Paralele inegale

Dacă ne-a învățat ceva noul fel de a trăi, atunci nu poate fi vorba decât despre valabilitatea  principiul Matei, mai actual ca oricând: „Celui ce are i se va da și va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are.” E aplicat mai cu seamă în economie – mă simt datoare să adaug, fiindcă de fiecare dată când am folosit referințe mirosindu-le unora nu cât se cuvine de materialist, mai că mi s-a tras un perdaf de suspiciune fundamentalistă. Principiul esențializează o experiență directă, pe care poporul o rostește aspru, „ban la ban și păduche la păduche”. În momente de criză, bogații se îmbogățesc și mai mult, săracilor li se mai dă un brânci.

Iar dincolo de dramele individuale, nici ele neglijabile, se cuvine să înțelegem că marele perdant al acestei perioade de reglementări, directive, pertractări, acronime, cifre și statistici este cultura. Desigur, nu sub aspectul creativității propriu-zise. Poate că orice convulsie importantă a societății este mai degrabă utilă. E însă o mare pierzătoare in medias res, acolo unde ai de-a face cu supraviețuirea și primaritatea, cu foamea, chiria, salariul, cele mai triviale dintre trebuințe. Așezat, deși impenitent, sub semnul limitărilor, constrângerilor și imperativelor de recluziune, firești, dar malformatoare, domeniul artistic suportă o contracție, cred, fără precedent.

Și așa nu prea răsfățate decât la vârful piramidei comerciale, cinematografia, teatrul, filarmonicile, festivalurile, toți oamenii care alimentează și pun în mișcare aceste domenii vor cădea rostogol la picioarele necesităților sanitare și economice. Dacă ultimul deceniu părea să însemne un „mai bine” pentru viața noastră culturală, suficient de eclectică și de plurietajată, anul din urmă și cei care vor veni o vor dezarticula. Presa mai lasă, când și când, să răzbată câte o mărturie. Actorii nu-și pot face munca „de acasă”, muzicienii nu pot repeta „acasă”, un film nu poate fi făcut „acasă”. Pentru cei mai mulți dintre artiști, „acasă” a devenit sinonim al deprofesionalizării, al unei forme de alienare și de scoatere pe tușă care vor avea repercusiuni inimaginabile.

Literatura are însă nevoie de recluziune, adună distanțe, se îmbată de solitudine, este fertilizată de izolare, cristalizează magic sub exercițiul ascetic.

Dar, ca toate celelalte forme ale artei, are nevoie de solidaritate.

Ca semn al acestei solidarități, al recunoașterii și al recunoștinței, Euphorion publică în numărul de iarnă scriitori sibieni. Aparținând unor generații diferite și răspunzând unor formule estetice perfect complementare, versați și curajoși, originali și disidenți, pe deplin formați și recognoscibili, manieriști și căutători, vocali și discreți, de avanscenă și de clarobscur, diurni și hipnotici, livrești și colocviali, de expresie suavă sau contondenți, onirici sau decadenți, atenți la rumoarea străzii sau la imponderabile, aflați la început de drum ori deja obișnuiți cu dificultățile lui, scriitorii pe care-mi îngădui să-i numesc euphorioniști arată cât de efervescentă este lumea literară sibiană. Nici nu ar fi putut fi altfel în orașul ale cărui ziduri sunt impregnate de versurile euphorioniștilor de altădată, de poesiile lui Mircea Ivănescu ori ale lui Iustin Panța.

Fie ca acestei bogății să i se răspundă pe măsură.

Publicat în nr.4/2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *