Pe jumătate poezie, pe jumătate tristețe  

Literatura cea mai nouă seduce și terifiază prin cea mai brutală sinceritate. Depășește arogant minimalismul și glosează în (contra)retorică de truisme. Își simplifică iritant limbajul. Îi forțează cititorului aderența la banalitatea cea mai calpă. Îi testează disponibilitatea la cadențe stranii și alienante. Îl transformă în receptacul și filtru, în oglindă și lentilă pentru o realitate supusă unor contorsiuni incontrolabile, lichidă. Îl permeabilizează, îi dă măsura întreagă a ceea  ce de curând a fost teoretizat drept bullshit receptivity, toate mecanismele publicitare care îl fac să subscrie la unanimitate. Literatura nu mai are nimic de descoperit în hărțile excepționalismului și ale atipicului. Acest nou tip de discurs se articulează în marginea faptului divers și autoindulgenței. Se distinge prin aceea că, fără a fi cu necesitate trivial, are adresabilitate universală: o poezie care vorbește despre și prin emoții cu totul și democratic recognoscibile, care nu provoacă nici prin inedit, nici prin complexitate, care proiectează geografii internaționale, aseptice, ca fundal anonimizant, special conceput pentru colectivisme și gregarități. Dacă până nu demult se vorbea despre autenticitate ca efect, astăzi literatura se face și se livrează cu sângele cald încă; viul, nu frumusețea; ceea ce pulsează încă, nu ceea ce imită viața; emoția, nu narațiunea contrafactuală, nu înșiruirea muzeală de artefacte. Categoric, o astfel de dinamică inventariere de stări și ipostaze este Nu mă întrerupe (OMG, 2021), volumul de debut al Cătălinei Stanislav. Culegere care nu frapează prin noutatea frustă a expresiei poetice, ci prin naturalețe, Nu mă întrerupe propune un astfel de produs artistic alcătuit din fraza cea mai puțin bombastică, din emoția cea mai puțin intensă, din semitonuri și penumbre care fac sinopsisul crepuscularilor dintotdeauna. Mai puțin ideologizantă decât literatura congenerilor, poezia Cătălinei Stanislav, deloc naivă, dar voit sentimentală, vorbește – fără isterie și fără gesturi largi – despre dragoste, oameni, tranziență, volatilitate, vulnerabilitate. Frapant este faptul că discursul informal, câteodată disfemistic, colocvialitatea advertorială, memorabilă și tranșantă fac o poezie care se susține firesc, grație unor ingrediente care-și lasă savoarea să lucreze neștiută. Impresia generală este aceea a unei poezii care se coagulează în urma faptului de viață celui mai puțin eclatant, o poezie instantanee, proaspătă, netrucată.

            De altfel, Cătălina Stanislav nu are nicio reținere în a reda, confesiv și imediat, notele acestei/ acestor iubiri subtonale, patetice, conceptuale, corporale, melancolice. Decodarea se face în surprinzătoare declarații amoroase, consemnate în registru moale feminin, trist și sfios, fără ironie condescendentă și fără mimare de intertext maximalist, și – mai ales – fără să se creeze impresia vreunui artificiu livresc. Joc de frondă și jemenfichism, asumare a indiferenței – poate superioară, poate răsfățată – față de practicile discursive și atitudinale ale vreunei tradiții mai mult sau mai puțin osificate, și care nu deviază într-un histrionism de nonconformisme, poezia Cătălinei Stanislav este un act a cărui aparentă lipsă de miză (îi/ne) redă încrederea într-un discurs care se cristalizează pe măsură ce se trăiește. Este o lirică de notație diaristică, eminamente spontană, care se exersează pe ritmurile discrete sau neliniștitoare ale unei dragoste care se reconstituie din reziduuri foarte oarecare, imagini, gesturi, fizionomii, limbaje, așa cum se întâmplă Existential girlfriend poem: „n-am vrut să zic că te iubesc/ aș zice că te iubesc doar câteodată/ deși nu rareori, de multe ori/ mă gândesc că aș vrea doar să mă-ntrebi dacă/ am încuiat ușa/ după ce am stins tot ne-am pus în pat/ să mă enerveze, dar să mă ridic, că tu închizi ochii/ oricum/ și taci/ și dacă e descuiat, și dacă nu e/ (…)/ cum ne-am plimbat prin tot Amsterdamul cândva/ și ne-am întors panicați/ că a luat foc mansarda mică de lemn în care oricum/ eram prea obosiți/ să facem sex decent, dar ne făceam poze când/ dormeam/ (…)/ mi-ai descâlcit părul la duș după ce mi l-a încâlcit/ vântul pe bicicletă/ semnul orașului care începe și se întinde pe câmpii/ lungi/ semn cp începeam și noi iar și iar și iar/ și deși ești departe și eu poate-o să încep cu altcineva/ singurătatea ta e și singurătatea mea/ vreau uneori o primă întâlnire care să dureze forever/ în care să fii frumos și sigur pe tine/ să mi se facă greață de câte ori îmi spui numele/ să nu-ți înțeleg cadourile să nu înțeleg cum/ se îndrăgostesc oamenii/ pentru că vine ca o tornadă mică în moalele capului/ și deși nu vreau să scriu despre iubire mereu, nu pot/ să nu mă întreb/ cum poți să iubești și apoi brusc să nu mai iubești/ cum pot să fiu/ cea mai tare femeie și apoi să fie altcineva cea mai tare/ femeie”. Miraculos este că aceste cadre puse laolaltă creează în cele din urmă poezie adevărată, chiar dacă uneori ea se alcătuiește din redundanțe, din recurențe, din obsesii revizitate aproape patologic; miraculos este că ele se resorb într-o atmosferă de clarobscur erotizant, care se susține, sub ochi halucinați, în totalitate.

            Fără scăderi notabile – ici și colo, calchieri de limbă engleză care artificializează limba, dar care dau, cumva, impresia că totul este transcris la prima mână/ convulsiv/ la cald –, într-un ritm egal și ultimativ, mai degrabă epică decât imagistică, tandru tranzitivă, poezia Cătălinei Stanislav este, poate, cea mai asumat feminină dintre discursurile noi: alcătuită din disonanțe și schizoidii, din trivialitate și candoare, din umori și brutalitate, din emoție și asprime de limbaj, din entuziasm și dezabuzare, ciclotimică și paroxistică, este o lume care nu lasă indiferent pe cel care citește. Adică, tot ceea ce face un scriitor să existe.

1 thought on “Pe jumătate poezie, pe jumătate tristețe  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.