Într-o discuție dintre protagoniștii romanului Numele trandafirului de Umberto Eco, călugărul franciscan englez Guglielmo ( în engleză, William) din Baskerville și tînărul călugăr benedictin Adso din Melk, maestrul îi spune discipolului său: „Adesea cărțile vorbesc despre alte cărți”. Multe cărți s-au inspirat în istoria literaturii din alte cărți, nu numai din realitate. Autorul unei cărți trebuie să aibă, pe lîngă talent, și o bogată cultură. Umberto Eco era deja celebru în lume ca semiotician, atunci cînd a pus un pariu că poate să scrie un roman care să demonstreze că, pe lîngă erudiție, are și talent, iar rezultatul a fost Numele trandafirului, publicat în Italia în 1980, unde s-a bucurat de un enorm succes, tradus fiind apoi în mai multe limbi în care a avut același impact.

            În niște Marginalii și glose la Numele trandafirului, Umberto Eco afirmă categoric că autorul „știe întotdeauna ce anume face”, dîndu-l ca exemplu pe Edgar Poe care, în Filosofia compoziției, „nu ne spune cum trebuie să-l citim, ci care sunt problemele pe care și le-a pus ca să realizeze un efect poetic”(1. Prin urmare – scrie în continuare Eco – „autorul nu trebuie să interpreteze , dar poate povesti de ce și cum a scris. Așa numitele texte de poetică nu ajută întotdeauna la înțelegerea operei care le-a inspirat, ajutîndu-ne în schimb să înțelegem cum se rezolvă o problemă tehnică: producerea unei opere”. Cu alte cuvinte, opera îl invită pe cititor să recreeze procesul ei de creație. Eco expune sintetic unele dintre ideile sale teoretice din cartea care l-a făcut celebru ca semiotician, Opera deschisă (în italiană, Opera aperta, 1962), susținînd că opera, deși închisă de autor în momentul scrierii ei, rămîne deschisă în fața cititorului care o poate înțelege și interpreta  bazîndu-se pe indicii textului, în funcție de gustul estetic și orizontul său cultural(2.

            Umberto Eco a realizat în Numele trandafirului un roman structurat pe mai multe niveluri narative  și, totodată, de înțelegere/ interpretare, începînd de la aparenta intrigă polițistă pînă la bogata sa erudiție culturală, structură care poate fi reprezentată grafic – remarcă traducătorul său în limba română,  Florin Chirițescu – de o „piramidă răsturnată”, continuînd cu aceste subtile explicații: „Așezată cu vîrful în jos, această piramidă ar reprezenta situația paradoxală ca vîrful, punctul de sprijin, prin care pătrunde cel mai mare număr de cititori, să fie intrarea cea mai îngustă, cea mai simplu și facil de înțeles: romanul polițist și de divertisment. Pe măsură ce înțelesurile, nivelurile de lectură se multiplică și devin mai cuprinzătoare, numărul celor care pot avea acces la ele se micșorează, potrivit gradului de educație, de informare, de cultură, sensibilitate etc. Așa încît la baza piramidei – cea deschisă spre înalt, spre deplin, în care înțelesurile alcătuiesc în îmbinarea lor o mare suprafață, numărul de cititori ajunși pînă aici e cel mai mic”(3. Aceștia din urmă reprezintă Cititorul Model, despre care Eco spune în cartea sa Lector in fabula: „A prevedea propriul Cititor Model nu înseamnă doar a spera că există, înseamnă a și a orienta textul, astfel încît să-l construiască. Un text nu se bazează pe o competență, el contribuie la producerea ei”(4.

            În continuarea comentariului meu, nu am să prezint acțiunea aparent polițistă a romanului plasată în secolul al XIV-lea într-o mănăstire din Italia, remarcînd doar că aceasta ține tot timpul trează atenția oricărui cititor prin folosirea cu abilitate a tehnicii narative a suspans-ului în aflarea cauzei celor șapte crime  petrecute pe durata misiunii celor doi protagoniști. În piramida răsturnată a construcției romanului și, totodată, a Cititorului Model, pot fi însă identificate mai multe feluri de roman: istoric, politic, psihologic, filosofic și, nu în ultimul timp, un bildungsroman privitor la formarea caracterului tînărului Adso . Numele trandafirului este conceput astfel ca roman postmodern, ludic, ironic și parodic în raport cu aceste modele tradiționale de roman.

Postmodernă este, în primul rînd, deconspirarea sursei romanului, indicînd de fapt o bibliografie fictivă, manuscrisul abatelui Vallet care, la rîndul său, reproduce manuscrisul lăsat tocmai de Adso din Melk în limba latină, adevăratul narator, dar Numele trandafirului lui Eco este doar forma apocrifă a originalului. Prologul romanului  se deschide cu cuvintele din Evanghelia lui Ioan: „La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Cuvîntul era Dumnezeu”, iar epilogul, intitulat Ultima filă, se referă la arderea mănăstirii, simbolizînd Facerea și Apocalipsa unei lumi, au însă rolul de a garanta autenticitatea întîmplărilor al căror martor a fost Adso.

            La originea celor șapte crime – aflăm cu certitudine odată cu Guglielmo și Adso abia spre finalul romanului – stă o carte din bogata dar strașnic păzita bibliotecă a mănăstirii, și anume, partea a doua a Poeticii lui Aristotel consacrată comediei, reproducînd secvența introductivă, atît de bine concepută în stilul filosofului antic grec încît pare autentică, din care citez: „În prima carte am tratat despre tragedie, și cum ea, cerînd pietate și teamă, produce purificarea unor asemenea sentimente. Așa cum am făgăduit, vom trata acum despre comedie (și de asemenea despre satiră, și despre mimă) și cum, producînd plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei asemenea pasiuni. Despre cît de demnă de considerație este asemenea pasiune am spus și in cartea despre suflet, întrucît – numai el dintre toate animelele – omul rîde. Vom defini deci de ce tip de acțiune este mimesis comedia, examinînd astfel modurile în care comedia dă naștere rîsului, și aceste moduri sunt faptele și vorbirea”, argumentînd rolul acestei specii dramatice, complementar tragediei tratate în prima parte a Poeticii care se încheie cu aceste cuvinte: „Despre poezia iambică și comedie…”(5, rămase în suspensie, încît întrețin încă vie părerea posterității că această a doua parte a existat în realitate.

            În Evul Mediu, toți călugării erau știutori de carte, fiind deseori scribii care făceau copii după cărțile scrise în greacă sau latină. Atitudinea față de cartea de știință diferită, în funcție de ordinul lor religios și, nu în ultimul rînd, de personalitatea fiecăruia. Franciscanul Guglielmo, deși fost inchizitor, este un om înțelept, deschis și tolerant, format la școala filosofului englez Roger Bacon, care  –  constată cu admirație discipolul său Adso – „nu numai că știa să citească în marea carte a naturii, ci și în felul în care citeau călugării cărțile scripturii și gîndeau în ele”, anticipînd figura umaniștilor Renașterii. În schimb, venerabilul călugăr orb Jorge din Burgos, îngrijitorul bibliotecii abației, este un spirit rigid, intolerant, chiar fanatic, împiedicînd accesul călugărilor la lectura cărților științifice, ivit parcă din cele mai întunecate vremuri ale Evului Mediu. Biblioteca mănăstirii deținea cea de-a doua parte a Poeticii lui Aristotel, dar accesul la ea era interzis călugărilor, deoarece  filosoful antic, abordînd comedia, a făcut o teorie a rîsului. Jorge a otrăvit cartea, spre a-i pedepsi pe curioși.  Toți călugării care au ajuns să o deschidă s-au otrăvit și au murit, unii uciși de păzitorii bibliotecii și alții sinucigîndu-se. Guglielmo descoperise, împreună cu Adso, firul care ducea prin labirintul bibliotecii la această carte. Pata neagră de otravă de pe degetele călugărilor a fost pentru Guglielmo indiciul atingerii acestei cărți și a morții lor.  Succesiunea crimelor este înțeleasă de Guglielmo în amănunte logice, fiind ajutat și de intuițiile revelatorii ale lui Adso, în așa fel încât a putut fi  dezvăluită de Guglielmo în disputa cu Jorge.  

            Guglielmo și Jorge se află în privința rîsului pe poziții diferite, total opuse. Fanaticul călugăr Jorge argumentează interzicerea cărții lui Aristotel, invocînd afirmația lui Ioan Gură de Aur că „Isus nu a rîs niciodată”. Pentru el, rîsul provine de la Diavol, ducînd la îndoială și slăbirea credinței în Dumnezeu. De aceea, rîsul este interzis creștinilor. La observația lui Guglielmo că există și alte cărți despre comedie, Jorge motivează interzicerea acesteia tocmai pentru că aparține Filosofului ale cărui cărți fondatoare ale cunoașterii științifice în Antichitate, „au distrus cîte-o parte a înțelepciunii pe care creștinătatea o strînsese de-a lungul veacurilor”. Acestor (pre)judecăți cu caracter de dogmă pentru membrii mănăstirii, inclusiv pentru abatele Abbone, Guglielmo le răspunde de pe o poziție antidogmatică, susținînd că „Aristotel vede înclinația spre rîs ca pe o forță bună, care poate avea și o valoare de cunoaștere”, adăugînd observația că „maimuțele nu rîd”, râsul fiindu-i dat numai omului ca „semn al raționalității sale”. Demascat, Jorge rupe file din cartea și le înghite. Încercînd să salveze cartea din mîinile lui, Guglielmo atinge un felinar aprins, incendiind biblioteca întreagă care piere înghițită de flăcări într-un scenariu apocaliptic.

            Titlul Numele trandafirului, în originalul italian Il nome della rosa, i-a venit – mărturisește Umberto Eco în Marginalii – „aproape din întîmplare”(6 trandafirul fiind simbolul cel mai potrivit atmosferei lumii medievale, dar și din convingerea că ”un titlu trebuie să îmbine ideile, nu să le separe”, realizînd un fel de Roman de la rose postmodern. Iar pentru cititor, un model de lectură a romanului, desfoliindu-l filă cu filă ca petalele unui trandafir, pentru a-i simți extraordinarul parfum.

            Note:

Folosesc ediția Umberto Eco, Numele trandafirului, Ed. Dacia, 1984 (traducere de Florin Chirițescu).

  1. Umberto Eco, Marginalii și Glose la Numele trandafirului, în revista Secolul 20 nr,. 272 – 273 – 274 (8-9-10)/ 1983, p. 89
  2. Vezi Umberto Eco, Opera deschisă, Editura pentru Literatură Universală, 1969
  3. Florin Chirițescu, Cuvîntul traducătorului, în Umberto Eco, cit., p. 499-500
  4. Umberto Eco, Lector in fabula, Ed. Univers, 1991, p. 88
  5. Aristotel, Poetica, Ed, Academiei, 1965, p. 463
  6. Umberto Eco, Marginalii și glose la Numele trandafirului, în revista citată, 88

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *