ORBIREA
Romanul Orbirea de Elias Canetti este o poveste tulburătoare despre relația dintre oameni și cărți. Personajul central, Peter Kien, este desigur fictiv, dar Canetti a avut un model real, cel puțin în privința teribilei morți prezentate în final, o figură marcantă a Vienei interbelice, Thomas Marek, pe care-l evocă în finalul volumului său de memorii Facla în ureche: „În toamna lui 1931, Kant [poreclă acordată acestuia de Canetti] dădu foc bibliotecii sale și arse împreună cu cărțile. Dispariția sa m-a pătruns atît de adînc ca și cînd mi s-ar fi întîmplat mie însumi. Cu această operă începe adevărata mea înțelepciune și experiență. Timp de cîțiva ani, manuscrisul care zăcea neatins, a purtat titlul Kant în flăcări. Durerea acestui titlu este greu de suportat. Kant a devenit Kien, caracterul inflamabil al lumii de care mă simțeam amenințat s-a menținut în numele eroului principal. Durerea s-a întețit în titlul Orbirea.”(1 Canetti a început să scrie imediat romanul care a apărut în 1935.
Peter Kien este un sinolog în vîrstă de 40 de ani, considerat chiar „primul sinolog al epocii sale”, la studiile și autoritatea căruia se raportează toți specialiștii în civiliyația și cultura Chinei. Kien avea „cea mai importantă bibliotecă din acest oraș mare”, în care trăia izolat ca într-un turn de fildeș. Singura lui relație cu oamenii este menajera Therese, angajată să-i curețe cărțile de praf, deoarece „nimic nu ura mai mult decît cărțile murdare”. Atunci cînd Therese îi cere o carte s-o citească, el îi oferă una cu pagini pătate și coperta ruptă de colegii săi de școală. Impresionat dr faptul că menajera a îmbrăcat cartea , citind-o cu mănuși albe, Kien crede că Therese iubește cărțile și, fără să mai stea pe gînduri, se căsătorește cu ea. Această impresie se spulberă însă brusc, în clipa cînd Therese „s-a dezbrăcat în fața lui și a măturat cărțile de pe divan cu mîna, aruncîndu-le”, cînd Kien a înțeles „ce urmărea femeia să obțină de la el: un testament, și anume, unul în care să dispună doar de bani”, dar nu mai putea anula căsătoria care făcea din menajeră stăpînă. Therese ocupă imediat trei camere și îl izolează pe Kien doar în camera lui de studiu. Mai mult, vrînd să intre în posesia banilor săi, ea se declară nemulțumită de suma înscrisă în documentul primit de la bancă și, după ce-l agresează cu brutalitate, îl aruncă din casa lui în stradă.
Ajuns pe drumuri, Kien nu-și mai poeate continua studiile fără bibliotecă, pe care o reconstituie însă din memoria lui fenomenală („premisa – consideră el – a activității științifice”), alcătuind lista cărților absolut necesare continuării activității sale. Strada îi oferă întîlnirea cu alți oameni care fac ca acțiunea romanului să fie tot mai sinuoasă și imprevizibilă: cocoșatul Fischerle, implicat involuntar în dispariția banilor pe care Kien îi purta la el, dar care are un destin paralel cu al lui ca jucător de șah, ajungînd campion mondial la New York sărbătorit de toate ziarele, și intendentul Pfaff care, deși îl respectă pe „domnul profesor”, se asociază cu Therese ca să-i fure banii și să-i amaneteze cărțile, contribuind la crearea confuziei în urma căreia Kien este pus sub acuzare pentru furtul propriilor bani. Anchetat și judecat, Kien răspunde acuzațiilor asumîndu-și uciderea închipuită a Theresei prin înfometare. În loc să se trezească la realitate, ca să-și dovedească nevinovăția sa și mîrșăvia celor doi, Kien mistifică situația considerîndu-se un martir care „va muri pentru cărțile sale”. Conștientizînd în cele din urmă situația în care se află, el îi trimite fratelui său Georges, medic psihiatru celebru și director al unui ospiciu din Paris, o telegramă alarmantă: „Sînt totalmente țicnit. Fratele tău”. Georges sosește imediat la Viena, unde stă de vorbă cu toate persoanele implicate în proces, identificîndu-le obsesia care – remarcă traducătorul romanului în limba română, Mihai Isbășescu – „îi stăpînește și-i face orbi față de lumea din jur”(2, dîndu-și seama că problema lui Kien este soția sa. Drept urmare, Georges încearcă să-i aplice o terapie într-un lung dialog în care vorbesc despre pasiunile din copilăria lor, amintindu-și că Peter citea cărți încă de la cinci ani, și fac un schimb de păreri despre rolul femeii în viața unui bărbat, fiecare argumentîndu-și-o – precum făcea la Viena psihanaliză Sigmund Freud, evocat și el în volumul Facla în ureche de Canetti – cu modele mitologice. Din acest dialog reiese deosebirea de structură umană dintre cei doi frați, excepționali față de marea masă de oameni la care se raportează fiecare în mod diferit: Peter este tipul omului de știință, pentru care „lumea este doar biblioteca sa”, trăind la nivel pur abstract, rațional, iar Georges, tipul profesionistului medical implicat afectiv, la nivel concret, în tratarea bolnavilor săi pentru a-i putea vindeca, fiind asociat cu miticul Odiseu. În finalul discuțiilor, Georges afirmă că „dacă am putea să ne contopim într-un singur om, tu și eu, atunci s-ar naște din noi o ființă spiritualicește desăvîrșită”. Reușind să normalizeze relațiile dintre Peter și ceilalți, Georges vrea să reîntoarcă la Paris, dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată și tragică. Peter, crezînd că cel care vrea să-i ia biblioteca recuperată este fratele său Georges, dă foc cărților și moare arzînd împreună cu ele, într-un hohot de rîs ”atît de răsunător, cum n-a mai rîs niciodată în viața lui”.
