O lume care confirmă viața

Partea cea mai simplă și elementară, dacă-i putem spune așa, a teoriei lecturii, care se verifică și s-a verificat întotdeauna, ne arată că nu numai succesul, ci chiar posibilitatea procesului receptării se sprijină pe acordul dintre intenția suctorială și „desfășurarea”  textuală, pe de o parte, și deschiderea actului respectiv, pentru a nu se opune radical convingerilor lectorului, pe de altă parte. Deși este o relație simplă și firească, ea devine un prim semn de colorare a lecturii, provocând reacții diferite. Planșa receptării nu se supune ușor unor idei insolite, nici tulburării câmpului conștiinței, al simțirii, prin intermediul unor vibrații  derutante  la nivel cognitiv sau emoțional, mai puțin sau aproape deloc configurate ca posibile, totuși emise în termeni extremi ca reconstrucție imperativă a mentalului și a „inteligenței emoționale”, cum o consideră Daniel Goleman. Pus într-o asemenea situație, cititorul obișnuit – întrucât pe acesta îl avem în vedere – poate bloca receptarea, o poate poziționa ca „efect ciudat” sau ca „poveste” fără clauză de acceptare, se poate distanța și chiar refuza până și reflexul „expresivității involuntare” cum este desfășurat acest mecanism de către Eugen Negrici.

            Oricum, situația mai sus schițată ne aduce în fața înțelegerii că o opoziție radicală, având în vizor convingerile stratificate pe temeiul credinței, de pildă, au o rezistență dificil de anulat. Negarea existenței Divinității, a genezei,, a universului și a vieții, demers nici astăzi ocolit de unii comentatori, cu toate că știința propriu-zisă a afișat deja o poziție mult mai precaută, recunoscând presiunea spiritualității și în interiorul mprestației sale. E adevărat, însă, că nici religia, cu toate că Vaticanul a recunoscut, în parte, reîncarnarea ca posibilă, iar filozofia nu a modulat teza deideggeriană privind drumul vieții, că, în realitate, frica de moarte se menține activă. Se mai așteaptă evaluări, dar condiționarea e simțită ca incertă, așadar problematică. Pe acest culoar, conștiința colectează și depozitează convingerile, înscrise imediat în registrul comunicării între acțiune și gândire, stimulând opțiunea care se dorește a fi și un idiciu al capacității de a simți valoarea. În mod firesc, convingerile au o vizibilă rigiditate, fiindcă, în prealabil, există acceptul „substanței”, al principiilor și al tehnicilor utilizate, făcând posibilă diversitatea. Așa ne explicăm de ce, de-a lungul timpului, programul științei operează sub semnul verificării, necesitând experiențe și demonstrații repetate, pe când cel degajat, mai mult sau mai puțin sub protecția religiei, generează convingeri care fuseseră validate prin  aderența socială la doctrina cuprinsă în „cuvântul” divin scris, constant ca alimentând procesul existențial, al resurselor puse în mișcare prin tradiție și de un evenimențial alimentat prin tradiție, confirmat, prin mărturisiri și depoziții privite ca suficiente și convingătoare.

            Balanța creată prin opoziție a înclinat mereu, mai înclină încă, deși cu intensitate redusă, și în present, diminuare a cărei cauză se află în tendința, de astă dată, accentuată, consecință a  destrămării platformei existențiale occidentale, detaliată și de George Steiner. În general, inițiind procesul și apoi încercând să completeze segmentele „depășite”, cu precădere religia, știința nu a  reușit să acopere întregul climat instalat pe pe planșă antinomic și în prinul rând al vieții și al morții, dublat de sentimentul copleșitor și extrem de greu de controlat, de anulat chiar, cu toate că – după cum em menționat deja – încercările  n-au lipsit. Pot fi evidențiate atât rezistențe individuale, dar și colective și vom încerca să semnalăm unele dintre acestea, fie și ușor ciudate, într-un fel ca ilustrare. În acest sens, spectaculoasă și semnificativă, ne-a rămas tuturor în amintire: reacția mamei lui Emil Cioran, care i-a reproșat fiului ei că a scris și editat, în 1937, volumul Lacrimi și sfinți, privit ca act de denigrare. Sigur, nu doar planșa convingerilor poate fi adusă în discuție, ci și altele, mai numeroase, bunăoară de la libertate vs. constrângere, de la gust vs. plăcere, de la curiozitate vs. dezinteres etc. Pot să apară și ciudățeniile: pe urmele expresivității involuntare, teoretizată de Eugen Negrici, un text conceput ca ilustrând o demonstrație științifică, deci aparținând genului științific, poate fi lecturat sub tensiunea genului literar.

