Orașul cu fete sărace—cântecul de lebădă al inocenței

În februarie 2020, la Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iași, Radu Afrim prezenta în premieră Orașul cu fete sărace, construit pe baza unui scenariu dramatic adaptat după nuvele de Radu Tudoran, un act de restituire a unor pagini din literatura română în mare parte date uitării.

Construit prin acumulări succesive de imagini, piese muzicale, monologuri confesive, spectacolul este unul caleidoscopic, un joc de lumini și umbre, o partitură muzicală pe care se înscriu tonalități când grave, melancolice, când înalte și jucăușe, chiar dacă acestea din urmă sunt mai rare. Aranjamentul muzical semnat de Diana Roman (Dăruţă), piesele interpretate de ea la pianină și cântecele populare cu influențe pop-dace-rapp cântate de Diana Vieru (Marusia) sunt indispensabile creării atmosferei, traspunând spectatorul într-un alt timp și alt spațiu, la granița dintre vis și realitate, dintre trecut și prezent, ba chiar dintre lumea de aici și cea de dincolo. Este un univers impregnat de lirism și senzualitate, misterios și copleșitor, luptându-se cu sărăcia și lipsurile, cu frigul iernii și nenorocul, tânjind permanent spre altceva, spre frumusețe și lumină.

Spectacoul debutează într-un ritm profund elegiac. Dăruța doinește de dragoste, însoțindu-și glasul de acompaniament la pian, iar muzica ei este tânguitoare și dramatică: „Frunza verde ca mohorul/ Și mândră floare-i norcul/ Dar nu se fași-n tot locul/ șî nu-l ari tot omu.ʼ/ Șî eu l-am semănat și-o ieșit dar s-o uscat/ Altu-l samănă șî-n piatrî, off șî-i răsari tot odată/ Eu l-am pus șî-n busuioc șî n-o răsărit deloc/ Și l-am pus la loc târlit,/ Off, dar niciun firuț n-o ieșit.“

Criticul literar Alex. Ștefănescu identifică orașul cu fete sărace din nuvelele lui Radu Tudoran cu vechea localitate românească Cetatea Albă, disputată de-a lungul istoriei de turci, tatari și ruși, un spațiu de graniță pătruns de suferință, promiscuitate și delasare, amorțit de gerul iernii: „Prins între stepă și limanul Nistrului, orașul nu are nici urmă de pădure zeci de kilometri spre nord sau spre apus. Vagoabele cu lemne care sosesc în gară, după drumuri lungi și ocoluri inutile, se împart cu prețuri mari la primar, la prefect, la polițist și la puținii chiaburi pe care nu-i doare în fundul pungii când o scormonesc. Apoi la școli. Pentru ceilalți oameni încălzitul e o amăgire: un maldăr de stuf topit la iuțeală și fără prea mult folos în ușa sobei flămânde.“

Ceva din spiritul contemplativ slav, din înclinația spre alcool și erotism răzbate și în spectacolul lui Radu Afrim în care tinerele fete sărace pentru a supraviețui își vând trupul, fericindu-l pe rând pe Marinică (șeful depozitului de lemne al orașului, singurul care își permite să își încălzească decent casa) sau pe diverși străini, pentru doar câțiva bănuți. În oraș camerele de închiriat vin la pachet cu favoruri sexuale, iar cei care poposesc aici știu asta. Nu lipsesc nici amantlâcurile, geloziile și răzbunările cum se întâmplă în cazul profesoarei înșelate, d-na Cleopatra, care își revarsă necazul la școală asupra copilului celei care i-a sedus soțul.

Fetele Aurica (Mălina Lazăr), Olea (Ioana Buta), Zina (Iuliana Budeanu), Veturia (Mara Lucaci), Vica (Diana Amitroaie) și Lucica (Ioana Aciobăniței) au și un mentor, în persoana Mamucicăi (Puşa Darie), croitoreasa, care le sfătuiește cum să pară inocente în ochii străinilor care le doresc, tot ea fiind cea care le face și avorturi la nevoie. Portretele tinerelor se individualizează pe măsură ce acestea se confesează. Lor li se alătură Tolea, fata plăpumarului, răpusă de tuberculoză. Ea „s-a măritat cu moartea“, având „zestre“ o plapumă făcută de tatăl ei. Celalalte fete o bocesc cu capetele acoperite de năfrămi negre, dincolo de ușile mari care se deschid către încăperea misterioasă, în care sunt fixate diverse momente cu valoare lirico-simbolică, precum într-un tablou vivant.

O figură aparte, ludică, plină de umor este Marusia (Diana Vieru, câștigătoarea premiului UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar), fata negustorului de „pește zvântat“, care, prin talentul său muzical, carismă, autoironie, nonșalanță și accentul puternic moldovenesc reușește să mai împrăștie din ceața melancoliei ce planează peste oraș. Ea este fata „cu sângele de pește“, care, copilă fiind, trăgea după ea o cambulă pe post de păpușă.

