O adevărată judecată de valoare asupra operei literare nu poate eluda criteriul estetic

  1. Există valoare   estetică   imuabilă   în   literatură?   Sau   această   valoare   este variabilă?
  2. Dacă valoarea estetică este variabilă, care sunt criteriile / motivele care dau stabilitate acestei valori?
  3. Odată cu desfășurarea unei noi generații de autori de literatură, în contextul ofensivei cvasigenerale   a   „progresismului”   la   nivelul   întregii   societăți, critica literară este confruntată cu provocări neașteptate, mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare. În acest cadru de referință, care este rolul, teoretic și practic, al criticii?
  4. Cum se manifestă azi, inclusiv în domeniul criticii, vechea distincție (dar și complementaritate) între sincronism – tradiționalism – avangardă?
  5. Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice  sau și celelalte valori culturale ale unei opere literare?
  6. Criticul este un judecător cu autoritate al literaturii sau un intermediar cu rol promoțional între opera unui scriitor și publicul cititor? Dacă se ia în calcul autoritatea criticului „judecător”, ce dă consistență acestui statut?
  7. Mai este   azi   necesară   /   actuală   critica   de   direcție   ca   „locomotivă”   a literaturii?
  1. Răspunsurile la aceste întrebări foarte generale ar necesita pagini sau chiar tratate întregi (de estetică!) cum s-a şi întâmplat de-a lungul istoriei literaturii şi artei. În spaţiul publicistic oferit aici e de răspuns, totuşi, foarte pe scurt, aşadar schematic şi prea puţin nuanţat. La prima chestiune, răspunsul e ca şi inclus în întrebare. E deja un loc comun observaţia că valorile estetice nu sunt absolut imuabile, dar se schimbă evident mult mai încet decât percepţia, în diferite epoci, a „frumosului”. Tudor Vianu formulat succint această situaţie:  „paradoxul artei [ar fi] că „participă la întregul mobilism al istoriei, dar că, privită ca pură organizare formală cu scopul în ea însăşi, sfidează această mobilitate şi se ridică deasupra ei. Estetica se despică astfel pentru noi într-o filosofie a artei şi o fenomenologie a structurii ei…” Sub unghi fenomenologic, esteticul e susţinut evident de imanenţa textului literar, structurat după legi specifice, cu „norme” stabilite de asemenea în timp, cu genuri categorii estetice ce modelează şi ele discursul literar, însă opera rămâne totuşi o valoare în sine, de apreciat după gradul de armonizare (dau dizarmonizare expreivă) a structurilor sale conducând spre o unitate de viziune complexă asupra lumii, asigurată de personalitatea scriitorului (artistului), care construieşte un univers imaginar, intuit, simţit, gândit, impregnat de afectivitate, „transfigurat” simbolic, o lume alta,  în mijlocul unor realităţi concrete, pe care le transcende: un „cosmoid”, cum spunea Blaga, ghidat de legi proprii, cu atât mai autentic sub unghi estetic cu cât este mai organic-cuprinzător ca spaţiu al trăirilor subiectului, sintetizate într-o viziune proprie.  Câţiva mari esteticieni, – la noi, tot Trudor Vianu – au fost însă mereu atenţi la coexistenţa şi intepenetrarea etseticului cu ceea ce este în afara lui, – conmdiţionări sociale, politice, economice, psihologice, religioase, într-un proces de apropiere tot mai accentuat dintre literatură (artă) şi viaţa, ca să zicem aşa, netranfsigurată estetic. Este ceea ce s-a numit ”eternomia artei”,, aceptată ca o realitate esenţială, în opoziţie cu estetismul purist, care a absolutizat nepermis „autonomia artei”.  Perspectivele asupra „esteticului” s-au lărgit astfel, prin atragerea şi asimilarea în sfera artisticului a acestor elemente de exterior,   o contextualitate foarte diversă. Mai ales la  acest nivel se poate, vorbi, cred, despre  social, filosofic, etic, religios, marcând tot mai apăsat legătura esteticului cu viaţa imediată de care, prin definiţie, se se desparte inevitabil, fără a închide totuşi porţile spre „real”.  Un real, mai mult sau mai puţin transgresat, „transfigurat”, – căci altfel am reveni la „tezismul”  simlist rtespins de multă vreme. Revenind, ca răspuns la doua parte a întrebării, aş zice că nu atât „valoarea” e variabilă, cât.. .evaluarea ei în diversele momente ale istoriei.  Mari spirite au fost opace, ca Tolstoi, la geniul sakespearian, Bach a fost uitat zeci de ani…  Conceptul clasic, antic, de frumos, în linie platoniciană, a suferit evident, în percepţia urmaşilor, modificări serioase de atitudine şi interpretare. Frumosul solidar cu binele, armonia şi puritatea, perfecţiunea formelor, echilibrul compoziţional etc. nu mai sunt privite astăzi ca în acele vremuri. Modernii au preferat adesea o „estetică a imperfecţiunii”, mai ales în avangardism.  Dadaismul zicea, prin Tzara, că „perfecţiunea plictiseşte”, şi tot la noi, Ion Vinea se mărturisea „persecutat” de o Literatură pe care îi era „iremediabil antipatică”, adică respingea tocmai stagnarea în frumosul convenţionalizat. (Legenda pusă chiar pe seama lui Michelangelo, evocând gestul prin care loveşte, ciobindu-l,  genunchiul prea şlefuit al lui Moise al său sugera această saturaţie;  iar aproape de noi  Nichita Stănescu oferea cele două „lecţii” complemertare, despre cub şi cerc, una sugerând cvasinecesiatea imperfecţiunii, cealaltă – aspiraţia spre rotunjimea  geometrică a operei).  Pe la 1850 se teoretiza deja o „estetică a urâtului”, expresionismul din vecaul XX a cultivat mult grotescul, deplasările clasicelor linii, textul marcat simbolic a coborât spre cotidianul comun, de pildă în poezie prin „corelativul obiectiv” al lui Eliot, „metatextul” acompaniază adesea, cu interferenţe substanţiale, acest spaţiu al „transfigurării”, iar postulatele „noi autenticităţi” şi mai recente solicită o radicală marginalizare a metaforicului şi simbolicului, privilegiind masiv notaţia de „planuri primare” ale vieţii de fiecare zi. (În artele plastice, „ready made”-ul lui M. Duchamp a introdus în Muzeu obiectul fabricat şi foarte puţin poetic, ca pisoarul botezat ironic „fântână”, „pop-artul” a mers pe un făgaş apropiat, urmând expansiunii mecanismelor publicitare şi multiplicării pe scară industriala a obiectelor tot mai lipsite de „aură”…  (E de notat, totuşi, că trecute în Muzeu, aceste obiecte au ajuns, vrând-nevrând, într-un spaţiu simbolic, de oricât de redusă „transfiguare”!  Însă nimeni nu va putea pune vreodată semnul egalităţii valorice, estetice, a unor asemenea obiecte cu pictura ori sculptura renascentistă, cu bun  Rembrandt ori Van Gogh…). Şi a devenit, în actualele medii intelectuale „progresiste” tot mai agresiv fenomenul minimalizării esteticului în lectura – totuşi! – a literaturii, în favoarea unei perspective sociologice foarte înguste din nefericire, în care contextul vrea să ia locul… textului. Lectura a textului literar, obligatorie pentru a putea emite o creditabilă judecată de valoare (estetică, cum altfel?), li se pare unora condamnabilă ca fiind prea… estetizantă! Orice estetică, inclusiv cea marxistă (vezi G. Lukacs, de pildă)   nu poate trece peste acest reper obligatoriu – altminteri cum am putea aprecia  aportul înviorător pentru estetic al factorilor din afara lui?
  2. Cred că e evident faptul că asemenea criterii trebuie căutate în textul literar (sau în operele de artă plastică, în muzicală etc.): închegarea, fie şi în tensiune, a părţilor acestui „cosmoid” reprezentând „simbolic” lumea, într-o viziune cât mai cuprinzătoare şi mai expresivă, mai substanţială, a profunzimii trăirii scriitorului sau artistului, capabilă să se deschidă spre universal.
