Cu poezia lui Ovidiu Pecican am avut prilejul să mă întâlnesc prin intermediul grupajelor apărute în revistele literare de la noi.  Încă de la primele poezii citite, am recunoscut o poezie aparte în peisajul autohton, unde un anumit rafinament orfic și ideatic dezvăluia atât o predispoziției constantă spre un umor candid, cât și o ironie menținută la cele mai înalte temperaturi ale jovialității și ale unei observații lumești, străbătute de o uimire tandră și de-o prospețime a expresiei și a simțirii, aparte.

Chiar și atunci când poetul abordează teme sau perspective existențiale, grave, simțul său ludic capătă pregnanță, se manifestă la toate palierele stilistice, sinestezice sau imaginative. Senzația de dimensiune apolinică a universului poeziilor sale, care vizează, în mod preponderent, o tematică a naturii, a creației sau a omului,  este dat de echilibrul între expresie și experiență poetică, calibrat prin utilizarea, cu măiestrie aș spune, a prozodiei clasice.

În mare, acestea sunt elementele care se regăsesc și în volumul Filosofii ingenue[1], apărut în condiții grafice de excepție. Poemele tipărite cu caractere mari, pe foaie lucioasă, sunt însoțite/ oglindite de către o serie de ilustrații care îi aparțin artistului și scriitorului Alexandru Pecican.  Universul pictural al acestuia din urmă exprimă o permanentă energie și frenezie a culorilor sau a reprezentărilor care desfid orice prezență a realității sau a rațiunii și exaltă o lume imaginară, în care regăsim, în tușe hipnotice, un univers al absurdului existențial, perceput în cheie insolită, transfigurat de forța unei imaginații onirice, aflate la granița dintre coșmaresc și idilic, dintre grațiozitatea pastelată a naturii și o tensiune a  formelor, simțurilor sau contururilor. Nu întâmplător am ținut să mă aplec asupra acestor desene, întrucât cele două universuri, cel poetic și cel pictural, fie consonează, până la o anumită impresie de contopire totală, fie se distanțează, neîncetând să își împrumute, în continuare, energiile. Până la urmă, miza acestei cărți-album este aceea de a ne comunica fiorul sau extazul unei existențe aparte, prin două voci, cea  a unui eu poetic, blajin, de-o gravitate suavă, și cea a unui eu pictural, descins din familia lui Chagall. Două voci care nu devin antagonice, ci, dimpotrivă, se completează una pe alta, ,,se-ngână și-și răspund”, vorba lui Baudelaire.

Atunci când livrescul se îmbină cu insolitul rezultă o poezie de esențe tari, menținută la temperaturi vesperal-onirice, în distileria simțurilor/ simțirilor inefabile. Perspectiva contactului cu natura aparține unui spirit de-o sensibilitate precaută, aș spune, care se apropie, cu o anumită neliniște, de-un peisaj fremătător, diafanizat, de-a dreptul, dătător de extaze serafice. De la înălțimea unor plaiuri-înalte, privirea cuprinde întregul peisaj, pătruns de-o liniște atemporală, în care orice legătură dintre departe și aproape devine relativă, se estompează treptat. Pe acest fond al glisărilor de perspective și afecte, își face simțită prezența un  joc subtil de clarități sau neclarități, de forme insolite sau de sonorități aliterante. La final, ca un punct de maximă intensitate al simțirii contemplative,  vastitatea  peisajului generează dorința de a pătrunde necunoscutul, de a depăși acele limite date de concretul imediat. Astfel, toată această incursiune capătă semnificația unei aventuri/ explorări de peisaje, până la urmă, interioare: ,,pe plaiurile-înalte/ podișu-mi pare-o vale/ platoul își întinde/ în vânt mătasea moale/ departe- ape-ascunse/ deasupra – pași de spumă/ solemn îță încadrează/ peisajele, în glumă/ respir, trec mai încolo/ corăbier tenace…/ această geografie/ mă lasă-ncet în pace…” (Fior).

Majoritatea textelor par miniaturi stilistice, mostre de expresivitate cromatică, de-o maximă concentrare formală și ideatică. Se resimte și ritmul săltăreț, sprințar, care se amplifică pe măsură ce capătă amploare toată acestă atmosferă de pastel, în care culoarea sau sunetul, surprinse într-o jubilație a firescului, sunt captate de către o dinamică celebrare a unei liniști apolinice care a domolit întreaga natură: ,,de dincolo de nori/ se aud viori/ peste creste-înalte/ sunete să salte/ din lumini se-adapă/ perdele de apă/ urcă în tării/ alt fel de făclii/ să vezi ce transpare/ când ploaia apare: din albastruri clare/ un alt fel de soare” (Dincolo de nori).

Aparenta încremenire a naturii și a timpului devine prielnică regăsirii de sine într-un peisaj care invită la meditație. Se întrevede un interval inefabil în care totul se oprește, iar ideea de mișcare sau devenire sunt ca și inexistente. În schimb, toate absențele sunt suplinite de o armonie contemplativă, copleșitoare prin energia ei tămăduitoare, care poartă ceva din aerul originilor: ,,pe coasta boacii nu mai mișcă iarba/ nici vântul nu mai tremură în clăi/ ciobanului nu îi mai crește barba/ iar miorița nu mai e-ntre oi/ e-o liniște un calm și-o voluptate/ cum nu poți crede că ar fi vreodată/ făptura s-a oprit din mestecate/ și-așteaptă pe o vale-întunecată/ nu peste tot, când timpul se urnește,/ e paradis, nici locul luminat nu-i/ aici e-o zare ce te amețește/ și norii trec mereu cu zboruri șui” (Coasta Boacii).

O intimitate bucolică se creează între natură și călător. Scopul celui din urmă nu este acela de a explica misterele naturii, ci, de-a se apropia de ele, cu o curiozitate și uimire copilărească, și de a semnaliza, în mod discret și franc, prezența lor cât se poate  de necesară menținerii unei anumite frumuseți atemporale. Poetul practică, de fapt, mai multe forme de bucolism, orchestrate printr-o gamă largă, simfonică de-a dreptul, de culori, sunete, prezențe, manifestări interioare, ușoare incertitudini sau rare ezitări. Între atmosfera ușor nostalgică sau extazul bucolic al lui Francis Jammes și uimirea ingenuă în fața tainelor naturii a copilului din poezia lui Ion Barbu, După melci, se interpune intervalul expresiv-jovial și ușor colocvial al poeziilor despre natură scrise de George Topârceanu. Poetul împrumută ceva din toate aceste registre, redându-le din perspectiva propriei sensibilități și simțiri afective, destul de pregnante. Astfel, într-o atmosferă personificatoare, de esență parabolică, întâlnim un intimism bucolic, destul de stilizat, pătruns de un iz cerebral care are menirea să aducă o patină de solemnitate acestui peisaj intens expresiv: ,,cearta cu pomii cu râurile/ nu-ți încinge mai strâns brâurile/ florile tufele animalele/ nu pot fi mustrate că vin valurile/ nopțile urma popasurile/ nu pot minți impasurile/ larma torentul furtunile/ nu țin loc de-omăt cu lunile” (Evidențe).

Uneori, este practicat și un bucolism de esență gravă, în care apare condiția omului dintotdeauna, proiectată pe același ecran spectacular al ritmurilor sau riturilor naturale, care au rolul de a mai atenua, chiar de a stiliza, sentimentul crepuscular al vreunui sfârșit care nu ajunge să se amplifice, să fisureze tot acest context mult prea cuprins de-o seninătate aurorală: ,,stau între mai mulți nori/ ce vin din viitor/ unii mă-înalță-n zări/ alții spun c-am să mor/ mă scaldă-n auriu/ acest cer siniliu/ mă duce spre azur/ un aer mult mai pur/ în lumea dintre sori/ în care te avânți/ tu omule chiar dori/ când iarăși te descânți” (Peisaj) sau ,,umbra ne conține/ pe mine cu mine/ împrejur se-ntinde/ în jos și-înainte/ crește-o pâclă deasă/ ce ne-adună aleasă/ pe mine cu mine/ în ea ne reține” (Umbra).

Incursiunea prin filosofiile ingenue presupune o experiență oximoronică, aș spune. Extazul și o discretă melancolie resimțite, în mod permanent, se îmbină cu gravitatea plină de nuanțe sau de nedumeriri care te învăluie la primul contact cu natura sau cu existența umană ajunse la apogeul unei frumuseți care invită, deopotrivă, la contemplare și neliniște.

[1] Ovidiu Pecican, Filosofii ingenue, Ed. Colorama, Cluj-Napoca, 2021.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *