O glumă a lui Iustin
L-am cunoscut pe Iustin Panța prin 1985 în cenaclul revistei Transilvania, unde m-am numărat printre cei care au salutat extraordinarul său talent. Iustin era sibian, student pe atunci la Facultatea de Electronică din Bucureşti şi membru al Cenaclului “Universitas” condus de criticul Mircea Martin. Fiind oarecum la curent cu poezia nouăzeciştilor bucureşteni, am fost plăcut surprins să constat că Iustin Panţa făcea figură aparte, scriind într-o formulă marcată de şcoala lui Mircea Ivănescu, fără ca discipolatul să însemne mai mult decît descoperirea talentului şi dobîndirea încrederii în scrisul său, preocupat de a transmite, printr-o rostire foarte firească în cuvinte, fiorul autentic de viaţă.
Schimbările social-politice din Decembrie 1989 ne-au găsit de aceeaşi parte a baricadei în presa locală, legînd o prietenie bazată pe solidaritate dar şi pe o inevitabilă rivalitate în lupta de a face o revistă literară a tinerilor la Sibiu. Această revistă s-a numit Euphorion. Iustin era un tînăr frumos, înzestrat cu o fire iscoditoare şi spirit ludic ce disimula o melancolie romantică, dîndu-i acel farmec personal pe care a ştiut să-l pună cu generozitate şi abilitate în slujba vocaţiei lui de poet. Avea să aibă, după un deceniu de succese ca poet şi redactor-şef al revistei Euphorion, destinul personajului cu acest nume care, în Faust-ul lui Goethe, simbolizează Poezia. Pentru totdeauna tînăr poet, Iustin Panţa a lăsat prin tragica sa dispariţie la vîrsta de 37 de ani într-un stupid accident de mașină la întoarcerea de la un festival internațional de poezie organizat la mare de Uniunea Scriitorilor din România în stațiunea Neptun, o operă care, deşi scrisă cu o grabă mînată parcă de premoniţie, este în felul ei desăvîrşită, oferindu-i un loc în prima linie a canonului poeziei române contemporane. Colocviul Zilele Poeziei ”Iustin Panța”, organizat de revista Euphorion în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România și desfașurat de 20 de ani încoace în jurul datei sale de naștere, 6 noiembrie, este menit să-i păstreze opera în actualitate și vie amintirea omului.
*
Era pe la începutul lunii mai 1990, cînd tocmai ieșise de la tipar primul număr al revistei Euphorion, înființată de Uniunea Scriitorilor din România la Sibiu, și primisem primul salariu de redactori. După rezolvarea unor probleme de redacție, noi, cei patru redactori: Vladimir Munteanu, Iustin Panța, Radu Țurcanu și eu, am hotărît să sărbătorim evenimentul în oraș. Vladimir aflase că, la fostul hotel-restaurant al partidului din Parcul Sub Arini (Silva de azi), în apropierea căruia locuia, a adus whisky. Așa că îndată am ajuns acolo, să sărbătorim cu whisky.
Înainte de Decembrie 1989, accesul în acest local era permis numai cu legitimație. Acum restaurantul era deschis, dar puțin frecventat, chiar ocolit, pentru că aducea aminte de regimul comunist care abia căzuse. Noi ne-am așezat la o masă din mijlocul restaurantului, așteptînd veseli și glumeți să vină un chelner. A venit repede unul mai tinerel care ne-a întrebat dacă vrem să servim masa, pentru că era ora prînzului. Desigur, am spus eu, dar aduceți-ne mai întîi cîte o sută de whisky cu gheață la fiecare! Atunci chelnerul și-a înălțat capul, spunîndu-ne că cu whisky servește numai nomenklatura. Nu am apucat să ne dăm seama dacă vorbește serios sau glumește, că Radu l-a și întrebat: Despre ce nomenklatură mai e vorba în ziua de azi, domnule? Puțin încurcat, după ce și-a rotit privirea pe deasupra capetelor noastre, dregîndu-și glasul, chelnerul a răspuns întrebîndu-ne: Dar dumneavoastră cine sunteți? Eu am scos din geantă revista și i-am arătat-o, spunîndu-i că noi patru sîntem scriitori și redactorii ei. Mai servise el înainte de revoluție redactori de la ziarul local Tribuna și scriitori de la revista Transilvania, dar de revista…Euforia, cum i-a citit titlul, nu a auzit. Și cînd era pe punctul să spună că nu ne poate servi, a intervenit Iustin, Prîslea redacției, care tăcuse fumîndu-și țigarea: Domnule, să știi că noi sîntem noua nomenklatură! Chelnerul s-a schimbat la față și, făcînd stînga împrejur, s-a dus la bar, de unde s-a întors cu patru pahare de whisky cu gheață pe o tavă, purtîndu-se de data asta foarte amabil, cum era obișnuit să servească nomenklatura.
Am ciocnit paharele cu whisky ca după o victorie și am băut din ”elixirul capitalist al zeilor comuniști”, cum l-am denumit în hohote de rîs, izbucnite spontan, parcă să alunge duhurile rele din tăcerea apăsătoare a localului. Și pe măsură ce se goleau paharele, vorbeam tot mai însuflețit despre schimbarea de regim care ne-a oferit libertatea de a face o revistă și speranța într-un viitor luminos. Chelnerul a venit iar să ne întrebe dacă ne-am ales, în sfîrșit, felul preferat de mîncare din meniu. Pînă ne mai gîndim, a zis Vladimir, mai adu-ne cîte o sută de whisky! Tot mai amabil, chelnerul ne-a servit încă de două-trei ori whisky cu gheață, pînă cînd și noi și el am uitat de mîncare. Am cerut, totuși, după ce i-am simțit tăria, un platou de gustări ca pansament gastric. Și îmbătîndu-ne ”ca vechea nomenklatură”, cum am tras concluzia în glumă la încheierea programului, am achitat o notă de plată comună, aproape cît salariul unui redactor de revistă nouă, și am plecat acasă.
*
Din acea echipă inițială, Vladimir și Iustin au murit – vai! – de multă vreme, iar Radu s-a reprofilat la Paris pe psihanaliză lacaniană. Doar eu am rămas în Sibiu, continuînd să fac revista cu noi colegi de redacție. Entuziasmul de la început a mai scăzut în timp, fără ca munca de redacție să devină rutină, pentru că toți am făcut/ facem revista din pasiune. Nu sîntem noua nomenklatură, cum i-a spus în glumă chelnerului Iustin, ci noua literatură. Căci de la primul număr, am trăit/ trăim la fiecare nouă apariție cu încrederea că istoria literaturii trece pe la revista Euphorion și prin noi.
