„Numai cei care nu au cultură și nu au memorie vor susține cu tărie ideile revanșarde, de netoleranță, discriminatorii”

– Este, într-o formă sau alta, declasat esteticul?

– Arta fără estetic este ca nunta fără lăutari, e ca Romeo fără Julieta, e ca biela fără manivela, e ca albastrul de Voroneț fără Voroneț ș.a.m.d. Ceea ce transcende esteticului este orice, dar nu artă. Chiar formele de artă din zona post-esteticului au, în subsidiar, o normă estetică pe care o anulează ”în joacă”, o parodiază, o mistifică. Eticul poate să lipsească din demersul artistic, dar esteticul ba. Esteticul nu prea are de-a face, de unul singur, cu corectitudinea politică, o păcălește, o depășește cu superioritate. Ei, atunci cînd arta e cu tendință, ideologică, cînd își propune ”să demonstreze ceva”, iaca se întîmplă să apară de după colț demonul ”corectitudinii politice” și să spună: bau!

– Asistăm la o subordonare inflexibilă a literaturii, a criticii literare, a istoriei literare față de imperativele corectitudinii politice?

– În Japonia există, din cîte am aflat, încă din primii ani ai școlarității, lecții de … empatie. Adică pruncii învață încă de mici să se pună în pielea celui de alături, ca să vadă și cu alți ochi lumea asta. E inuman și bădărănie să îi caricaturizezi pe oameni pe categorii, să scrii că negrilor, de exemplu, trebuie să le dai cearșafuri negre ca să nu le înnegrească și evreilor să le vorbești cu admirație despre Auschwitz…! Lumea este frumoasă tocmai pentru că este diversă, atît la nivelul etniilor, cît și la nivelul culturalității, după două conflagrații mondiale, care au avut la bază aceste crize de identitate și de supraidentitate, am ajuns, cred, la o înțelepciune care să ne scutească de alte asemenea încercări. E adevărat, însă, că povestea identității și a supra-identității, a etnicităților și a antisemitismului a fost înlocuită cu alte lupte intestine din societate, slabii contra grași, frumoșii contra urîți, norocoșii contra păguboși, LGBT-ul contra non-LGBT-ul, fumătorii contra nefumători etc. Dacă vei caricaturiza, în scris, literar, un fumător, poți avea reacția dură a vreunui fumător, cu plîngere penală chiar, că i-ai știrbit din imagine, că i-ai creat disconfort, că l-ai expus în fața celuilalt, l-ai minimalizat, ridiculizat etc. Și cu un avocat bun și cu un judecător mai isteț și el fumător, poți lua o pedeapsă. Ca să nu ai probleme, ca scriitor e bine să alegi subiecte ”corecte politic”, despre frunzele care cad, eventual de jos în sus, despre ”Ana are mere”, dar nu verzi, nu roșii, ci acre.

– Ni se impune o atenție sporită, dar, poate, forțată asupra temelor, discursurilor sau artiștilor considerați marginali/ periferici/ „pătați” ideologic?

– Da, există această tendință, de a judeca o anumită epocă nu cu și prin elementele acelei epoci, ci printr-un ”instrumentar” contemporan. E ridicol. Am văzut, recent, niște imberbi ”cercetători ai istoriei recente”, niște mutanți trecuți prin facultăți din ”sistemul Bologna”, care judecau crimele din perioada comunistă cu instrumentarul corectitudinii politice. ”Fenomenul Pitești” era trecut la capitolul ”divertisment” în care tinerii care l-au trăit pe propria piele își încercau, de fapt, limitele adrenalinei! Pînă ”crăpau”! Deschid o paranteză aici: nu cred că e incorect politic să spun că ”sistemul Bologna” din învățămîntul românesc a dus pe Apa Sîmbetei (cea limpede ca cristalul!) credibilitatea și valoarea învățămîntului academic românesc; în acest sistem, bazat pe ”credite”, creditul nu e la nivelul cunoștințelor, ci la nivelul punctajului cu norme, ca pe vremea Cooperativelor Agricole de Producție (C.A.P.-uri), cînd nu conta cît muncea țăranul pe cîmp, totul era să fie prezent și să se afirme, eventual, la învățămîntul ideologic de mase. Închid paranteza. Prin instrumentarul actual, cititorii tineri pot rezolva rapid problema cititului unor autori canonici, gen Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Noica, Gyr, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu chiar, trecîndu-i pe raftul pe care scrie ”lecturi amînate pentru corectitudine politică incertă”. Dar vine Tzvetan Todorov (cine e Tzvetan Todorov? intrați pe google!) și spune că intrarea într-un concert de ţări, într-o Europă mare, a națiunilor mici sau mari ţine de firescul evoluţiei istoriei. Numai că pare să existe un preţ al acestei alinieri: renunţarea parțială la propria memorie, asumarea unei memorii colective, aneantizarea culturilor mici care devin amănunte într-un concept care acţionează ca un creuzet. În final, va cîştiga cel care îşi va impune propria memorie, propriul adevăr. Pentru că memoria, într-o accepţie mai largă, este şi o chestiune de adevăr. Zice Tzvetan Todorov într-un eseu excelent, „Abuzurile memoriei”, în fapt o conferinţă susţinută în anul 1992 la comemorarea victimelor din lagărele de concentrare de la Auschwitz: „Memoria înseamnă neapărat selecţie … A păstra fără a selecta nu reprezintă încă o chestiune de memorie. Ceea ce reproşăm călăilor hitlerişti şi stalinişti nu e faptul că reţin unele elemente din trecut şi nu pe toate – nici noi înşine nu am proceda altfel – ci faptul că îşi arogă dreptul de a controla ce elemente se reţin. Nicio instanţă superioară din stat nu ar trebui să poată spune: nu aveţi dreptul să căutaţi singuri adevărul lucrurilor, cei care nu acceptă versiunea oficială a trecutului vor fi pedepsiţi. Este pusă în joc definiţia însăşi a vieţii în democraţie: indivizii, ca şi grupurile, au dreptul de a şti, deci şi de a-şi cunoaşte şi de a-şi face cunoscută propria istorie; nu puterea centrală trebuie să le-o interzică sau să le-o permită. Nu e rolul legii să scrie istoria, ajunge să condamne calomnia sau incitarea la ură rasială”. Măi Tzvetane, măi Tzvetane, tare te joci tu cu focul, se vede că nu ai trecut prin ”sistemul Bologna” cînd ți-ai făcut studiile! Și nici nu te-ai aliniat mai apoi, ca să spui că recursul la memorie trebuie abolit, că memoria atîrnă greu pentru creierele crude, că e mai bine să ne definitivăm studiile la cinema-ul în 5D, de la mall-ul din mahala …!

– Câtă disponibilitate are cultura noastră – eminamente conservatoare – pentru integrarea/receptarea lor?

– Suntem o literatură săracă, care nu își poate permite să arunce prea multe valori peste bord. Nu aruncăm, vorba proverbului, apa din copaie cu tot cu copilul pus la îmbăiat. Mai salvăm ce e de salvat. Nu suntem așa de conservatori totuși, falanga suprarealistă românească a dat tonul în literatura europeană cîndva, într-un conglomerat de scriitori evrei, români, lipoveni, unguri, nemți, cu atît mai valoroasă această multi-etnicitate. Sunt pentru multiculturalitate, culturile care exprimă mai multe etnii ”naționale” sunt mult mai expresive.

– Există riscul real ca anumite teme/discursuri să cadă sub incidența interdictului?Reprezintă „delict de opinie” depășirea granițelor corectitudinii politice?

– De unde pornim azi în orice discuție despre corectitudinea politică? Care sunt granițele? Răspunsul l-am găsit recent exprimat de Pascal Bruckner, într-un interviu din ”Dilema”, care spune niște adevăruri de necontestat, expresie a unei exacerbări a tendințelor la nivel planetar: ”Corectitudinea politică e un soi de balustradă, un paravan de protecție, în plan semantic, dacă vreți, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun simț, absolut funcțional. Doar că, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stîrnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit într-adevăr un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.” Noi, mai periferici, încă ne mai întrebăm care sunt limitele ”corectitudinii”; în altă parte acest lucru este fixat de lege. Bine de noi, vai de mama lor de americani! Oare e corect politic să spun asta?

– Mai sunt cu putință, în lumea de astăzi, narațiuni ca – să zicem – Lolita lui Nabokov?