Spațiul scenic construit de Cosmin Florea este împărțit în trei, fapt ce permite desfășurarea conconitent a acțiunii pe mai multe planuri: casa lui Marinică, cea a Murăi și spațiul de dincolo de ușile imense, un spațiu emblematic, al punerilor în abis.

Marinică este seducătorul orașului, ducând o existență mic-burgheză comparativ cu traiul la limita subzistenței a celorlalți locuitori. În odaia lui Marinică, „miroase a apă de colonie de te înțeapă la nas“. Foarte expresivă este imaginea sticluței de parfum supradimensionate, în care trandafirii sunt introduși cu capul în jos. La el fetele găsesc căldură, mâncare, distracție (proprietarul tocmai achiziționase un megafon) și un bărbat care le incită, care le face să le clocotească sângele în vine, fiindcă este diferit de ceilalți. Faptul de a trece prin patul lui este un motiv de mândrie și tinerele se grăbesc să declare sus și tare „Și eu am fost la Marinică!“. Pentru un asemenea don juan, însă, ele nu sunt decât o masă amorfă, un râu care își revasă apele  necontenit în casa lui: „Atât de multe fete erau pe străzi încât mi se părea că seceta și sărăcia din acești ani le priise.[…] Erau atât de multe fete încât seara, când ieșeau să se plimbe umpleau strada principală de pe un trotuar pe celălalt fără să lase nicio fâșie goală, ca și cum ar fi fost topite toate laolaltă ca într-un aluat mișcător.“

Una singură însă pare a fi ieșită din tipar, cu atât mai mult cu cât îl ignoră cu succes. Este vorba despre frumoasa Mura Damianov (Ada Lupu) pe care Mamucica o caracterizează astfel: „La fata asta-i priește sărăcia. Nu se jigăreșe în niciun anotimp, pe când tovarășele ei, hrănite prost și muncite din greu, se sluțesc ca după o boală.“ Mura însă a căpătat o repulsie față de bărbați de când a trăit o experiență traumatizantă, fiind violată de subofiţerul (Dumitru Năstruşnicu), care a crezut că o poate cumpăra doar cu o plăcintă cu mere. Comportându-se ca o bestie, el a reușit să pună stăpânire pe trupul, dar nu și pe sufletul ei.

Lui Marinică fata asta îi pică cu tronc și ar vrea să și-o treacă în palmares. Îi trimite scrisori, parfum, prăjituri și stambă de rochie, dar, întrebat dacă ar vrea să o ia de nevastă, refuză. Mura rezistă avansurilor lui, chiar dacă este nevoită să înfrunte gerul cel mai crunt. În delirul ce o cuprinde i se pare că a adormit goală în „arșița iernii“ și vede cum celălalte fete sunt acoperite de un val negru, care le îneacă și nu li se mai aud decât gemetele. Iarna este până la urmă și un anotimp sufletesc în spectacolul lui Radu Afrim, un anotimp al depresiei, melancoliei, disperării. Singurul horn din care iese fum este chiar al lui Marinică. „Așa o risipă nu are cum să-i placă lui Dumnezeu“, gândește Mura. Deznădăjduită, până la urmă ea capitulează în fața frigului și se refugiază în casa șefului depozitului de lemne, care disperat după ea, căzuse în patima alcoolului.

Un licăr de speranță însă apare și pentru frumoasa Mura, odată cu ivirea în prag a unui chiriaș. Chiar dacă începe pur carnal, legătura lor poartă în ea germenii unei posibile povești de dragoste, fiindcă fata descoperă că străinul nu e doar generos, ci pare și un om bun, dorindu-și tot mai mult să îl mulțumească.

Spectacolul de un lirism aparte, se construiește prin acumulări de sonorități și imagini picturale de mare rafinament, cum este cea a fetelor ca niște silfide, în combinezoanele lor albe, stânse la baia turcească, sau imaginea Murei pe un fundal ireal de albastru, sprijinită de masa cu flori diafane și lămâi, vizualizând miresmele exotice din parfumul trimis de Marinică.

Ceea ce dă farmec spectacolului este tocmai jocul dintre gravitate, tristețe, suferință pe de o parte și senzualitate, frumusețe și candoare, pe de altă parte. În cenușiul existențial, fetele au încă puterea de a mai visa la „un baiat frumos“, la „o bască frumoasă cu căptușeală de bumbac“, la o rochie nouă făcută după revistele pentru femei bogate, la „jocul sorelui în vitrinele orașului“, au încă puterea de a nu-și pierde speranța într-un noroc care să le schimbe destinul.

Orașul cu fete sărace

Scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran

REGIE, SCENARIU ȘI UNIVERS SONOR: Radu Afrim

SCENOGRAFIE: Cosmin Florea

ARANJAMENT VOCAL, PREGĂTIRE MUZICALĂ, PIAN: Diana Roman

ASISTENT DE REGIE: Alexandra Vieru

DISTRIBUȚIA: Ada Lupu,Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă

Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Alexandra Azoiței, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Florentin Hrițcu, Costică Baciu