O tăietură poetică precisă

Una dintre cele mai nedreptățite figuri ale optzecismului este, fără îndoială, Mariana Codruț. Ca alți „provinciali” – și e destul să numim pe Adrian Alui Gheorghe, Aurel Pantea, Marta Petreu sau Ion Mureșan –, Mariana Codruț a pierdut – cum nici nu a luptat pentru el – unul dintre locurile centrale pe care și le-au revendicat lunediștii. O antologie meticulos realizată de Bogdan Crețu, de curând apărută la Cartier, Zonă complice (2021), o poate readuce în prim-plan, mai ales că, pentru un cititor insuficient de pregătit pentru explorări de „arhivă” literară, numele Marianei Codruț nu este dintre acelea care figurează fără drept de apel în listele de reprezentare ale ultimei generații din comunism. Una peste alta, eforturile de autolegitimare ale optzeciștilor, mai ales cele de după 89, o exclud. Sintezele, antologiile, studiile critice nu înregistrează numele ei. Mariana Codruț, constată cu amărăciune Crețu, lipsește atât din Antologia generației ʹ80, alcătuită de Al. Mușina, cât și din Flashback 1985: Începuturile noii poezii, scrisă de I. B. Lefter în 1985 și publicată abia două decenii mai târziu, iar în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă a lui Radu G. Țeposu are o poziție prea puțin semnificativă. Nedrepte cu Mariana Codruț, aceste lucrări au avut funcție de fixare asupra fotografiei de grup a optzeciștilor, perpetuată până astăzi, în ciuda faptului că „avem de a face cu o poetă foarte bună, cu un timbru personal, cu o coerență tematică și de viziune care nu au cum să scape”, după cum esențializează, deloc encomiastic, Bogdan Crețu. Marginală, dar subversivă, discretă, dar caustică, Mariana Codruț este o poetă care, fără să practice giumbușlucurile destul de repede perimate ale congenerilor bucureșteni, încă merită citită – o dovedește cu prisosință această culegere care revizitează toate cele opt volume de versuri publicate până acum: Măceșul din magazia de lemne (debut, 1982), Schiță de autoportret (1986), Tabieturile nopții de vară (1989), Existență acută (1994), Blanc (2000), Ultima patrie (2007), Hiatus (2015), Pulsul nu poate fi minimalist (2019).

            Lucrând în registrul miniaturii, dar fără concesii minimaliste și biografiste, poezia Marianei Codruț realizează fotografii ale unei suprarealități lipsite de idealitate, cu rădăcini în imund, tenebros, devitalizat, în lumea anapoda în care o ființă rănită de urâțenie se străduiește să-și securizeze perimetre. Este o poezie a lucidității nervos constatative, în care verdictele sunt definitive și exacte, o tăietură care refuză orice vindecare. Fără eroismul gesticulației expresioniste, fără obezitatea unor construcții de lamentație crepusculară și acuzatoare, Mariana Codruț optează pentru versul clar, lapidar, autosuficient. Trădând o neobișnuită sensibilitate poetică, versurile conțin, fiecare, o încărcătură lirică întreagă, în același fel în care un soldat ar avea încredințarea că fiecare glonț îi salvează viața. Se pot susține prin ele însele, chiar în decupaj parcimonios, ceea ce nu e chiar la îndemâna oricărui poet să facă.

            Măceșul din magazia de lemne (debut, Junimea, 1982) arată, deja, o voce matură, de ultim Bacovia, acidă și lipsită de iluzii. Poemul care deschide volumul, o falsă artă poetică și o distanțare profilactică față de discursul lui Nichita Stănescu, este ostentativ intitulat Cuvintele; textul dă înțelegere asupra rostului poeziei care, în staza generală, în vâscozitatea unei după-amiezi oarecare, scurtcircuitează: „o după-amiază surogat de primăvară./ nimic nu se lasă atins/ fără a deveni palid, neîmbietor./ și înseși cuvintele seamănă cu liniștea unui sat:/ nu poți s-o auzi (spunea cineva/ odată) decât aruncând uneori/ cutii de conserve în garduri”. De altfel, relația cu „poezia” este spasmodică, așa cum e una cu cea care „le suportă pe toate” (Doar poezia); „poezia” este „umbra aceea copleșitoare”, cu „fața/ mâncată de aură”, „o bulboană”, dar e sigura care ridică, dă tărie oaselor. În acest imaginar de caricaturi, teratomorfi, fantoșe, actantul – simplificat până la desemnificare – pare prins între erodante microevenimente, disfuncționalități, deopotrivă ireconciliabile, absurde, inacceptabile; este condamnat, prin „viața refuzată de adâncuri”, să ardă, ca orice „sacrificat”, „cu flacără mică”: individul este strivit sub „mahalale”, sub forța asfixiantă a colectivității. Conștiința dureroasă a acestei submisivități este evidentă în Amiază (III), text cu vagi și dureroase ecouri soresciene: „o femeie apasă cu tot trupul/ pe mânerul cișmelei (apa țâșnește/ cu spună în vasul emailat). lângă ea/ se oprește un trecător, o măsoară/ și-i spune cu voce șoptită: minți!/ ea se uită mirată: nu mint!/ trecătorul dispare, se întoarce în grabă/ cu un altul. minte, îi spune el/ noului adus, arătând spre femeie./ acesta îi țipă și el: minți!/ femeia își apără obrazul cu palmele: nu mint! trecătorii pleacă/ (apa trecuse de mult peste margini),/ se întorc amândoi cu alți câțiva:/ minte, spune primul celui de-al doilea,/ minte, spune acesta următorului,/ minte, minte, minte… minți!!!/ îi aruncă toți deodată. femeia/ dă drumul mânerului, îi privește/ buimacă, se șterge mașinal/ de salivă: mint! – recunoaște ea.” Fiecare zi este repetiție maladivă, tic sub transparențe luminos-orbitoare, absurdă în recurențe istovitoare: „numai nebunia înalță cetăți,/ devine tot mai înfloritoare/ – ca una al cărei stomac/ s-a obișnuit cu de toate” (Univers fără halou (II) – conform notei care însoțește textul, poemul a fost cenzurat în volum, publicat abia în Existența acută, Cartea Românească, 1994). Crudele fotografii lirice ale acestui prim volum o plasează în familia celorlalte mari rănite ale anilor noștri 80-90, Mariana Marin, Marta Petreu, Magda Cârneci…

            Schiță de autoportret (Junimea, 1986) acutizează starea de provizorat. Apele nu se mai despart nici sunt puterea poeziei; de aici înainte, se instaurează tovărășiile pentru totdeauna: claustrofobia, in-digestia celor ce sunt în afară, viața „sub semnul violului” și al autofagiei brutale („femeia își mănâncă fața/ pe culoarul întunecat” – OrfEu), întâmplarea și deriva („la întâmplare pe apele fără întoarcere/ râsul meu – de nerecunoscut” – Somnul în frig), semiumbra, indecidabilul, nedumerirea, „galopul în vid”, aparența (în volumul următor chiar se va vorbi despre „o femeie avidă să spintece/ și să-și afunde mâinile până la cot/ în pieptul aparenței” – Noaptea de iunie), co-incidența, „pasărea posibilă” (din Schiță de autoportret), ochiul care plânge ars de privirea cu milă a ochiului râzând, menghina „mahalalei tragice” și a „câmpurilor fricii”, teribila asumare a unui ultragiant „între” (de altfel, textul care deschide volumul este chiar astfel intitulat): „brusc trezit în miez de noapte./ aerul e negru./ vântul izbește lătratul câinilor/ de ziduri./ undeva ceva e-n neregulă./ ești singur?/ ești singur și te temi?/ ești singur și te temi?/ aerul e dens – nimeni n-ar putea/ să zboare prin el./ din memorie nu se ivește nimic/ liniștitor. cald și liniștitor…/ aerul e negru.” (Noapte de septembrie). Exanguinarea, autoimpusă, devitalizarea programatică, excluderea oricărei himere sunt compartimentele de panopticum ale poeziei Marianei Codruț – pentru că, desigur, „cine ar putea supraviețui/ la vederea unei inimi/ trăind pe cont propriu?”, după cum o spune, convulsionant, în (Frumusețe).

            O serenitate mereu invocată, terapeutică se insinuează însă în Tabieturile nopții de vară (Cartea Românească, 1989), o detașare ca în sațietate față de crisparea continuă dată de realitate. Se merge hotărât către teritorii ale curățeniei și ale împrospătării, înapoi în „casa părintească” unde ești nevoit (căci „rușinat”) să-ți „ascunzi chipul/ când îl schimonosește/ o vedenie” (din poemul care dă titlul culegerii). Totuși, libertatea (eliberarea) este o formă – mai greu de suportat – a singurătății, „ca o planetă în jurul soarelui negru” – „pentru că noi nu mai există / pentru că singur singur singur” (în Tabieturile nopții de vară). Spaima („frica –/ iepuroaică a iadului” în Existență acută) este tratată cu precauție („nu vreau să mă mai tem”), ca o „mitologie” (Cine pândește pe cine?), ca un spațiu ubicuu, deși proscris ori bine îngrădit tocmai pentru iluzoria încercare de securizare a sinelui. Totuși, amenințarea continuă un modus vivendi prestabilit, impus de forțe imbatabile: „sunt înghițit de viu sau de mort?/ am strigat și nimeni n-a răspuns./ am pipăit pereții, am aprins/ lumânarea: sunt înghițit de viu,/ am constatat liniștit./ dar și cel ce-a strigat.” (Strigăte și șoapte).

            Existență acută (Cartea Românească, 1994), primul volum care-și permite să nu treacă prin periajul adânc al cenzurii, scoate la suprafață excelente texte de protest social, precum Requiem pentru o duminică pierdută, poem care ar fi trebuit să aparțină volumului din 1989 – dar nici nu poate mira că a fost eliminat, căci el continuă și acum să-și țină pe țeavă glonțul răfuielii: „încă o duminică s-a dus și plouă./ aur – spun bătrânii pleoștiți sub umbrele,/ aur e ploaia asta pentru pământ./ și aurul cade pe străzi, se scurge-n rigole,/ băltește pe trotuarele inexpugnabile.// întuneric e-n urmă, vraiște prin ușile/ deschise. Don Quijote cu o tichie albastră/ doarme sub scări încălzit de pisici.// fără cântece exaltate, fără spasmele marilor/ vise, fără «adevăruri fundamentale» (dar/ vă întreb: unde sunt ele, glorioasele caravane/ ale verii, anunțate de gorniștii călări?)/ s-a îmbarcat generația mea, lălăind ca recruții.// toți am văzut, dar nimeni n-a protestat sau hulit./ (singura noastră sfințenie: amintirea clopotului/ vestind în șoaptă aruncarea în râu a unor noi/ victime calde.) nimeni nu și-a dat foc,/ să lumineze cotloanele, să împrumute/ măreție plecării. nimeni n-a vrut să pună capăt/ glumei monstruoase și absurde: Don Quijote/ în gara de est, cerșind și ciupind cerșetoarele.// fără speranță, fără gustul vântului dinspre ocean/ pe buze, ne-am prăbușit în ziua de luni:/ hai, liberare! am răcnit. hai, liberare!”. Ideația revendicativă, contestatară – împotriva timpurilor celor noi, de astă dată – este continuată în Blanc (Vinea, 2000): „ca pe-o sar-/ cină toxică ne respinge patria/ pe noi”. Versul e acum contondent, apăsat, metalic: „nu te mai temi de moarte, nu mai speri fără leac/ (viața ta fiind prețioasă doar unui copac),/ așa că alergi și te arunci de foarte sus/ în ce nu poate fi descris și spus// și treci înfiorat de libertate/ din viață în moarte, din viață în moarte./ ce bine, ce boierește în lumea ta/ interioară se trăiește!” (Lumea interioară).

Ultima patrie (Paralela 45, 2007) vine cu tablourile grotești ale pegrei ori proletariatului provinciale, ale unei mahalale universalizate, căreia nu i se mai poate opune decât o bine fortificată cetate lăuntrică, „abruptă și clară”. Aici, „poezia nu e măgarul care cacă aur./ poezia e o locomotivă” (Confruntarea) – și, mai ales, șuierul care o însoțește, ropotul sacadat, strivirea sub roți. Hiatus (Paralela 45, 2015) este un volum al autoacceptării, al cercului închis și autarhic, după cum o arată textul-uvertură: „până la douăzeci de ani/ toți s-au simțit datori să-mi formeze/ o concepție despre lume și viață.// alți douăzeci de ani/ m-am cocoșat sub astă/ concepție despre lume și viață.// acum sunt un câmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepția mea despre lume și viață” (Concepția mea despre lume și viață). Versul crește, e discursiv, fulgurația se preschimbă în narativitate, tonalitatea se de-gradează, fără a-și ascunde însă modulațiile sfâșietoare. În cele din urmă, Pulsul nu poate fi minimalist (Paralela 45, 2019) arată o poezie (și o poetă) care refuză: locurile comune, ideile de-a gata, colectivismul, ispita unanimității.

            De reținut: niciun adjectiv feminin, nicio diminuare „estrogenică” a asprimii zicerii, nicio mlădiere sentimentală într-o poezie cazonă, de o rigoare și o cerebralitate cum de puține ori ți-e dat să citești în literatura mai nouă. Și se cade adăugat, mai ales în aceste vremuri de debilitantă democratizare a valorii: Mariana Codruț nu este o poetă de capăt de listă, este o poetă cu adevărat mare.