– O, da…! Și eu aș scrie o replică, aș face-o cu ”instrumentar” epic și estetic care să nu deranjeze pe nimeni. Eventual, să incite. Poate fi o Lolita gonflabilă, de exemplu, amplasată în vitrina unui magazin ”de erotice”, cu marfă ”de sezon”, prospătură, care seduce pe un politician mai ”coptuț” care vrea să o înfieze, deși are și ceva gînduri incestuoase etc. etc.  Dar pînă atunci, reiau ce scriam în altă parte, și asta, ca să demonstrez că e foarte simplu să fii politically correct și în același timp să ajungi la sufletul/ inima/ cugetul cititorului. Îmi propusesem, cu cîțiva ani în urmă, să scriu o carte cu un subiect cu care să pot să merg sigur şi la premiul USR-ului, al PEN-clubului, cu şanse de a fi preluat de către ICR pentru traducere în cîteva limbi, inclusiv islandeza. Cartea ar prezenta drama unui cuplu de gay care trăiau fericiţi pe un gheţar la Polul Nord. Numai că o banchiză se desprinde din gheţar şi pluteşte în derivă. La un moment dat, din cauza încălzirii globale, banchiza se sparge în două părţi, despărţindu-i pe cei doi iubiţi care o iau, astfel, aiurea pe oceanele lumii, o bucată ajungînd în Marea Nordului, undeva la Rotterdam să zicem, alta alunecînd hai-hui spre ţărmul englezesc. Cel care lunecă spre ţărmul englezesc este salvat, în ultimul moment de o navă cu pravoslavnici ruşi care se întorceau de la o mănăstire situată în munţii Islandei şi care aflînd despre orientarea sexuală a celui care luneca în derivă îşi propun educarea lui în spiritul moralei creştine. Tipul salvat este convins să coopereze, altfel va fi aburcat din nou pe restul de banchiză. În acelaşi timp cel care ajunge la Rotterdam devine subiect de presă şi este deplîns de toată lumea pentru pierderea partenerului de cuplu despre care pravoslavnicii ruşi nu scot un cuvinţel. Publicul sensibil, empatic, este devastat. În acest timp are loc selecţia pentru un mare concurs european al cîntecului şi bărbatul ajuns la Rotterdam îşi lasă barbă şi se înscrie cu o piesă în care îşi plînge iubirea pierdută. Aici acţiunea trenează puţin, repetiţii, femeia cu barbă are frămîntări mari, nu ştie dacă să fie în concurs femeie cu barbă sau bărbat cu fustă. Are loc competiţia muzicală. Casele de pariuri explodează, femeia cu barbă devine favorită, deşi aici evolua şi un pitic porno care devenise porno doar ca să atragă atenţia lumii asupra drepturilor celor cu dimensiuni reduse să fie luaţi în seamă de femeile de doi metri din lotul de volei al Croaţiei. Bărbatul salvat de pravoslavnicii ruşi ajunge la o mănăstire din Kursk şi de acolo vede pe fostul său partener de cuplu la televizor concurînd la Eurovizion. Cade în genunchi şi se rogă, aşa cum îl învăţaseră cei care îl salvaseră. Fosta/ fostul sa/ său parteneră/ partener cîştigă concursul – asta şi datorită rugăciunilor – şi dedică succesul fostului său partener pe care îl crede pierdut. Varsă şi o lacrimă, care i se opreşte destul de senzual în barbă. La conferinţa de presă femeii cu barbă i se aduce un telefon în platou şi… surpriză, i se face legătura cu fostul/ fosta partener/ parteneră. Lacrimi, leşinuri. Finalul nu este, însă, cel aşteptat. Proaspătul frate de la Kursk, cu numele de Varsanufie, nu aleargă degrabă să o (îl) reîntîlnească pe proaspăta/ proaspătul premiată/ premiat la Eurovizion ci alege să rămînă în mănăstire pentru tot restul vieţii. Şi asta pentru că îi căzuse cu tronc clopotarul.

– Cum îi (mai) citim pe publicistul Eminescu, Cioran, Crainic, Gyr, Nae Ionescu, Noica și câți alți scriitori supuși/expuși controverselor?

– Eu îi citesc și nu văd nicio modificare în comportamentul meu. Mă uit în oglindă, mă analizez după ce citesc pagini din ”Silogismele amărăciunii”, din poeziile ”de închisoare”, din articolele din ”Timpul” și observ că nu simt nimic aparte, nu resimt modificări. Poate o mică enervare pe istoria noastră mai recentă și mai îndepărtată? Operele celor numiți, indiferent în ce gen se manifestă, nu au sloganuri, clișee ideologice, îndemnuri la luptă, la anarhie, la ură de semen etc. Dimpotrivă. Cultura adevărată adună, nu desparte. Mai mult, nu există riscul ca operele celor numiți să mai facă rău, pentru că în țara asta se citește din ce în ce mai puțin. La nivelul cumpărării de carte, suntem pe un jenant loc ultim în Europa, cu 0,20 cărți cumpărate pe an pe cap de cetățean (furajat, era să zic!). Adică: nimic. Cum să mai trăiască piața de carte, librăriile, editurile, scriitorii? La o adică, eu ca minoritate cititoare mă simt discriminat de o majoritate necititoare, care mă asediază zilnic cu o mare de prostie și mitocănie întinsă ca o peltea dizgrațioasă pe ecranele televizoarelor, pe internet, pe facebook, pe stradă etc. Eu cum mă apăr? Pe mine cine mă apără de această discriminare?

