şi faptele lui Lohinsky, ce l-ar fi pus pe asasin să apese pe trăgaci?”
„Adică fusese ucis un poet, un gerniu, se întreba procurorul Varză.
E autorul noului calendar, Calendarul nebunilor, un poet de geniu? Sau creatori de geniu au rămas eroii lui Dumitru Radu Popescu, poeţii de altădată?
Calendarul nebunilor, jurnalul-poem al profesorului Lohinski conţine „zile” consacrate prietenilor (lui Alexandru Căprariu sau Srba Ignjatovici), dar şi marilor personaje ale literaturii de odinioară a lui Dumitru Radu Popescu. Sunt pamflete, articole sau anecdote, conform Calendarului, nu-i aşa, al nebunilor, dar şi amintirilor din celălalt calendar, precum Umbra. „Umbra cade de pe mine/ Ca un veşmânt/ S-a făcut muică, sub rălpi/ A intrat în pământ// Şi tare mi-e teamă/ C-o să-i spun: Ia-mă// Umbra bătrână a curs de pe mine/ Şi nu era vânt/ Nu apunea soare-le ceruuri/ Când a intrat în pământ// Şi tare mi-e frucă/ Şi tare mi-e teamă/ C-acum se strică/ Şi nu mă mai cheamă”. D.R. Popescu reciteşte mereu poeţii din generaţia sa, „de lângă el” şi scrie despre ei cu infinită admiraţie. Îi integrează într-un scenariu: el, poetul, e viu, îşi trăieşte poezia. Iată-l pe Nichita Stănescu:
„Plecat la marea vânătoare de lei, la vânare de vânt, prietenul lui Enkidu, Nichita, căzuse de pe cal, „Cum ştiţi cum toţii, căzusem de pe cal”. Prin tunelul oranj, mai departe, mai departe, mai încet, tot mai încet, cu spăimântătoare viteză trecând, mai apoi, prin tunelul oranj spre ţărmul de vis, spre tărâmul cu lei, spre locul visat şi de Bătrânul ce-şi aducea aminte pe mare că împuşcase lei, visând şi bătrânul ce împuşcase lei, prietenul lui Enkidu se afla în „Căutarea tonului” vrând să dea nume faptelor lumii, vrând să întemeieze ceva înainte de a pleca su întemeind, numind lumea în drumul ce-l aştepta… Înger? se întreabă şi tot el răspunde. „Nu e bine înger” Parcă toate s-au spus… A fi sau a nu fi – şi această întrebare s-a pus”. Totuşi, înainte de a pleca, Nichita găseşte ceva al său, tristeţea sa aude viitorul!…”
Nimeni n-a scris „mai frumos” despre Victor Felea, poet, dar mai ales critic literar de seamă al generaţiei D.R.P.:
Divina comedia oltenească se intitulează eseul consacrat lui Marin Sorescu. Este numai despre Marin Sorescu sau despre un fel de a înţelege literatura? Poezia? Felul de a trăi scrisul?
„Ani la rând, o copleşitoare energie l-a propulsat pe Marin Sorescu spre o perpetuă înnoire – rămânând, paradoxal, cel din primele sale cărţi. Înnoire – sau o veşnică şi inepuizabilă căutare de noi teme, de noi spaţioi: teatrul parabolic, mitologic, istoric, farmecul discret al ţărănimii – în „La Lilieci”, unde între iarbă şi vânt, frunze, meri, peri, cai, oi, oameni şi locuri, plante şi dobitoace. – există o frăţie originară, unde iubiri şi i şi instincte deşucheate pun în mişcare maşinăria spirituală a acestor olteni năzdrăvani, adevărate zeităţi ale şiretlicului şi candorii”.
Uneori poetul admirat e aşezat, precum Petre Stoica, într-o geografie a literaturii: „Petre Stoica nu ne dă răspunsuri precise niciodată, ca acei fabulişti pentru coafeze sau ca dizidenţii de salon, îmbărbătaţi de aplauze pentru nulificienţa lor. Cu paporniţa la purtător, fără să-şi linguşească cititorii, oferindu-le poante şi şopârle, străluciri lingvistice de ghiaţă, Petre Stoica îşi vede, aproape invizibil, de propriul său drum, mai poposind pre la Reciţa, mai dând o fugă în propria sa copilărie, din regatul cupris între Timişoara şi Jimbolia, copleşit de zilele ce vin în urma lui fără încă să-l întunece cu alaiul lor multicolor”. Scrie mereu despre poeţii din generaţia sa. Se întâlneşte sau se desparte de ei?
Complexul Ofeliei e un volum care începe cu un studiu despre lumea… shakespeariană. Sau despre lumea eminesciană. „Rândurile noastre despre Ofelia s-au dorit a fi un exerciţiu de înţelelegere a unui personaj atât de diafan şi atât de crud! Crud, mai ales cu sine, din delicateţe!… Am fost tentaţi să vedem în Ofelia întruchiparea îngerului şi a demonului… În poema lui Eminescu am fost tentaţi să vedem destinul Ofeliei… Dar ne-a fost teamă să ducem acest gând până la capăt! Ofelia plăteşte cu propria moarte jocul în care a intrat împinsă de Polonius – să-l trădeze pe prinţul Hamlet! Era prea tânără să înţeleagă ce e iubirea?” Capitolul al doilea se numeşte „Tăierea urechilor”: „Când spun urechile noastre mă gândesc la Shakespeare, Sadoveanu, Blaga, Arghezi şi la încă un şir de bărbaţi care cu urechile lor divine au avut darul şi harul să audă şi să înţeleagă foşgăiala stelelor şi a gândurilor şi visele oamenilor”. Urechile lor divine, au darul şi harul să audă…
D.R. Popescu rămâne mereu „în preajma poeziei”. Ion Cocora îşi aminteşte în Viaţa Românească, 11-12/2020 de Dumitru Radu Popescu. Şi, în deschiderea amplului său studiu, poetul Cocora scrie: „Într-un interviu acordat lui Ilarie Hinoveanu, revista Ramuri, decembrie 1971 mărturiseşte că a debutat: «În anul 1953, în ziarul Crişana din Oradea. În acelaşi număr am debutat cu o poezie, pe care am semnat-o şi cu o proză, scrisă împreună cu Mircea Bradu, dar pe aceasta a semnat-o doar el, aceasta fiind, evident, opera redacţiei, ca să aibă doi tineri condeieri în pagina culturală. (…) Însă debutul într-o revistă literară l-am realizat în Steaua, în 1954, cui o schiţă care este şi în Fuga, primul meu volum apărut în 1957 la ESPLA. Pe atunci, la Steaua, A.E Baconski era redactor şef, Cornel Regman conducea secţia de proză, iar Aurel Gurghianu pe cea de poezie. E drept, la redacţie am dus şi poezii. Dar Cornel Regman mi-a spus că sunt mai bun prozator»”. A renunţat D.R.Popescu la poezie?
Sau a rămas doar la Calendarele necesare scriitorului?
Publicat în nr.1/2021
Foto: D.R. Popescu
