O prietenie creatoare – Ștefan Aug. Doinaș și Radu Stanca

Prieteniile între scriitori sunt rare. Și mai puține sunt cele ce stau sub semnul creației. Celebră între toate la români este apropierea poetului Mihai Eminescu de humuleșteanul Ion Creangă, pe care l-a conștientizat de talentul său narativ și amândoi sunt considerați astăzi clasici ai literaturii române. Nesemnalată încă, prietenia dintre Radu Stanca și Șt. Aug. Doinaș a avut o factură aparte, pentru că epoca apropierii lor  era dramatică politic și liniile destinului le-au fost cu totul diferite. Ei aparțin generației literare formate solid sub raport intelectual și cu deschideri enciclopedice în perioada interbelică. Radu Stanca își dobândise renumele de „Veniamin” al poeților de la revista „Gând Românesc” din Cluj, unde absolvise Liceul „Gh. Șincai”, clasat pe locul al doilea la absolvire, remarcat de  Ion Chinezu. Debutând la 15 ani,  el a împânzit presa transilvană atât ca poet cât și ca recenzent al unor cărți recent publicate. Cu doi ani mai tânăr,  Ștefan Popa, (viitorul poet  Șt. Aug. Doinaș ) ca elev, urmase Liceul „Moise Nicoară” la Arad, unde profesorul de română i-a fost Alecu Constantinescu, tatăl lui Paul Everac. Acesta i-a deschis calea nu doar spre poeții români clasici ci și spre Mallarmé sau Paul Valéry. Dintre criticii literari, liceanul arădean a fost călăuzit de Vladimir Streinu, socotit un adevărat dascăl în teoria poeziei. El a  debutat în 1939 în revista condusă de George Călinescu „Jurnalul literar” de la lași, publicând în „Viața literară”, „Kalende”, „ Viața Românească”, „Claviaturi”, „Universul literar”, „Țara”,  „Curentul literar”.

      Taifunul care a tulburat viața Transilvaniei odată cu Diktatul de la Viena din 30 august 1940 a produs mutații decisive și în activitatea Universității „Regele Ferdinand I” de la Cluj, care s-a văzut nevoită să-și  adăpostească facultățile în cea mai mare parte la Sibiu. Starea de spirit tensionată din care se alimentează convingerile profesorilor și studenților clujeni aflați în refugiu la Sibiu o fixează Lucian Blaga cu un sincer patetism: „Până ieri am fost o țară mare, din punct de vedere etnic și geografic, astăzi suntem o țară mult mai mică. Totuși, ni s-a dat să trăim 20 de ani în orizontul unei țări largi, aproape împărătești… Cu acest orizont în inimă o putem lua spre viitor.” [1] Cuvântul profesorului dobândește valoarea unui program al generațiilor de studenți pe care îi modela nu doar spiritual, ci și moral. Zestrea intelectuală cu care ei soseau la Sibiu i-a situat într-un empireu la care nu vor ajunge următoarele câteva generații ce se vor forma în anii postbelici ai proletcultismului, ele fiind supuse unor repetate reașezări axiologice.

   Studenții clujeni soseau la Sibiu cu un potențial de entuziasm, ce va primeni atmosfera orașului-cetate. Inițiativele în plan artistic și cultural sunt reluate în ritm alert, pentru că noi apariții publicistice universitare se intersectează cu spectacole de teatru ale studenților. La Facultatea de Filozofie și Litere din Cluj, Stanca urmase primii doi ani. În schimb, Doinaș, sosește direct la Sibiu în 1941. Se înscrie la Medicină, urmând în paralel și cursurile de la Filozofie și Litere. Este facultatea la care trece în 1944, fascinat de universitari străluciți precum Lucian Blaga, Liviu Rusu, Nicolae Mărgineanu și D.D. Roșca. Interesul literar provocat de apariția în ianuarie 1941 a publicației  „Curțile dorului”[2], „revistă de literatură a studenților în litere și filosofie”,  îngrijită de redactorul responsabil Radu Stanca, crește și datorită publicării capitolului Experiență și superstiție din volumul blagian Despre gândirea magică, aflat atunci sub tipar. De altfel, profesorul Blaga  însuși deschide nr.1 al revistei cu poezia intitulată semnificativ La curțile dorului. Colaboratori dintre studenți sunt Ovidiu Drimba, Cornel Regman, Ion Oană, Romeo Dăscălescu, Ionel Neamtzu, Eugen Todoran și  Radu Stoichiță.

