O incursiune în universul candelabrului

Pentru teatrologul George Banu, prezența candelabrului ține, mai degrabă, de-o complexitate ancestrală. Candelabrul, acest iluminator al unor vremuri apuse, readus însă în spațiul sau timpul actual, armonizează contrariile, având rol interstițial între prezent și trecut, între lumină și întuneric, între iluzie și deziluzie și, până la urmă, între viață și moarte.

În plina desfășurare a unei analize eseistice, sclipitoare atât prin excursul teoretic la care apelează, cât și prin exemplele oferite, universul din volumul O lumină în inima nopții. Candelabrul, de la spațiul intim la scenă[1] capătă, de cele mai multe ori, un ton confesiv, prilej al rememorărilor, al bilanțurilor afective, privitoare la importanța candelabrului în copilăria autorului și, mai târziu, în peregrinările acestuia prin lume; dar și prilejul generării unei anumite dispoziții nostalgice, care pune în balanță efectele candelabrului și cele ale altor surse de iluminat: ,,Îmi trebuie un candelabru, îmi zic, pentru a concentra energiile, pentru a le reactiva grație imensei sale puteri de atracție. Umbra crescândă a casei, întreținută de surse de lumină dispersate, corespunde într-o prea mare măsură cu starea mea amenințată de letargie, cu tentația abandonului împotriva căruia refuz să lupt.”

Alteori, irizat de prezența discretă a confesiunii, apare un ton analitic, reconstitutiv, în măsură să refacă istoria tulbure a acestui obiect preferat, fie ca element decorativ, ce imprimă acțiunii dramatice o anumită atmosferă parabolică, fie, pur și simplu, ca personaj simbolic, nelipsit din piesele de teatru mai vechi. Exemplele, în acest sens, pornesc de la prezența candelabrului în universul dramatic al unor autori ca Shakespeare, Molière sau Cehov, până la utilizarea sa, uneori, mult prea convențională sau, dimpotrivă, neconvențională, la regizori precum Purcărete sau Brook, etc.

Parisul l-a întâmpinat și impresionat pe autor, în tinerețea sa, nu prin fastul stradal al luminilor, ci prin desfășurarea luminos-ceremonioasă a candelabrelor dintr-un spectacol realizat în anii 70, de către Robert Wilson, și pe care, abia sosit la Paris, tânărul Banu a avut prilejul să îl vadă. Moment în care are loc, în confesiunea sa, evidențierea unei discrepanțe între propria țară, cufundată în bezna politică, și scena pariziană, proiectată  ca un loc veșnic luminos, de refugiu, chiar de rezistență anticomunistă: ,,Iată asocierea luminoasă a candelabrelor care m-a întâmpinat la Paris pe mine, cel venit dintr-o țară unde politica de economii drastice, impusă de Ceaușescu, cufundase orașele într-o beznă demnă de secolul al XIX-lea. Spectacolul lui Wilson îmi alina acest traumatism ce a afectat România mai bine de un deceniu. Candelabrele sale aliniate mi-au fost o primă consolare după obscuritatea brutală de cafre suferisem. Iar consolarea provenea de la o scenă de teatru, nu de la Paris, orașul luminilor.”

Învăluit într-o aură vesperală, candelabrul stă la răscrucea dintre o societate mercantilă, străbătută de spectrul consumerist, etalându-și o stridență obositoare, și o societate a bunului-simț, a valorilor și a discreției. Lumina sa blândă atenuează sau, dimpotrivă, adâncește discrepanța dintre esență și aparență, dintre furia sau zgomotul opulenței și efectul de ambianță nostalgică al evocării: ,,Capitalele europene, Roma, Londra sau Paris, echilibrează mulțimea firmelor care brăzdează noaptea prin calmul felinarelor stradale, prin blândețea unei lumini difuze, mai subtile, ce evocă o atmosferă de odinioară și se constituie în contrapunct nostalgic la impactul agresiv al graffitiurilor de lumina din orașul modern. Două principii se confruntă: apelul la un consum nelimitat și invitația la hoinăreală.” Cu toate acestea, candelabrul se instituie și ca o prezență fantomatică, abia perceptibilă, care prinde treptat contur în prim-planul percepției, mai degrabă, ca un univers poematic, vascularizat, în permanență, de fluxuri mnemonice: ,,El nu luminează – resursele sale sunt limitate! -, ci se impune ca un semn al prestigiului, ca o amintire a unei fericiri apuse. Candelabrul se constituie în persistență sinonimă cu rezistența discretă. Nu-l mai respingem, îl descoperim și îl integrăm cu măsură în țesătura orașului, ca pecete a lumii de ieri.”

Învăluit, de cele mai multe ori, în clarobscurul unei izolări obiectuale și spațiale, el devine un pol al unei discreții luminoase în miezul zgomotelor, al bruiajelor persistente pretutindeni: ,,Totuși, ici și colo, cu o discreție ce-i este proprie, distingem prezența abia observabilă a unui candelabru, la petreceri particulare sau în vitrinele magazinelor preocupate de imaginea lor. Solitar și desuet, candelabrul atrage prin nesupunerea lui față de regula binară adoptată de luminatul urban, el nu afișează nici strălucirea bogată a firmelor moderne, nici varietatea difuză a felinarelor.”

Ca element central al oricărei retorici imaginative, acesta transfigurează întregul cadru al unui derizoriu evenimențial, mult prea încremenit în actualitatea cenușie: ,,Emoția ne trimite spre alte locuri susceptibile să producă o experiență similară… Spiritul candelabrului creează o galaxie identificabilă de promisiuni ale unor bucurii trecute și viitoare. Și astfel, atunci când resimțim influența lor, apar alte spații, alte practici. Alcătuim o comunitate ai cărei membri risipiți prin diverse locuri sunt atrași și uniți de spiritul candelabrului.”

Totodată, lumina sa, nefiind absolut deloc cețoasă sau fracturată, anulează granița dintre exterior și interior, facilitează, amplifică, într-un cadru nocturn transparentizat, asemănător celui din Visul unei nopți de vară, tensiunea misterului, a voluptăților vesperale, a visului, a eliberării pasiunilor din învelișul unor anumite pudori sau rigori cotidiene: ,,De fiecare dată, această lumină ca nicio alta se răspândește în sânul unui interior însuflețit chiar de ea. Lumină cu o strălucire unică și cu o finețe subtilă, ea irizează atmosfera dinăuntru și o înveselește, eliberând-o de rigorile cotidianului. O viziune a fericirii liniștitoare, oarecum aeriană, ce devine imaterială grație evanescenței luminii difuze, răspândite armonios, deschisă ca o floare înmiresmată.”

Întorcându-ne la teatru, candelabrul generează o ambianță spectaculară, o de-tensionare a unor perspective mult prea încordate, limitate din punct de vedere temporal sau spațial; (re)aduce în prim-plan forța vizualului, umple spațiul interior de prezența nelimitată, neîngrădită, a unei exteriorități debordante, onirice: ,,În teatru, alegerea candelabrului include această experiență recunoscută de toți, însă uneori o transformă și o transgresează în numele puterilor scenei, care scapă constrângerilor uzului. Teatrul este maestrul semnelor care evită tot ceea ce este așteptat. Orice inovație este încărcată de puterea poetică a unei imagini, tratată ca o libertate aidoma celei pe care scriitorii de geniu o adoptă în privința limbajului. Nu e vorba de o deformare, nici de o hibridare, atât de frecvente azi, ci de o extindere a câmpului, o deplasare a granițelor impuse a priori de obiect.”

Acest obiect anulează prejudecățile sau limitările, sprijină continuitatea, prelungirea teatrului în viața reală, în numele mișcării, visării, a jocului sau a speranței: ,,Transgresarea limitelor este adoptată în afara teatrului prin reproducerea efectelor teatralității: piețele și străzile sunt tratate ca niște scene urbane, cu deosebirea că lustrele agățate în ghirlandă, la exterior, evocă interioare investite festiv în mod imaginar… Frumusețea acestui dispozitiv provine din incertitudinea proprie unui spațiu în care afară și înăuntru se confundă fără a se neutraliza reciproc. Ele coexistă, iar spectatorul, într-o sală din Praga sau într-o piață din Paris, se bucură de alianța lor.”

Amurgul candelabrului presupune înlocuirea acestuia cu sfeșnice sau lumânări și se realizează ca o coborâre, un regres de la luminozitate la clar-obscuritate, de la certitudine la incertitudine. Pătrunsă de artificialitate, făcând trecerea de la vremurile iluminatului intempestiv, când focul sau lumina erau ghidate de forțe sau spirite necunoscute, electricitatea dezvăluie o lumină liniară, geometrică, uneori mult prea rece, deci, lipsită de afect, anulând misterul în favoarea tehnicului: ,,În tablourile vechi, apare adesea o lumină schimbătoare, izvorâtă din flăcările lumânărilor, ce tremură mișcate de curenții de aer… Sfeșnicul ne trimite cu gândul la precaritatea vieții, viață splendidă în lumină sau melancolică atunci când clarobscurul pune stăpânire pe ea. Flăcările tremură, în timp ce gazul asigură o anumită egalitate a iluminatului, iar electricitatea, o constanță indiscutabilă. De-acum totul depinde de aprindere și de stingere, fără incertitudine și fără declin progresiv.”

Decăderea urmează anularea efectivă a interiorității, care devenise o sursă a stabilității, a intimității și evaziunii în trecut, mister și vis. Astfel, devine posibilă exacerbarea unei exteriorități fără limită, adesea bulversate și bulversante, unde elementele grotești tind, cu prezența lor nesfârșită, să anihileze, să ocupe până la refuz un spațiu, un timp, un destin: ,,Candelabrul încetase a mai fi sortit interiorului pentru a cuprinde exteriorul sub stăpânirea lui: această ambivalență a funcției și a simbolului, care m-a uluit acum mai bine de o jumătate de secol, îmi luminează trecutul până azi, asociind cristalul și noroiul.”

Candelabrul invită privitorul, fie că este actor, spectator sau simplu trecător, să urmărească lumina sa, această punte de legătură între spațiul realității și cel al iluziei. El are rolul de a unifica și armoniza spiritele, înlesnind o deschidere spre un dincolo al speranței și al promisiunii, al contiunității și al inițierii.

[1] George Banu, O lumină în inima nopții Candelabrul, de la spațiul intim la scenă, Ed. Nemira, București, 2021.