Romanul Orbirea a trecut aproape neobservat de critica literară, deși Thomas Mann aprecia la apariția lui „măreția îndîrjită a concepției”, „fantezia debordantă și cutezanța poetică”(3, la fel ca autorul care trăia retras la Londra, unde se exilase de teama naziștilor în 1938. Abia după al doilea război mondial, romanul începe să fie receptat ca o imagine – afirmă în 1963 istoricii literari Kumisch și Wiesner – „a haosului unei lumi ale cărei personaje sunt posedate de idei fixe”(4, cu structură foarte complexă și un stil ironic derutant, realizînd în tradiția lui Kafka o parabolă a crizei omului modern asociată metaforic cu o orbire a acestuia față de realitate și de semenii săi, încît dobîndește prin traduceri în numeroase limbi faimă mondială, Elias Canetti fiind distins în 1981 cu Premiul Nobel.
Orbirea este, mai ales în episoadele grotești, imaginea dezumanizării omenirii sub puterea dominantă a banilor și a bunurilor materiale, care duce la uitarea valorilor spirituale și morale, determinîndu-i intelectualii încă atașați de aceste valori pierdute să se izoleze de mase, refuzînd comportamentul de turmă analizat atît de pătrunzător de Canetti în eseul Masele și puterea: „Numai strînși laolaltă oamenii se pot elibera de poverile distanțăriii. E tocmai ceea ce se întîmplă în interiorul maselor. Prin șocul descărcării, ceea ce îi desparte pe oameni dispare și toți ajung să se simtă egali. În acea densitate în care de abia există un spațiu între unul și altul, unde se înghesuie corp lîngă corp, fiecare este tot atît de aproape de celălalt ca de sine însuși. Ușurarea derivată de aici e imensă. De dragul unei astfel de clipe fericite, în care nimeni nu este mai mult și mai bun decît celălalt, se transformă oamenii în masă”.(5
Peter Kien reprezintă tipul intelectualului a cărui orbire provine din ignorarea realității și indiferența față de oameni. El iubește numai cărțile. Cultura înseamnă pentru el, remarcă fratele său Georges, „o centură de fortificații a individului împotriva masei din el însuși”. O cultură care l-a înstrăinat de oameni, în ochii cărora trece drept nebun. Dar romanul dezvăluie însă o lume întreagă în stare de orbire și demență. Biblioteca este pentru Kien un refugiu, dar nu un substitut al lumii. Atunci cînd este aruncat în realitatea crudă a străzii, Kien devine victima intereselor meschine și a mașinațiunilor unor oameni care încearcă să profite de naivitatea sa. Pierzîndu-și încrederea chiar și în fratele său salvator, Peter Kien se sinucide arzînd odată cu cărțile cărora le-a dat foc, într-un hohot ciudat de rîs care nu nu aparține unui învingător, ci unui învins. Lumea lui livrescă dispare odată cu el.
Există și azi în societate/ mase prejudecata că oamenii care citesc mult pot înnebuni, vizînd de fapt comportamentul lor ieșit din comun. Cititul cărților nu este nociv decît atunci cînd cititorul încetează să mai facă diferența dintre ficțiune și realitate. Dimpotrivă, ca să închei cu cuvintele romanului, ”cine e în stare să separe realitatea și imaginația, este sigur pe forțele sale spirituale”, cunoscîndu-se mai bine, mai profund, pe sine și lumea în care trăiește.
Note:
Folosesc prima ediție a traducerii realizate de Mihai Isbășescu în limba română, Elias Canetti, Orbirea, Ed. Univers, 1973
- Elias Canetti, Facla în ureche, Ed. Dacia, 1985, p. 270
- Mihai Isbășescu, prefața la traducerea în limba română, Elias Canetti, Orbirea, Ed. Univers, 1973, p. 13
- Thomas Mann, apud antologia Laureații Premiului Nobel pentru Literatură, Almanah „Contemporanul”, 1983, p. 598
- Kumisch și H. Wiesner, apud antologia Laureații Premiului Nobel pentru Literatură, ed. cit. p. 599
- Elias Canetti, Masele și puterea, Ed. Nemira, 2000, p. 8