– Dar nu cumva, la adăpostul esteticului, pot să prolifereze atitudini extremiste și negatoare?

– Nicidecum. Nu cred că esteticul ar fi capabil de așa ceva, ”trompeții ideologici”, de unde pornește de fapt atitudinea discriminatorie, nu sunt cu adevărat ”scriitori scriitori”. Cazurile mai recente, de la Beniuc la Vadim Tudor, de la Dinu Săraru la Dumitru Popescu-Dumnezeu sunt revelatorii. E drept că mai apar și oportuniștii pe ici, colo, care au talent dar îl folosesc prost. Dar asta nu creează un fenomen.

– Există deja teme literare/puncte de vedere tabu ori nefrecventabile?

– Am înțeles că da, dar eu nu m-am confruntat cu ele. Există doar interpretări răuvoitoare ale unor scrieri, ale unor autori. Și poemul ”Luceafărul” poate fi judecat ”incorect politic” dacă ne gîndim că unii au acces la genuni de unde ”răsar cu o întreagă lume” și alții sunt niște biete ființe vulnerabile, supuse sorții și morbidității…!

– În cele din urmă, care este modelul cultural spre care ne îndreptăm/ pe care-l promovăm, artă pentru artă sau artă cu teză?

– Fac din nou un recurs la memorie, care este singurul lucru cert în ”evaluarea prezentului”. La prima venire în Bucureşti, în 1991, la sfîrşitul unei lansări de carte, Virgil Ierunca spunea un lucru care atunci părea fără sens pentru noi: „Care este astăzi lucrul cel mai urgent? Care este aici şi acum lucrul cel mai urgent? Să nu uităm. Să nu uităm împreună…!”. Şi aici putem aduce în discuţie ceva din înţelepciunea scrierilor din Pateric, unde se spune: „Există un mare păcat, acela de a nu uita; există însă un şi mai mare păcat, acela de a uita”. Dar memoria nu e numai cantitatea de informaţii despre o epocă sau alta. Acelaşi Tzvetan Todorov, pomenit mai sus, spune: „Cultura, în sensul pe care i-l dau etnologii, este în mod esenţial o problemă de memorie: este cunoaşterea unui anumit număr de coduri de comportament şi capacitatea de a ne servi de ele.” Astfel, a cunoaşte cultura română, de exemplu, înseamnă, în primul rînd, a cunoaşte istoria României, geografia, monumentele, corpusul de credinţe, de tradiţii, bucătăria, obiceiurile. Căci spune acelaşi Todorov: „O fiinţă aculturală este aceea care nu şi-a însuşit niciodată cultura strămoşilor sau care a uitat-o sau a pierdut-o.” Se ştie însă că memoria este necruţătoare cu cei care nu iau în seamă forţa răului din istorie de a reveni. De ce spun astea în finalul unei anchete despre ”corectitudinea politică”? Numai cei care nu au cultură și nu au memorie vor susține cu tărie ideile revanșarde, de netoleranță, discriminatorii.  Sub eticheta de adaptare la vremuri și comandamente noi se ascunde, de fapt, în acele persoane, un mare gol de memorie și o mare ignoranță culturală. Mai e și varianta în care anumite ideologii, care mai revin din drojdiile istoriei, să aibă nevoie de asemenea mesaje, ca să se reînfiripe, să reziste mai apoi. Suntem, totuși, la nivelul unui secol nou, cînd trebuie să încercăm și mîndria de a fi ”români, cetățeni europeni”…! E o șansă nouă, e o paradigmă nouă, care implică o abordare nouă, o situare nouă. Românii deștepți, citiți, cultivați nu vor fi niciodată netoleranți, antisemiți, revanșarzi istoricește. Este apanajul prostiei această pornire discriminatorie, e dovedit în istorie, e dovedit în viața de zi cu zi.

Piatra Neamț, 3 noiembrie 2019

Articol apărut în nr. 4/2019 al revistei (Literatura și corectitudinea politică)