O poezie de qui pro quo-uri

O lume-labirint, ispitindu-te cu luxurianța formelor ei, ducându-te departe ca sub narcotic și, la capăt, lăsându-te înapoi pe țărmul unde te-ntrebi ce soi de monstru cinic te-a înghițit și te-a cruțat, asta propune Nicolae Coande în Memoria unui mort este memoria mea (Casa de Editură Max Blecher, 2019). Dinamică și cerebrală, însuflețită de vârtejuri de imagine și frânturi de dialog, livrescă și deșteaptă, sarcastică și surâzătoare, poezia lui Nicolae Coande nu te poate lăsa indiferent – cu atât mai mult cu cât nu trezește în minte nicio referință imediată: este incalificabilă (să fie, totuși, Alexandru Mușina?). În plus, mobilitatea acestui discurs, când lapidar și când aluvionar, când tentat de prețiozități și când aspru în dicțiune, când fantast și când tranzitiv, organizează o expoziție de stranietăți și de alcătuiri absurde ca și cum creierului de poet i-ar fi cu totul imposibil să perceapă proporții, contururi, identități și culori asemenea celorlalți. Desigur, Nicolae Coande este un păpușar de o abilitate cu totul surprinzătoare, un maestru al qui pro quo-ului și al iluziei, așa încât cheia fiecărui poem este de găsit mereu în altă parte decât ar arăta-o ghidajele uzuale. Fiecare text scapără de-adevăratelea, scurtcircuitează, fascinează, indignează; vers după vers, se construiește un univers poetic în care sarcasmul sparge automatismele și în care cel care-și zice „eu” schimbă măștile cu o uluitoare îndemânare: îndrăgostitul, înstrăinatul, marginalul, acuzatorul, acuzatul, polarizatorul. Sceptic și detașat, Coande își construiește „efectele” (nu întâmplător, unul dintre texte se numește Efect Coande) cu o grație care nu poate fi decât a aceluia pentru care poezia este însăși viața, iar viață este literatură.

Dezechilibrul, fractura, falia, dionisiacul sunt comandamentele paradoxale sub care își aliniază explorările. Trei unități structurează volumul, O vrajă mitologică se lasă peste lume, Lumea unghie și Fantoma, un incisiv poem final, turbionar și precis și demolator. Previzibil, primul ciclu de poeme încearcă o revrăjire a lumii. „Un băiat rămas în duminica lui” își șterge urmele pe toate hărțile unei realități calpe și, ca orice visător, trece în mit, cu o mină de fals învins: „E greu să fiu uitat dar asta încerc de ceva timp – dacă nu ar fi atâta/ Egoism în nepotrivire/ Și ceva resentiment pentru cei care nu dau doi bani pe dorința/ Unui biet visător…” (Luminosul). O anumită vocație a „nenorocului” este aruncată în aer în Clinamen, false arte poetice se construiesc în Galapagos („Mă trezesc din somn mult după miezul nopții să notez/ Ce spune Avarul: trăiesc nedemn toți cei care pretind că-l/ Înțeleg pe poet și iau cu împrumut din chipul său până la/ A-l desfigura în felul copiilor când mușcă pofticios din pietre./ O armată de dinți sunt o mână de paie îți amintești?/ (…) Un foșnet al verii pe care am botezat-o Galapagos/ O insulă unde sunt trimiși copiii să învețe poezia/ Care mai târziu le dărâmă viețile de dimineața până seara/ Și apoi o iau de la capăt.”) sau în Latină porno, cu ludice inversări de perspectivă („Cum ajunge un cititor să știe că un poet ține la el? Ține de/ Ironia Domnului și de complicatele cărări ale celebrității/ Pe care El le desenează atât de măiastru – doar copiii/ necomplicați se descurcă pe-acolo. În labirintul său/ eu sunt marele melc ajuns la prima răspântie:/ pentru contemporanii mei poezia sa e o latină porno/ fin caligrafiată pe vespasiana lumii înconjurătoare.”).

Trivializate eboșe feminine, caricaturi funcționărești, glasuri și identități suprapuse, toate intră într-un maelström din care scapă, din vreme în vreme, o figură de adolescent teribil și idealist, așa cum se vede, nu din neglijență, ci din tristețe, în Nemuritoarea mea vară: „Și-acum, dacă sunt lipsit de iubire poezia mea este/ Mai ascuțită mai aspră? Un rege ticălos care/ Care și-a exilat cândva inima și-acum o compătimește/ Născut duminica mi-am descoperit târziu chipul/ Pentru că-n restul zilelor nu aveam nevoie de el/ Așa cum nu am nevoie să mă simt mâhnit/ După ce fostul meu trup de la doisprezece ani/ Un obiect perisabil strălucitor nu are încredere/ Decât în cei pe care i-a rănit din neatenție…”. Un splendid poem despre o identitate fluidă – despre tot ce alcătuiește conturul fractalic al unui eu care nu se lasă prins în sentințe definitive este Patrula: „Alunec în vis cum te cheamă? (…)/ Nu știu nici acum să răspund după atâția ani în care aud întrebarea/ Și nu mai știu a cui e vina – a mea că nu mă dumiresc poate/ A cui mă-ntreabă cu insistența unui profesor indulgent dar/ Nemulțumit de răspuns. Cineva are grijă de mine înainte de somn./ Sunt încă mirat că nu știu sau poate știe – vrea să mă trezesc odată./ Patrulez, cu versuri în cap, fără nume.” În altă parte, un poem despre bătrânețe, Ploaia știe, senin: „Bătrânețea nu este pentru fricoși. (…)/ Nu am pur și simplu curaj/ Vreau să fiu lăsat în pace de cei care îți organizează/ La fix viața. Nu e nimic de organizat în iubire și în refuzul/ De a iubi ce începuseși odată. Poate mi-e frică de carnea/ Care se schimbă și de pretenția ei de a fi ținută minte: «mai/ Știi cum arătam când eram tânără?»/ (…) Plouă și acum dacă mă întorc cu spatele știu pe loc că/ Ploaia are chipul unei femei care a inventat bătrânețea.” Cel care vede poezia ca „o scrisoare  hoților către hoți” sau „cod pentru cei care vor/ Să tăinuiască bunilor oameni prezența adevărului în lume” (Viața mea în chineză), iar pe sine drept „cărăuș de versuri” cere semne și minuni, se ia la harță cu banalitatea, refuză toate artificiile bunului-simț.

În Lumea unghie, vocea urcă amenințător. Aparent, „scriitorii sunt etilotestul societății” (destul de adâncă în cinism această formulă și departe de intenția lui Ion Mureșan care spunea, altădată, că poeții sunt anticorpii unei societăți, fiindcă înconjoară răul, îl neutralizează etc.), „o unghie/ Îți scrie capodoperele și o unghie ți le premiază”, iar poeții-unghie, cei din provincie, sunt „foarte morți” – și starea anunță însăși moartea literaturii: „…poetul care nu știe nici acum când s-a născut ei/ Egali în putere poezia naționalizată toți mulțumiți/ Toți prea convinși că scrisul o să dea colțul (…)/ Am început iată să mă tem copilărește de asta – dar dacă/ Generația de strigoi rave născuți în eprubeta literară/ Care se mai ocupă cu topuri și rata de schimb va fi ultima/ Dar dacă istoria nenilor puternici chiar se va sfârși?/ Pe aici, nouă ne place în Tartar unde ne merităm banii/ și micuța personalitate.” (Din când în când în provincie ne facem analizele). De altfel, starea de echilibru este dată de incantația „Sunt nimeni ești nimeni e bine să fii din ce în ce mai rar nimicul de-a fi/ Un necunoscut din spatele frontului unde ne pregătim pentru război” (Nimeni), iar demistificarea și răspărul sunt grozave: „Mă spăl pe față și mă privesc fără pic de respect –/ Nu am făcut epocă și nu-mi pasă nici anul ăsta.” („Nu ai făcut epocă”). Totuși, o zice cu ireverența cuvenită, „poeților slabi le este de ajuns să spună orice în poemele/ Lor inutile./ Dar inutilul lor face posibilă această lume.” (Proza comercială).

Cu totul și cu totul nebunesc este poemul care încheie volumul. Voi cita din el numai atât cât să se înțeleagă că Nicolae Coande este un poet de incandescențe – ori de fier înroșit: „Cretinii care pretind că l-au atins pe Blaga în comunism/ Au atins de fapt fantoma lui./ Cretinii care spun că l-au ascultat pe Arghezi în comunism/ Au auzit în loc fantoma lui./ Cretinii care cred că au băut cu Bacovia în comunism/ Au lins de fapt fantoma lui./ Cretinii care se laudă că l-au văzut pe Ion Barbu în comunism/ Au văzut dublura – trecea fantoma lui./ Cretinii care susțin că l-au întâlnit pe Voronca în comunism/ N-au întâlnit nimic – era fantoma lui./ Cretinii care cred că l-au privit în ochi pe Emil Botta în comunism/ Au privit ochii fantomei lui./ Cretinii care cred că l-au lovit pe Tonegaru în comunism/ Au lovit fantoma lui./ Cretinii care cred că l-au scuipat pe Stelaru în comunism/ Au scuipat fantoma lui. (…)” (Fantoma).