În fapt, nimic nu ne împiedică să constatăm că disocierea originară, de bază, între materialitate și spiritualitate, are ramificații semnificative pe planul multelor procese legate de ceea ce aduce prezența produselor intelectului. În plus, frica de moarte a fost și este dublată de întrebarea: De ce trebuie să murim?  Sub unghi științific, răspunsul biologiei este corect, realitatea arătând că, de la primul semn al apariției vieții la adăpostul uterului și, apoi, la dezvoltarea ființei ca existență în timp, viața este consecința morții active în spațiul celular. Iar medicina nu a putut merge mai departe cu explicațiile, din moment ce nici un specialist de talia lui Eben Alexander nu a putut argumenta revenirea la viață după moartea sa clinică: știind că, pentru boala rară  care îl afectase – ținând tocmai de domeniul în care el se specializase – nu exista niciun remediu sau tratament, și-a înscris descrierea  doar pe direcția inițiată de Raymond Moody, odată cu apariție cărții sale Life after life, în 1975. Dar își finalizeză considerațiile invocând spiritualitatea:  „Experiența mea mi-a arătat că moartea corpului și a creierului nu înseamnă sfârșitul conștiinței, că experiența umană continuă dincolo de mormânt. Mai important, ea continuă sub privirea lui Dumnezeu...”.

            Sub acest semn, după volumul Dovada lumii de dincolo, unde „dovada” primea forma mărturiei sale, cel de al doilea volum pe care l-a publicat, Harta Raiului, doar invocă „viața de dincolo”, cu unele detalieri, considerate „dovezi aduse de știință, religie și oameni obișnuiți”. Acestea vizau trecerea prin tunel a „corpului energetic” al celui decedat, pentru a ieși la lumină într-un decor mirific, ca apoi să revină, la dorința sa, în real, la viața diurnă. Dovada devenea similară cu o relatare cursivă. Iar logica ne spune că știința poate oferi explicații care vorbesc despre ceea ce se petrece cu sau, aproape de fiecare dată, fără control, desprinse de voința omului, unele fără cauze manifeste ori supuse timpului, deci incontrolabile. Cauzalitatea nu se află în perimetrul puterilor ființei, care ia doar act de „prezențe” și le acceptă ca sosite pe aliniamentul creației exteriorității ca accidente sau simple întâmplări. Or, credința le interioriza și, astfel, credita speranța. Iar deși apăruse o a doua întrebare: Știința poate, oare, alimenta și ea o speranță? – la aceasta a încercat să răspundă Michael Newton.

            Cu o întinsă activitate în domeniul hipnozei, specializat în consiliere prin intermediul hipnoterapiei, Michael Newton a descoperit tehnici și proceduri speciale în vederea investigării „minții inconștiente”, acea „zonă de înmagazinare” a tuturor amintirilor care acoperă atât prezentul, cât și trecutul, ajungând în punctul în care „regresia hipnotică spirituală” dezvăluie paginile vieților anterioare a ceea ce poate fi numit suflet. Adică acea entitate energetică menită să particularizeze traiectul existențial al omului, stabilizând totodată și conștiința. Energie fiind, respectiva entitate nu poate fi distrusă, este nemuritoare, dar în măsură a-și adapta formele, funcțiile, și efectele în raport cu dinamica timpului și a locului, cu variația împrejurărilor, a condițiilor, deci a contactului cu mișcările realului. Moartea corpului înseamnă, pentru suflet, doar un nou început și un adaos  în ordinea destinului. O sinteză a mișcărilor acestuia este desfășurată în cele trei volume ale lui Michael Newton:  Călătoria dufletelor. Studii de caz asupra vieții dintre vieți (Ediția a II-a, Trad.: Robert Malischitz, București, Ed. Cartea Daath, 2005) și Destinul sufletelor Studii de caz asupra vieții dintre vieți (Ediția a II-a, Trad.: Robert Malischitz, București, Ed. Cartea Daath, 2006), cel de al treilea punând, la dispoziția celor interesați, metodele și procedurile de realizare a regresiei hipnotice.

            Drumul sufletelor cuprinde și destinul acestora, decupate ca selecție din câteva mii de de cazuri investigate de autor, din care sunt expuse, în primul volum, 29 de cazuri și completate, cu detalieri și completări, din alte 67 de cazuri, în cel de al doilea volum.

            Odată memoria activată, prin proceduri specifice hipnozei, sufletul apare ca desprins de corpul mort și se simte atras de tunelul la capătul căruia, asemeni unui portal, se deschide un spațiu aparte, lumea sufletelor. Sufletul părăsește, de fapt, planul astral al Pământului, pentru a intrat în altul, enorm, care cuprinde și dimensiunea spirituală, inaccesibil altor prezențe. Deplasarea sufletului poate fi imediată sau amânată: multe suflete mai ăntârzie, fie pentru a trimite energie liniștitoare celor care suferă în urma decesului, fie vor să mai privească locurile unde a trăit, fie vor să înțeleagă motivele, dacă moartea a fost urmarea unei violențe. Poate chiar crimă. Acestea din urmă, când corpul lor eteric are mai puțină energie, pot fi oarecum simțite de alți oameni, care le numesc „fantome”. (Unele acțiuni de acest fel se pot petrece și mai târziu, ca reîntoarceri dorite.). În fața noii lumi, până și re-descoperirea ei poate fi o surpriză: „De obicei – precizează autorul –, acest sentiment este combinat cu euforia provocată de faptul că toate grijirile lor lumești au fost lăsate în urmă, în special durerea fizică. Mai presus de toate, lumea spiritelor reprezintă un loc de pace absolută pentru sufletul călător. Cu toate că la prima vedere ar putea părea că suntem singuri imediat după ce murim, nu suntem izolați sau lipsiți de ajutor. Forțe inteligente și nevăzute de energie ne ghidează pe fiecare...”.

            Oricum, revenirea sufletului în universul spiritual este considerată  ca „întoarcere acasă”, după o mai lungă ori mai scurtă misiune într-un alt univers. Și va fi întâmpinat de ghidul său, care l-a însoțit și în universul unde a trăit încorporat, ajutându-l încă de la început, când avea loc armonizarea sufletului, cu mintea noului corp și cu puterile fizice ale acestuia. Iar ghidul nostru –  ni se mai spune – nu este decât un profesor spiritual, care „îi aduce pe oameni în compania unei puteri calde, iubitoare și creative. Prin intermediul ghizilor noștri devenim conștienți, într-un mod mai profund, de continuitatea vieții și de identitatea noastră ca suflete. Ghizii sunt ființe care ne înfrumusețează existența, pentru că ei reprezintă o parte a împlinirii propriului nostru destin”. Iar în această lume, marcată de o căldură divină, de iubire și compasiune, ghidul va fi însoțit și de rude sau alte suflete ale prietenilor, unii atașați de noul venit și în alte lumi anterioare. Ele aparțin deja unui grup, care îl va cuprinde și pe noul venit, în spațiul care le-a fost destinat.

            Cu energia completată, la început prin, prin preluarea celei lăsate în lumea sufletelor încă din momentul plecării, după reîncarnare, pe Pământ, la care s-a adăugat și cea emisă de ghid, precum și prin emanațiile Sursei (aflată într-o construcție în care nimeni nu poate intra, nimeni nu știe ce sau cine se află acolo, fiind, de fapt, loc al Puterii Divine), noul venit este informat de către ghid cu privire la particularitățile locului, dar și cu programul pe care îl va urma în viitorul imediat. Va fi integrat, mai întâi, unul grup, din care fac parte și sufletele care l-au așteptat  la portal, având, aproximativ, același indice al pregătirii individuale pentru misiunile pe care le vor avea în continuare. Mai aflăm că aceste mari grupări sunt în număr de șase, stabile și definitive, întrucât „Membrii aceluiași grup sunt strânși uniți pentru eternitate. Aceste grupuri strâns unite sunt adesea formate din suflete cu același fel de minți. Cu obiective comune pe care le exersează continuu unul cu celălalt. De obicei, ei își aleg viețile împreună, ca rude și prieteni apropiați în timpul reîncarnării lor pe Pământ”. I se va aduce, totodată, la cunoștință că va fi solicitat, de câteva „instanțe”, la discuții privind activitatea sa până la decesul survenit. Dar i se mai comunică și faptul că nu trebuie să le privească drept o „judecată“, fiindcă în lumea sufletelor nu există nici recompense, nici pedepse, ci doar dorința de a le spori competența, dezvoltarea și eficiența. Nu va trebui să se pregătească: fiind telepatică, iar comunicarea nu poate avea altă înfățișare decât sinceritatea.

            La adăpostul practicilor orientale, ceva asemănător sensului Purgatoriului se manifestă, însă, ca inscripționare a Binelui și a Răului, catalogate ca reușite versus eșecuri, sunt reținute ca atare în karma fiecărui suflet. Va fi nevoie de efort pentru a înlătura degradarea Destinului, întunecat de eșecuri, de unde și o existență pe măsură. Iar soluția rămâne singulară: unde s-a produs Răul va trebui să se afirme Binele. E și cadrul în care vor fi convocate spiritele care au ajuns „acasă“. În afara discuțiilor cu ghizii lor, vor ajunge, mai întâi, în fața „Profesorilor”, cadre cu un nvel înalt de pregătire, pentru a le analiza rezultatele obținute în ultima viață încheiată, pentru ca apoi, în cadrul lecțiilor pe care vor susține, să disocieze direcțiile comportamentale ale sufletelor în raport cu oamenii în mijlocul cărora au trăit, dar și ca pregătire pentru o nouă viață. Asemenea discuții se pot purta și în interiorul grupurilor cărora le aparțin, chiar la inițiativa acestora, dar într-o atmosferă mai degajată, unde pot fi formulate și aprecieri, precum și critici, ușor marcate de glume. Va mai avea o convocare la Consiliul Bătrânilor, formă amintind de adunările Înțelepților din antichitatea deopotrivă a Occidentului și a Orientului.  Considerați de unele suflete ca având calitatea aproape de a „Sfinților” creștinismului, ei sunt deasupra nivelului al șaselea, aproape de Sursă, și priviți ca „adevărații păzitori ai Pământului”. Sunt, însă, înțelegători, stimulează sufletele care li se destăinuie, fac dovada de pure elemente ale gândirii „angajate în planificarea și stabilirea substanțelor”. Sufletele vor mai fi chemate în fața Consiliului doar atunci când vor solicita renașterea, pentru a activa, cu un plus de eficiență, în mediul pentru care vor opta.

            Până atunci, le rămâne la îndemână și studiul individual, în marea bibliotecă unde se află Cărțile Vieții tuturor sufletelor. Le pot citi, dar le pot și urmări, filmate, pe ecrane de diferite dimensiuni, relevate fiind mai ales detaliile comportamentale de interes pentru solicitant, cu efect în extinderea cunoașterii și a eficienței procedurii. Ca, de altfel, tot ce se petrece în lumea spiritelor, și acest moment se află sub presiunea principiului care susține întregul: Să nu faci rău semenilor tăi, celor cu care ai relații în universul în care ai fost, în care ești și în care vei fi, învățând a nu repeta ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală. Fiindcă lumea lor poate genera și suflete noi, dar acestea fără experiența vieții, deci în absența contactului cu desfășurarea concretului, pe cele revenite acasă după moartea corpului le așteaptă procesul reîncarnării ca o necesitate, în condițiile în care echilibrul demografic de pe Pământ e din ce în ce mai vizibil, manifestat ca suprapopulare. Deși există și excepții, destul de rare, totuși, sufletul va fi transferat într-un corp nou, al unui făt aflat încă în pântecul mamei, în jur de 4-5 luni de la concepere. Este stadiul în care, de fapt, începe armonizarea puterilor sufletului cu cele ale minții și ale fizicul noului corp, armonizare ce va dura până la sfârșitul inevitabil al acestei ființări. Iar ciclurile se vor repeta, de fiecare ,, respectându-se și dorințele, chiar detaliate, ale sufletului ce se va reîncorpora. Dacă este cât de căt argumentată, oricărei solicitări i se va da curs, cum ar fi, de pildă, schimbarea universului, deși aceasta va presupune un alt efort de adaptare. De altfel, Pământul este socotit a fi o planetă extrem de dificilă, „o școală foarte grea”, fiindcă aici ești confruntat atât cu forțe distructive planetare, cât și cu unele sociale ori infividuale, nelipsind bolile, durerea și frica, nici cutremurele, inundațiile și incendiile, dublate de dezechilibre materiale sau morale, de violențe și umilințe, de sărăcie și ură, de dezinteres și nepăsare.

            *

            Comentând o teză budhistă  privind faptul că viața ne este oferită și pentru ca, prin variație, să dăm claritate și exprimării de sine, Michael Newton accentuează: „…Sufletul nostru poate călători departe de locuința noastră permanentă, dar noi nu suntem turiști. Purtăm responsabilitatea evoluției unei conștiințe mai înalte, atât pentru noi înșine, cât și pentru alții în viață. Astfel, călătoria noastră este una colectivă. Suntem ființe divine, dar imperfecte, ce există în două lumi, materială și spirituală. Destinul nostru este acela de a pendula prin univers, prin spațiu și timp, învățând să ne conducem pe noi înșine și îmbogățindu-ne cunoașterea”. Dar nu insistă fiindcă, asemeni medicinei, funcția pe dublu plan, consolidează regimul științei, de la cercetare la medicație, delimitând și regresia hipnotică ca știință, refuzând raportarea la registrul ficțional, neluând în seamă nici aportul, pe care noi îl simțim, palpând și expresivitatea involuntară a textului. Este situația la care ne-am referit în debutul acestui episod: dacă intenția auctorială este receptată pe suportul unor convingeri similare, actul lecturii nu disjunge. Mai adăugăm că nici știința nu-și  mai oprește semnele de întrebarea în structurile concretului, nici ficțiunea nu reclamă excesiv elasticitatea imaginației. Și chiar dacă mai vorbim de imperfecțiune, în ea vibrează perspectiva: „Timp de milenii am perceput lumea sufletului mai curând ca o stare diferită a conștienței decât ca un lucru abstract. Viața de după moarte era considerată numai o continuare a vieții noastre fizice. Cred că omenirea se întoarce la aceste concepte pe care le-a exprimat atât de sugestiv Spinoza când spunea:«Întregul univers reprezintă o substanță unică, noi fiind o parte a acesteia. Dumnezeu nu este o manifestare exterioară, El este tot ceea ce există.»”. Și chiar dacă vorbim de imperfecțiune, în ea se află perspectiva: „Am ajuns la concluzia că trăim într-o lume intenționat imperfectă. Pământul e una din nenumăratele lumi populate de ființe inteligente, fiecare cu propriul său set de imperfecțiuni ce trebuie armonizate.”. Iar dacă vom urma această idee, vom descoperi că existența acelui „acasă”, care e lumea spiritului, a sufletelor, „ne unifică pe noi înșine cu o minte universală”, fiindcă este o lume care confirmă esențialitatea și permanența vieții.