Lui Doinaș îi aparține cea mai edificatoare mărturie despre momentul apropierii lui de Radu Stanca, despre care avea o părere excepțională: „Când, începându-mi studenția, l-am cunoscut în toamna anului 1941 la Sibiu, Radu Stanca era un poet pe deplin afirmat în peisajul cultural al Transilvaniei. Dar nu acest prestigiu l-a impus, curând, ca „șef de generație” în treptat mai restrânsul nostru grup de ucenici într-ale scrisului. Nu: Radu Stanca era fascinant, în acei ani, prin vasta sa cultură filosofică, literară și muzicală, prin profunzimea și finețea disocierilor sale estetice, prin vivacitatea spiritului său elevat, prin verva sa incomparabilă și printr-o vitalitate exuberantă…”[3]. Portretizarea continuă în aceiași termeni superlativi, încheindu-se cu o considerație asupra dublării amiciției omenești cu una creatoare: „Mai mult decât orice, însă, m-a impresionat nevoia lui omenească de a căuta și provoca, dincolo de camaraderia literară, relația adâncă a prieteniei durabile, formative.” [4] Înainte de a se cunoaște ca studenți, ei se vor fi întâlnit ca tineri poeți în pagini de reviste, mai presus de toate. La Sibiu, însă, cei doi studenți au comunicat direct, cu scop creator. Doinaș și-l amintește pe Radu în plimbările lor stradale, recitând în gura mare versuri în limba germană din lirica lui Hermann Conradi, poetul care murise la numai 38 de ani. Iată un nebănuit prolog la destinul ce-i va fi hărăzit și lui, creator de geniu stins la 42 de ani, adică mult prea repede ca talentul său să-și fi dat întreaga măsură. Tot Doinaș evocă exercițiul lor de amiciție creatoare, când pornind de la un același vers ori de la un enunț celebru, ei se întreceau  scriind fiecare în stilul său câte o poezie. Doinaș nu ezită să recunoască superioritate prietenului său, remarcând în termeni superlativi  la Radu  „rolul unui ferment prețios”, modelator pentru întregul grup cerchist prin „…cultivarea unei poezii înțeleasă ca artă a compoziției, nu ca simplă expresie  confesivă, respingând deopotrivă purismul estetic și impuritatea umorală brută”.[5]Ei se întâlnesc în cenaclurile urbei, așa cum a fost festivalul literar organizat  de Cenaclul ziarului „Curierul” în cadrul manifestărilor româno-americane de la Sibiu și Mediaș din  15-16 decembrie 1945. Invitați împreună cu alți cerchiști ca Ion Negoițescu și Cornel Regman, cei doi baladiști citesc din poeziile lor alături de scriitorul consacrat Paul Constantinescu și strălucita profesoară Ecaterina Săndulescu, dovedind astfel prestigiul dobândit de ei în societatea culturală sibiană.

      Tinerii poeți ilustrează un gen literar pe care atmosfera orașului medieval, socotit de ei la modul romantic un nou Hei le-o inspiră, versurile structurându-se acum și aici tot mai ferm. Stilul lui Stanca devine mai expresiv în trasarea misterului ce învăluie siluete aparținând unui trecut tulbure. În Nocturnă (Intru-n Sibiu….) sau în versurile intitulate  Un cneaz valah la porțile Sibiului, poetul nu ezită să introducă în text chiar și numele orașului de refugiu. Astfel,  în poezia intitulată Poem ( Prietenul meu Ioan Negoițescu ) apar versurile: „Cu ochelari de soare minte veacul-/De el și-ascunde ochiul, tristul, viul/ Îi place-n primul rând nimicul, fleacul/ Zambila-n piept, tristețea și Sibiul !”. Sunt doar câteva repere ale burgului medieval de pe malurile Cibinului intrate durabil în geografie liricii lui Radu Stanca. Această realitate se va extinde și asupra teatrului cu care își va împlini Stanca tot aici destinul său creator.

Întorcându-ne la un moment important pentru manifestarea sibiană a universitarilor clujeni, în plan cultural, inițiativele lor sunt foarte interesante. Tânărul profesor de estetică Liviu Rusu avea asupra „ucenicilor” lui o influență benefică, inoculându-le din entuziasmul și înflăcărarea sa. Cursurile lui Liviu Rusu erau frecventate cu mult interes. Se constituie în curând gruparea „Prietenii Seminarului de estetică”, ce se va metamorfoza în Cercul Literar de la Sibiu. Universitarul Blaga are un rol major în formarea studenților săi în general, dar îndeosebi asupra celor care fac parte din Cercul Literar de la Sibiu, printre care se numără tinerii străluciți ca Radu Stanca,  Ion Desideriu Sîrbu, Șt. Aug. Doinaș etc. La Sibiu  Blaga redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea timp de  un an. Tinerii colaboratori atacă în mod convingător „pășunismul”, (termen inventat de Stanca) ce periclita în artă prin impostură autentica valoare estetică. Radu Stanca, asistent la catedra de Filosofia culturii și doctorand, publică articole ce tratau teme filozofice ale stilului.[6] Dexteritatea cu care studenții se mișcau în universul ideilor generale atrăgea atenția apreciativă a reputaților profesori ce îi inițiaseră în domeniul filosofiei. Într-un articol publicat în „Țara”, D.D. Roșca „vede semn bun în creșterea interesului pentru filozofie la tineretul românesc de azi. E bine că și-n Ardeal se înmulțește numărul tinerilor serioși care pipăie cu degete sensibile pulsul precipitant al vremii.”[7] Se dădea astfel o replică lui Ion Vlasiu care în aceeași publicație sibiană atacase pe studenții semnatari ai Manifestului  adresat lui Eugen Lovinescu[8]. Acest document ce atestă nașterea cerchismului, va fi dezvoltat de Ion Negoițescu, care considera într-o pagină memorialistică de mai târziu că numai bazat pe tradiția transilvană „se poate crea o substanță românească majoră”[9].

 Cerchiștii semnau texte în revistele epocii spre a-și etala public ideile, iar în 1945 scot propria lor publicație „Revista Cercului Literar” care apare din ianuarie până în august. Cu exigența ce-l caracteriza, Șt. Aug Doinaș nu ezită să sancționeze lipsa de valoare a materialelor apărute în „Luceafărul” din ultima perioadă, revistă despre ale cărei pagini va afirma că „rămân niște moaște”.[10] Radu  Stanca semnează în „Revista Cercului Literar”, nr. l, ianuarie, 1945, trei balade de excepțională frumusețe: Tristețe înainte de luptă, Lamentația poetului pentru iubita sa, și Lamentația Ioanei dʼArc pe rug. În nr. 3, martie, 1945, apar: Balada celor șapte focuri, Spada regelui, Domnița blestemată, Infidelul, Cea mai frumoasă floare, Capul de fată, Turn înecat. În nr. 4, aprilie 1945, e publicată poezia Pisica. .   În nr. triplu, iunie-august 1945 e publicată balada lui Doinaș Mistrețul cu colți de argint. Era vremea capodoperelor la cei doi baladiști.   Baladele lui Radu Stanca, apărute chiar de la primul număr al „Revistei Cercului Literar”, ni se relevă ca supuse unor rigori artistice superioare, întrunind virtuțile exemplarității atât prin echilibrul imagistic, prin cantabilitatea versurilor, cât mai ales prin grefarea dramaticului pe esența astfel potențată a meditației lirice. În afară de Mistrețul cu colți de argint, capodopera incontestabilă a lui Doinaș, nici Balada celor trei punte de vedere, nici Sf. Gheorghe cel Fals, nici Alexandru refuzând apa, nici Trandafirul negru, Balada schimbului în natură, Crai de ghindă, Balada întrebării lui Parsifal, Acela-care-nu-se -teme- de- nimic nu pot egala  fantezia debordantă cu care Stanca a ilustrat specia aceasta revitalizată sub condeiul său de poet neoromantic.

Amândoi cerchiștii teoretizează balada ca gen literar modern. La Sibiu, Radu Stanca intră astfel în perioada de apogeu a creației lui lirice. Fără ezitare,  el formulează în nr. 5 al „Revistei” o teorie a genului în Resurecția baladei, sugerând căile de modernizare prin altoirea lirică și dramatică a esenței epice tradiționale a speciei. Febrila căutare din Tristețe înainte de luptă etalează în evantai făgașele tipic stanciene ale unei fantezii baroc-plasticizante. Densitatea elementului livresc la Doinaș era  teoretizată de autor în eseurile sale, unde lirismul se cerea controlat de rațiune: „Adeziunea la atare reguli implică refuzul de plano al unei secreții lirice fortuite și necontrolate, a acelei transpirații afective care ar vrea să ia locul unei arte elaborate și hrănite cu merinde spirituală.”[11] Această discrepanță se menține, chiar dacă Doinaș recurge la aceeași recuzită medievală, mitologică și cosmică din care se nutrește specia și chiar dacă în niciuna dintre etapele viitoare ale scrisului său limba folosită nu va mai avea o aceeași armonie ca în baladele începutului său sibian. Această factură livrescă a baladelor lui Doinaș face înțeleasă afirmația lui N. Manolescu concluzionând cu referire la întreaga lui creației că: „Natura poeziei lui Doinaș constă în cultura ei. Dacă există o evoluție, ea seamănă mai degrabă cu o acumulare lentă și misterioasă decât cu o schimbare bruscă la față. Poetul nu învață, ci se învață. Tânărul Doinaș se hrănește din presentimentul maturului Doinaș.”[12]  Dimpotrivă, la prietenul său,   ca infuzie a lirismului în magma epică a baladei, poezii precum Pisica sau Tristețea înainte de luptă, Lamentația poetului pentru iubita sa și Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, ca să ne oprim doar la aceste exemple dintr-un șir mult mai larg, vădesc profilul original al viziunii lui Radu Stanca, nu numai raportat la creatorii cenaclului sibian, ci, după opinia noastră, chiar și pe planul poeziei românești contemporane.

 Cu mult mai bogată este creația baladistului Stanca inspirată de noul reper geografic, care i-a fecundat talentul. Realitatea este că nimic din ce descoperea Radu acum în „orașul surpriză” nu găsise în Clujul adolescenței sale. „Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o poveste/În care port viziera peste față”. Închipuirea lucrează harnic, când cneazul valah devine castelan  în Spania și  măștile lirice se schimbă neîncetat. În noua „cetate a umbrelor”, studentul Radu Stanca se simte ca peștele-n apă. Atmosfera cetății lui Hermann îl inspiră pentru baladele sale. Întovărășit de colegii săi apropiați, poetul-actor visa, ca un personaj matein, căci „adesea oprit lângă un stâlp al bisericii luterane, asculta sunetele de orgă pe muzica lui Dietrich Buxtehude și Johann Sebastian Bach. Așa și-l amintește Nicolae Balotă pe poetul alături de care s-a cufundat în arpegiile încântătoare ale Oratoriului de Crăciun sau ale Pasiunii după Matei din muzica lui Bach, când Dressler, organistul revărsa torente de sonuri terestre peste capetele noastre plecate. Ne îmbătăm cu acordurile pure iscate de piciorul pe pedală și degetele pe claviaturi ale cantorului”. După ceasuri de intens studiu, în „amurguri mai frivole”, numărați printre aleșii invitați, ei ascultau un rondo de Haydn la clavecinul „cu picturi galant-mitologice pe tăblii, și cu sfeșnice de argint de o parte și de alta a portativului în vreuna dintre sălile palatului Brukenthal.”[13]

Din fecunda floră memorialistică a cerchiștilor face parte și mărturisirea cu  funcție identitară a lui Șt. Aug. Doinaș :”Eu m-am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui Cerc Literar datorită acestui mediu, datorită vecinătății lor, datorită laboratorului pur filosofic și literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am putut să devin ceea ce am devenit. Spun în mod absolut categoric că fără ei nu aș fi devenit ceea ce sunt. „ Nu ne va mira defel faptul că Ion Negoițescu avea să-i scrie din Cluj în 24 iulie 1946 lui Radu, care nu întâmplător i-a fost cel mai bun prieten între studenți,  cu nostalgia evocării Cercului Literar de la Sibiu: „A fost permanent acea adevărată viață „cerchistă” a mea, printre fantomele trecutului, de la Schiller la Goethe și de la Goethe la Schiller, între care sta fantoma cea mai apropiată și mai vie pentru mine: Radu Stanca. Crede-mă că sunt cuprins de o puternică și răscolitoare emoție, când scriu aceste rânduri.”[14] Ca o replică, Radu va estima amiciția pentru Nego  drept o „uriașă capodoperă a vieții mele”. În mod cert, el nu va izbuti să mai ridice pe altcineva la aceeași înălțime prietenească la care îl situa pe Negoițescu. Doinaș acoperea cu totul alte valențe, ca ferment creator pentru poetul rămas la Sibiu. Dar, după risipirea prietenilor lui în 1945, ideea cerchistă dăinuie. Stanca organizează la Sibiu niște reuniuni ad-hoc cu câțiva apropiați ( Ioana Postelnicu, Regman și fratele lui, Aichelburg), bucuros să le citească din piesa lui în manuscris Critis. La modul halucinant, Radu îi mărturisește lui Nego că trăiește senzația prezenței cerchiștilor în preajma sa, într-o proiecție ireală: „Ca un abur ușor, te strecori și tu, ca și ceilalți, Doinaș, Petroniu, Jaquier, printre zidurile interioare ale ticălosului meu burg. Ați dobândit, în depărtarea în care vă văd, ceva fantastic și nălucitor.”[15] Interesant este că enumerarea începe cu numele lui Doinaș, cu care păstra pe mai departe o amiciție temeinică, bazată pe apreciere în plan creator, mai ales.

   Atunci când la finele  anului 1945 ia inițiativa de a participa la o șezătoare literară a ziarului local „Curierul”, el are proiectul să pună în dialog Cenaclul bucureștean Sburătorul, din  care ar fi urmat să sosească patru membri importanți, cu Cercul Literar de la Sibiu, din care este preocupat să aducă în urbe patru prieteni, printre care se afla, desigur, și Doinaș. Rațiunea unei asemenea inițiative  este declarată explicit: „În fine, nu atât șezătoarea contează, cât faptul de a ne strânge cu toții.” [16]

Chiar și în plan omenesc, la departajarea făcută atunci când iese dintr-o criză a bolii, Radu recunoaște în corespondența cu Nego că Doinaș i-a dovedit cea mai certă afecțiune. De aceea, înaintea celorlalți, lui îi va scrie cu ocazia Paștilor: „Lui Doinaș în mod special pentru marea prietenie de care a dat dovadă scriindu-mi foarte des, o îmbrățișare pe amândoi obrajii. Celorlalți numai pe unul…”[17](s.n.)  Din 1944 în „Națiunea Română” Doinaș anunțase volumul de debut  Manual de dragoste, ce nu va apărea, exact așa cum se întâmplase și cu câteva titluri promise de Radu Stanca în presă. Avea girul marelui E. Lovinescu, în cenaclul căruia citise, alături de Radu Stanca, în iunie 1943. În numărul din 1 ianuarie 1945 al publicației „Națiunea Română”, Șt. Aug. Doinaș publică poezia Crai de ghindă, dedicată lui Radu Stanca, o dovadă a admirației pe care i-o purta celui mai strălucit creator de versuri din Cercul Literar sibian.

    După revenirea Universității „Regele Ferdinand” la Cluj, legătura cerchiștilor se păstrează prin corespondență, indiferent unde i-a plasat destinul pe fiecare dintre ei. Radu Stanca are sentimentul unității lor spirituale atunci când mărturisește lui Ion Negoițescu: „Tot azi am primit câteva scrisori de la băieții din Arad. Petroiu, în noul său mod stilistic, îmi confirmă impresii mai vechi despre latențe bogate, dar nefructificate. Doinaș, scurt și expeditiv, mă îmbrățișează cu putere. Puiu Cotruș, răsfirat și prolix, într-o singură frază îngrămădește întreaga scrisoare. Toți propun o întâlnire la Cluj în săptămâna ce vine. De îndată ce v-ați adunat, așadar, telegrafiați-mi sau telefonați-mi ca să sosim cu Regman și noi.” (s.n.) Nici că se putea face o panoramare mai autentică a cerchismului postsibian ca aceasta! Tinerii aceștia abia scăpați de studenție aveau conștiința unității grupului lor. Modul cum caracterizează Stanca psihologic pe fiecare dintre cei trei cerchiști dovedea buna lor cunoaștere. Chiar și ideea unei revederi clujene li se pare un eveniment ușor realizabil. Interesant este și modul cum cei doi cerchiști rămași al Sibiu se  distrează creator: „În lipsă de altceva ne distrăm cu Wolf Aichelburg scriind reciproc poezii. El românește, eu nemțește. Raletului una chiar i-o putem publica, de bună ce e. Pe cea care ți-o trimit eu să n-o blasfemiezi pentru că Ralet spune că e „f. bună”.[18] Îi ține alături și speranța că vor obține finanțare ca să mai scoată în toamna anului 1945 un nou număr din „Revista Cercului Literar”. Chiar fără să poarte un dialog epistolar total, cum este cel cu Nego de la Cluj, Stanca simte o prietenie profundă pentru Doinaș.

   O anumită solidarizare cerchistă se perpetuează atunci când  Negoițescu îi comentează prietenului sibian modul cum trei dintre ei erau apreciați în „Calendarul Universul”, unde la rubrica „Anul literar” se scria despre ei: „Despre tine cel mai mult și cel mai favorabil, apoi puțin despre Doinaș și, în fine, nu tocmai respingător, despre mine. Vezi că nu suntem chiar uitați…”[19] În așteptarea unui teatru euphorionist, cerchiștii își comentează cu maximă exigență lecturile  axate pe domenii esențiale, desigur fără vreo tangență cu imperativele oficiale.

      În 1947, lui Doinaș i se acordă Premiul „Sburătorul” pentru volumul în manuscris Alfabet poetic, dar acest titlu va fi tipărit pe o carte abia în 1978, cu prilejul unei antologii. „Cartea mareelor”, volumul din 1964,  în mod necesar conține și câteva texte pe linie a ideologiei oficiale, menită să-i permită reintrarea în literatură. Lui Radu Stanca i se dă același semn de apreciere care este Premiul „Sburătorul pentru piesa Dona Juana în manuscris. Este o dovadă  că Stanca și Doinaș urmau un traiect comun, așa cum evoluau într-un peisaj cultural plin de obstacole. Legăturile cerchiștilor se răcesc din cauza tensiunii politice la care erau supuși. Negoițescu încearcă să explice epistolar cu evidentă amărăciune  tăcerea prietenilor între care vechea legătură se rupsese:” Doinaș nu dă niciun semn de viață. Teama, probabil, de a nu prilejui vizita noastră! Nici Deliu nu comunică.”[20]

   În 1948 Ministerul Educației Naționale devine Ministerul  Învățământului Public, condus de un comunist. În școli și universități, în întreprinderi și instituții de stat se organizează cursuri de reeducare a cadrelor didactice la toate nivelurile și a oamenilor muncii cu responsabilități sociale. Șt. Aug Doinaș a fost marginalizat din 1948 până în 1955, când era profesor în niște sate din zona Arad și avea interdicția semnăturii. Prietenii nu pot decât să-l compătimească. „Mai rău îmi pare de talentul lui Doinaș, îngropat ca talantul parabolic.”[21] O caracteristică  a corespondenței lui Stanca cu Nego este permanenta panoramare a cerchiștilor, care la nevoie recurg chiar și la traducerea în limba română a unor studii filosofice, trimise celorlalți, astfel ca la o discuția programată să poată participa cât mai mulți dintre ei. Soarta fiecăruia este problema tuturor. În 1950 se pune la îndoială însăși dăinuirea  cerchismului. Nego semnalează în „Almanahul literar” de la Cluj „articolul în care se vorbește despre Cerc, despre tine și Doinaș. Am auzit că la anticari se cere mult „Revista Cercului…” Chinezu și Vianu se interesează, prin mesageri, dacă existăm.”[22] În cultura românească Stanca și Doinaș sunt cei mai valoroși dintre cerchiști. Atunci când regizorul sibian anunță o nouă premieră, cum se întâmpla în vara anului 1950,  cerchiștii găsesc cel mai bun prilej de reîntâlnire. În fapt, oriunde, dar îndeosebi la Cluj, regruparea cerchistă este binevenită: „Doinaș a făcut cerere ca să fie numit sufleur la teatrul de aici-anunță Nego- și se pare că are șanse, încât ne vom mai aduna membrele noastre cerchiste, laolaltă, după atâta risipire, în cazul că vei reuși să vii și tu în ianuarie. La Sibiu el aduce și noile poezii, așa că poți organiza un mic cenaclu, unde sper să auzim ceva și din piesa de care mi-ai vorbit.” [23] Cei doi corespondenți pun la cale scoaterea noii reviste „Euphorion”, trasând șantierul   elaborării ei:” Dacă am reuși să-l mobilizăm pe Doinaș! Fiindcă ar trebui ca din primăvară să pornim, chiar și numai cu perspectiva interioară, la alcătuirea de sertar a unor adevărate numere „Euphorion”. Cu Doinaș nu se poate însă lucra decât avându-l la îndemână, în imediata apropiere.”[24] Perspectiva reîntâlnirii cerchiste la fine de an provoacă explozia emoțională a lui Radu: „Mă bucur mai ales de revederea cu Doinaș pe care nu l-am mai văzut de atâta amar  de timp și de care mi-e nespus de dor.”[25] Pentru Negoițescu poezia lui Doinaș este de tip euphorionist, tot astfel cum spectacolul Hangița  e „o ciornă a viitorului teatru euphorionist”.[26] Consecvent ideii, Negoițescu realizează o antologie Poezia Română având ca repere pe Dosoftei și pe Doinaș, cea mai importantă realizare în cariera sa critică. La rându-i, Doinaș realiza un poem dedicat Cercului literar de la Sibiu, așa cum fusese la început, cu cerchiștii având figuri mitologice, de valoare istorică în poezia română.  Când primește noi versuri de la Doinaș, stabilit în Gurahonț, le apreciază la superlativ. În primăvara lui 1958 se anunță căsătoria lui Doinaș cu Irinel Liciu, celebra balerină, eveniment ce avea să-l echilibreze sufletește,  după loviturile grele primite. El nu va mai înceta să scrie până la sfârșitul vieții sale.

     Aprecierea de care se bucura Doinaș din partea prietenului său se va concretiza și prin recomandarea pe care Radu Stanca i-o face, astfel Doinaș fiind primit în 1956  ca redactor al revistei  „Teatru”. Dar după un an, respectiv la 3 februarie 1957  va fi arestat și condamnat „pentru omisiune de denunț”, stând în temniță până în 5 februarie 1958. Este exclus din viața literară până în 1963, astfel că Radu Stanca așa îl va cunoaște până a închis ochii. Așa erau și alți cerchiști.  Poet livresc, ale cărui versuri se nutresc din diferite domenii ale cunoașterii, în sensul goethean al cuvântului.

  Revenirile pe care autorul Mistrețului cu colți de argint le făcea la Sibiu, așa cum a fost și cea prilejuită de conferirea titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea „Lucian Blaga”, eveniment la care am participat cu multă emoție și noi, erau agrementate totdeauna cu plimbări prin locurile aducerii aminte a studenției: „Am venit de multe ori la Sibiu, în acel Heidelberg al formării mele  intelectuale, după dispariția lui Radu Stanca. Am străbătut aceleași străzi și piețe, ca pe vremea  studenției noastre, am făcut din nou aceleași popasuri, mi-am rememorat evenimente pline de bucurie, de haz, de tristețe de elan și de resemnare…Dar niciodată, nici o clipă, nu l-am reîntâlnit pe neuitatul Radu Stanca, așa cum era atunci, ca pe o umbră vană, ca pe „mortul  care umblă prin cetate”, ci întotdeauna ca pe o ființă aievea, ca pe un alter ego al meu, ca pe propria-mi tinerețe, mai prețioasă-pentru mine, unul, da!-chiar decât copilăria mea. Mi-am reîntâlnit mereu colegul iubit ca frate întru ideal, ca partener la un Destin pe care mi-l visez sudat, topit, făcând una cu cultura poporului meu, ca pe un dascăl întru prietenie. Și de fiecare dată m-am simțit copleșit, alături de cascada lacrimilor sufletului, de povara datoriei spirituale pe care, surâzând, fără să-mi dau seama atunci, am contracta-o zi de zi, față de cea mai frumoasă figură din grupul nostru de tineri entuziaști.”[27]

      Bogdan Crețu publică în „Observatorul cultural” din 21 aprilie 2022 articolul Șt. Aug. Doinaș, cel mai goethean poet al literaturii române, unde se panoramează atât dimensiunea antumă, cât și cea postumă a destinului său. Tocmai de aceea o vom cita cu larghețe, păstrând chiar și ortografia semnatarului:„Autorul a debutat cu un an mai înainte de Congresul al IX-lea al PCR, care a asumat oficial dezghețul ideologic. Apărut în același an, volumul lui Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, încă mai conținea poeme strategice, obediente. Cel din 1965, Dreptul la timp – nici unul. Sînt încă anii dificili de tranziție, cînd scriitorii erau nevoiți, pentru a intra în sistem, să publice cărți sub nivelul lor, mai puțin talentate decît autorii lor (vorba aceluiași Nichita). Ceea ce azi poate părea compromis, pe atunci era o mare victorie. Cînd un poet bolnav politic reintra în circuit, era un semn că regimul se deschidea. Abia următoarele două volume, Omul cu compasul (1966) și Seminția lui Laokoon (1967), vor fi un fel de bilanț, vor recupera atît baladele din perioada cerchistă (hiturile absolute ale poeziei sale), cît și alte texte care-l impun clar printre cei mai importanți poeți ai epocii. Numai că, asemenea altora din „generația pierdută”, asemenea lui Ion Caraion sau Leonid Dimov, care fuseseră reduși la tăcere vreme de două decenii, Doinaș scrie câțiva ani nu din prezent, ci din trecut. În loc să debuteze propriu-zis, el își antologhează scrisul. E o situație de neimaginat pentru noi, azi. Culegerea din 1968, Ipostaze, e o selecție de texte unul și unul, dintre care multe provin din prima perioadă a creației, cea baladescă.” Scandalul provocat de dosarul său de la securitate a fost declanșat în 2003 de cuvântul lui Adrian Păunescu în Parlamentul României, argumente fiind comentate de George Neagoe în cartea Asul de pică: Șt. Aug. Doinaș. Îl va apăra Gelu Ionescu, într-un articol din revista Apostrof, din 2014, „Cazul Doinaș” și mai consistent de Gabriel Andreescu, în cartea din 2016, Existența prin cultură. Represi­une, colaboraționism și rezistență sub regimul comunist, care conchide, analizând profesionist documentele de la CNSAS, că poetul a fost o „sursă benignă” și că dosarul său „nu are conținut de poliție politică”. Argumentând că Doinaș este un goethean în sensul creator al cuvântului, ca om cu o cultură enciclopedică, Bogdan Crețu conchide că poezia sa „nu este elitistă, pentru că nu obligă la o receptare inițiată, ci digeră cultura și o transformă într-un limbaj natural. Printre livreștii noștri, Doinaș e între cei dintâi.”

 În an centenar, remarcăm faptul că Șt. Aug. Doinaș se va instala antum în rândul scriitorilor notorii, dobândind Premiul pentru Poezie al Academiei și premii ale Uniunii Scriitorilor. Este membru al Academiei Române. Încă antum el se va integra în peisajul liric european  și universal. Cu totul onorant,  în 1990 i se acorda Premiul European pentru Literatura KOV. Iată o atestare de care nu s-a bucurat și Radu Stanca, strălucitul baladist, ea rămânând cu prisosință în sarcina posterității.

[1] L.. Blaga, Rânduri de început, în „Curțile dorului”, an I, nr, l, ianuarie 1941, p. 2.

[2] Revista „Curțile dorului” va apărea două numere, respectiv nr.1 în ianuarie și nr. 2-4 în lunile februarie-aprilie 1941.

[3] Șt. Aug. Doinaș, Radu Stanca, în vol. Măștile adevărului poetic, Editura Cartea Românească, Bucureșți, 1992,      p. 136-137.

[4] Ibid., p. 137.

[5] Ibid., p. 138.

[6] Vezi Radu Stanca, De la stilul istoric la stilul filosofic, în „Saeculum”, 1943, an I, nr.6, p.96 și Stilistica-o nouă disciplină a filosofiei?, în „Saeculum”,  an II, ianuarie-februarie 1944, p. 72-74.

[7]D.D. Roșca, Interesant tineret ardelean, în „Țara”, Sibiu, an III, nr. 626, din 20 iunie 1943, p. 2-3.

[8] I. Vlasiu, Slăbiciuni, în „Țara”, Sibiu, an III. nr.608, 28 mai 1943, p.3-4.

[9] I. Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca. 8 septembrie 1946, în Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 48-49.

[10]  Șt. Aug. Doinaș, Revista revistelor, în „Revista Cercului Literar”, an I, 1945, nr.3, p. 80.

[11]:Șt. Aug. Doinaș, Poezie și modă poetică, Editura Eminescu, 1972, p. 110.

[12] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008,              p. 921.

[13] N. Balotă, R., Sibiul baladesc, în „Tribuna”, seria nouă, an XIV, nr. 6 ( 680), din 5 febr., 1970., p.5.

[14] Ion Negoițescu, Scrisoare  către Radu Stanca, 24 iulie 1946, în Un roman epistolar, Editura Albatros, București, p. 39.

[15] Radu Stanca, Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu, probabil 11-12 noiembrie 1945, în Op. cit., p. 11.

[16] Ibid., p. 13.

[17] Radu Stanca, Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu, 5 aprilie 1946, în Op. cit., ed. cit., p. 26.

[18] Radu Stanca , Scrisoare către Ion Negoițescu, Sibiu, 3 noiembrie 1945, în Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 8.

[19] Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 29 decembrie 1947, în Op. cit., ed. cit., p.124.

[20] Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 3 septembrie 1947, în Op. cit., ed. cit., p. 107. Vezi și Scrisoarea din 21 oct. 1947, în Op cit., p. 114.

[21] Ion Negoițescu, Scrisoare către Radu Stanca, Cluj, 7 martie 1948, în Op. cit., ed. cit., p.130.

[22] I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 3 mai 1950, în Op. cit., ed. cit., p. 203.

[23] I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 30 august 1950, în Op. cit., ed. cit., p. 218.

[24] I. Negoițescu, Scrisoare către R. Stanca, Cluj, 24 octombrie 1950, în Op. cit., ed. cit., p. 224.

[25] R. Stanca, Scrisoare către I. Negoițescu, Sibiu, 15 dec. 1950, în Op. cit., ed. cit., p. 231.

[26]  R. Stanca, Scrisoare către I. Negoițescu, Sibiu, 6 iulie. 1952, în Op. cit., ed. cit., p. 269.

[27] Șt.Aug. Doinaș, Radu Stanca, Vol. cit., ed.cit., p. 144-145.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.