  3. Mi se pare clar că „punerea în umbră a criteriului estetic în validarea operei literare” e o eroare grosolană a ziţilor „progresişi”. Am mai spus că, aşa cum au recunoscut, esteticienii din ultimele zeci de ani, literatura nu poate fi ruptă de contextul „extraestetic”, că „eterogenitatea artei” e o evidenţă, – dar a sări peste crireriul estetic confundându- l cu estetismul exclusivist de mult depăşit  e un gest absurd, de orbire cauzată de adeztuni dideologice superficial asimilate, criticate de marxiştii însuşli – şi l-am citat  pe G. Lukacs.  Critica literară nu are decât să constate şi să amendeze, fie şi contra curentului,  excesul contextualizării care îndepărtează literatura şi actul artistic în general de chiar definiţia lui. Pouiţonarea strict estetică faţă de literatură e, desigir, discutabilă, dar n-au decât amatorii de punere în context să completeze preusupusul gol, foare discutabil şi le, căci niciun critic, oricât ar miza pe primatul esteticului, nu uită de fapt cu totul de contrextul foarte complex de factorii care îl încadrează
  4. Distincțiile despre care vorbiţi s-au relativizat, cum se vede mereu, foarte mult, mai ales în timpul mai recent, de brasaj numit „postmodern” al limbajelor. Praticile intertextuale, foarte frecvente acum, pot atrage fără să intimideze pe nimeni elemente de clasicsm şi neoclasicism, formule poetice evocând teritorii  de sensibilitate „tradiţională (s-a observat  de multă vreme că „tradiţioinalismul” de veac XX e, la noi, în mare măsură, o „formă de modernism”)  etc., în compoziţii ce pun în dialog vârste diferite ale scrisului literar. Atitudini avangardiste, mai degrabă de tip avangardist, revin până astăzi, foarte aproape, la „douămiiştii” noştri etc.  Libertăţile de opţiune tind spre sincretisme şi interferenţe, cum am spus, spre intrertextualizări ce fac mai greu de distins orientările „istorice” al literaturii.
  5. Răspunsul la această întrebare l-am dat, cred, mai devreme. Critica „completă” spre care spiritele lumninate au tins mereu, cred că trebuie să ţină seama de amble perspective, cu accent, desigur, pe valoarea estetică, iar în acest act de lectură numita „close reading”, e baza obligatorie de plecare, cu deschideri, obligatorii şi ele, spre contextul „extraestetic”.
  6. Prin chiar vocaţaia sau „meseria” sa de cititor specializat, criticul literar „judecă” literatura, o evalşuaezaă etstic şi contextual, dar vechea „critică judecătoreacsă” a ieşit din uz. Siguranţa şi justeţea critici depind, desigur, de autoritatea criticului, car se obţine, se înţelege, doar prin capacitataea lui de analiză adâncită a operelor, uzând de o metodologie suplă, nedogmatică, şi de cea a bunei situări în fluxul istoriei literare.
  7. Mă tem, că nu mai putem vorbi acum de o adevărată „critică de direcţie”. Mai întâi, fiindcă „semnele de circulaţie” s-au îmulţit ca niciodată, iar direcţiile se intersectează la nesfârşit. Da, judecata de valoare bine cumpănită, poate oferi o orientare, dar nu spre ţinte fixe şi imutabile, ci rămând atentă la indicatorul de la răscrucile care arată „toate direcţiile”. Poate, însă, şi trebuie să-i spună autorului care e direcţia cea mai bună pentru scrisul său. Criticul are,  astăzi mai mult decât oricând, nevoie de o mare disponibilitate intelectuală, de sensibilitate… artistică, de mobilitate metodologică, capabile să-l conducă spre o cât mai autentică şi echilibrată interpretare a faptului literar, fără prejudecăţi dogmatice şi, în consecinţă,  sperând să-l  orienteze  pe scriitor, cu exigenţă şi luciditate, pe căile cele mai  fertile pentru scrisul său. Rămâne, însă, întrebarea despre audienţa, astăzi, a criticii, concurată, cum e, de  publicitate, afectată adesea de „relaţii” nu foarte  „principiale”,şi  destul de puţin citită de publicul larg.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.