Pare ciudat, dacă nu chiar neașteptat, să întâlnim o mai amplă aserțiune acoperind sensul unei situații întotdeauna privite la limita unui concept, mai apropiat de impur decât de pur, sub semnătura unui filozof care n-a ezitat să mărturisească, chiar dacă la adăpostul metaforei, căutarea ideii cu lovitura ciocanului, cum a fost Nietzsche. În cauză se află inspirația. Dar iată textul, decupat din Ecce homo: „Purtând în tine un rest infim de superstiție, cu greu ai putea respinge realmente ideea că ea nu-i decât o incarnație, o voce, un «medium» al unor autorități de o putere covârșitoare. Noțiunea de revelație, în sensul că ceva devine pe neașteptate, cu o siguranță și subtilitate inefabilă, vizibil, perceptibil, ceva care te zguduie și te dărâmă în străfundurile tale, descrie pur și simplu starea de fapt. Auzi, nu cauți, iei, nu întrebi cine dă în acest caz, ca un fulger străfulgeră o idee, cu necesitate, fără ezitări ale formei, – eu n-am avut niciodată de ales. Un extaz a cărui tensiune enormă se descarcă din când în când în șiroaie de lacrimi, în timp ce pasul, neintenționat, ba se repede furtunos, ba se rărește, o desăvârșită exuberanță având cea mai distinctă conștiință a unei puzderii de fiori tandri ce te trec până-n degetele picioarelor, un abis de fericire în care cele mai dureroase și mai neplăcute senzații nu au un efect de contrast, ci acționează condiționat, provocat, cu efectul unei necesare culori în mijlocul unei asemenea supraabundențe de lumină, un instinct al proporțiilor, ritmice care se întinde peste vaste spații de forme – lungimea, nevoia unui ritm de mare amplitudine este aproape măsura forței de inspirație, un soi de compensație pentru presiunea și tensiunea sa… Totul se-ntâmplă neintenționat, în grad maxim, dar ca-ntr-un iureș al senzației de libertate, al necondiționalității, al puterii, al divinității…”.

            E adevărat că – la fel ca și Lucian Blaga – autorul volumelor Așa grăit-a Zarathustra și Ditirambii lui Dionysos avusese grija de a dezvolta, încă anterior, o filozofie a pământului și a vieții, strecurând și alte noțiuni care se deshid, măcar în parte, și irizărilor venite dinspre Divinitate și puterile acesteia, dar cu efect oarecum formal, precum „instinct” și „revelație”. Astăzi, însă, și psihologia – pe temeiul unei mai precise geografii a creierului, oferită de biologie – a dat unui concept, „creativitatea”, semnificația unui multiconcept, înglobând atât „talentul”, cât și „inspirația”, antropologia ne-a apropiat de statutul instinctului, doar teologia, a conservat ideea că ne aflăm în fața celulei de divinitate cu care a fost înzestrat omul încă de la crearea sa. Iar Nietzsche a mai adăugat faptul că un adevărat creator-poet sparge vechile valori, fiindcă numai așa apare „lucrul cel mai bun”. Și, astfel, cum niciun poet cu „inimă fierbinte” nu poate fi alungat din niciun „adevăr”, deoarece el trăiește: „Stemă a necesității / Supremă constelație-a ființei! / de nicio vrere-atinsă, / de niciun nu pătată, / veșnic da al ființei, / veșnic sunt da-ul tău. / Căci te iubesc, o, veșnicie!

 

*

            Transcriind cele de mai sus, mi-am adus aminte de o întâmplare, la finele căreia, o dublă întrebare poate avea un unic, singur răspuns: poetul trăiește poezia sau poezia îl trăiește pe poet?

            Rămăsesem singur în redacția „Transilvaniei” pentru o ultimă verificare a paginației și a alternanței caracterelor literelor, pentru ca, dimineața, textele să poată fi trimise tipografiei. La un moment, mi-am dat seama că lipsește poezia care deschidea revista, idee la care Mircea Tomuș, redactorul șef, ținea foarte mult. Mi-a spus să-i telefonez lui Nichita Stănescu și să-l întreb de ce n-a trimis-o. Îl sun, el îmi răpunde: „Am uitat, bătrâne! Dar scrie!” Eu: „Ce să scriu?” El: „Poezia, dacă-ți trebuie”. La sfârșit, îl întreb: „Deci o aveai scrisă?” El: „Nu, bătrâne. Am făcut-o acum, amândoi. Eu ți-am dictat-o și tu ai scris-o. Dar nu uita nici tu să-mi trimiți un exemplar din revistă.” Apoi râde: „Să văd ce ți-a ieșit.”

            După apariția numărului respectiv, îmi dă telefon: „Bătrâne, știi să scrii!” Eu: „Și tu să dictezi!”

            În cazul lui Nichita, cred că la ambele întrebări de la începutul acestui paragraf, nu se poate răspunde decât afirmativ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *