În cazul lui Ștefan Bănulescu (anul acesta se împlinesc cincizeci și cinci de ani de la excepționalul său debut editorial, cu „Iarna bărbaților”) s-a vorbit mereu de imaginar şi ficţiune pură, însă lucrurile sunt mult mai complicate, raportul realitate/ ficţiune, realitate/ imaginar/ imaginal fiind mult mau profund. Spre sfârşitul vieţii, însuşi prozatorul ne-a dat mai multe indicii cu privire la geneza lumii sale imaginare, mai ales cu privire la opera sa de căpătâi, Cartea Milionarului (1977). Paginile sale memorialistice, eseurile şi interviurile stau mărturie în acest sens. Dintre cele mai importante pagini sunt mărturisirile dialogate M-a prins istoria pe jos şi O lungă spovedanie[1]. În primul rând ar fi de stabilit odată pentru totdeauna problema fantasticului în opera prozatorului român. Iată ce spune Bănulescu în acest sens: „Fantasticul, să ştiţi, nu aparţine deloc cărţilor mele, fantasticul a existat aici aşa cum a existat; aşa cum a existat şi în Câmpia Bărăganului, în această insulă a Borcei care începe aici şi se sfârşeşte cam prin dreptul satului meu, pe care eu am botezat-o Insula Cailor, pentru că în părţile mele insula era un Imperiu al cailor sălbatici. Spre deosebire de Insula Măcelarilor – Insula Brăilei, era o Insulă a parlagiilor; acolo se spintecau oi şi cornute mari pentru hrana Orientului şi pe vapoarele de Brăila, Galaţi, prin poarta internaţională a Sulinei coborau prin strâmtori spre Mediterana, cu aceste avuţii din Bărăgan.”[2] Mai clar de atâta nici nu se poate: spaţiul operei este peisajul natal al scriitorului, acela al Bărăganului şi al Bălţilor, iar fantasticul prozei nu este inventat ci face parte din chiar sufletul acestor locuri, este o lume imaginală, dată odată pentru totdeauna, şi în care ne recunoaştem pe de-a-ntregul, nu doar ca reprezentare şi valoare estetică, ci ca reprezentare şi valoare umană, un regat imaginar la porţile răsăritului. O realitate „fantastică” trecută ca atare în operă, prin  transfigurarea artistică a acestei realităţi ieşite din comun. Mai mult, povestea Călăraşiului vechi a trecut în operă ca atare, pentru că povestitorul dunărean spune mai departe: „De ce spun că m-a fascinat acest oraş? Din o îndelungată istorie a acestui colţ, care a fost şi un colţ tragic al existenţei Ţării Româneşti. Aici, în acest colţ, s-au purtat războaiele ruso-turce. În acest oraş a venit şi favoritul Ecaterinei a II-a, Potemkin, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A condus operaţiile împotriva turcilor, apoi a venit Bagration, marele erou al războiului împotriva lui Napoleon. Generalul Kamenski – în alt război, de la începutul secolului al XIX-lea – care după ce se întorcea de la luptă avea o cadă imensă în care se turna vin ca să se revigoreze. […] De fiecare dată când armatele ruse veneau şi duceau un război, mai stăteau aici câte 10 – 15 ani, aşa că situaţia care a fost după cel de-al Doilea Război Mondial nu era inedită. […] În linia strămoşilor mei am avut câţiva ostatici, care au fost luaţi să însoţească convoaiele pe drumul Rusiei, Kievului, Moscovei, Petersburgului. Unii au rămas pe acolo, aşa cum rămăsese şi cronicarul Neculce un timp, după înfrângerea de la Stănileşti. Dar el se întorsese acasă. Alţii de pe aici nu s-au mai întors. A fost o lume pârjolită, care a reînviat din nou şi iarăşi din nou, pentru că lumea acestui loc, acestui câmp – Bărăgan – de pe malul Borcei era o lume văzută, dar mai ales o lume nevăzută.”[3] Călăraşiul lui Bănulescu nu este altul decât Mavrocordatul din Cartea Milionarului, cu toate aspectele sale de cetate modernă, pe jumătate fanariotă, pe jumătate conglomerat de naţii la porţile orientului şi occidentului, dar şi oraşul care apare ca din pământ din nuvela Masa cu oglinzi sau din alte proze: „N-am simţit apropierea oraşului. Am în Masa cu oglinzi un mic erou, pe Caius, care într-un fel trădează experienţa mea. Când am venit, pe jos, şi m-am apropiat de oraş, nu se auzea nimic. Nici goarnele nu se auzeau. Era …parcă o lume stinsă, o lume moartă. Când am făcut un pas spre o anume pantă, dintr-o dată am văzut aburii oraşului.”[4] Şi mai departe, descriind spaţiul real – imaginar chiar prin mărturisirile scriitorului, iată ce spune acesta despre Dicomesia sa şi topografia acesteia: „N-am întâlnit nicăieri în ţară un conglomerat de atâtea naţii, un conglomerat, aş zice, atât de strălucit”[5] (tot Călăraşiul, adică modelul oraşului-text Mavrocordat), ca şi, mai departe: „Aici s-au instalat primele porturi începând de la Mircea Basarab. Porturile de aici de la Cetatea de Lână – nu-i spun cum se numea în istorie… are un nume cam indecent, dar pot să vi-l spun. Da. Oraşul de Floci. Eu i-am spus Cetatea de Lână în cărţile mele. Mi s-a părut mai interesant să-i spun aşa. Pe aici era, pe la acea Cetate de Lână, un punct al transhumanţei. Coborau oierii din Vrancea şi mergeau spre podişurile Anatoliei, spre Grecia ş.a.m.d. De ce spun că m-a fascinat? Pentru că acest oraş avea două porţi: una spre Europa Centrală, poartă din care pornea flota comercială a lui Aziz Creştinatul, un turc…care a avut o flotă aici, în perioada interbelică. Şi o altă poartă spre Orient. Şi fluviul, parcă, a simţit nevoia ca aici să se despartă în două braţe. Pentru că se circula şi pe braţul Borcea şi pe braţul propriu-zis al Dunării. Flota lui Aziz mergea îndeosebi spre Viena şi Budapesta. Pe aici se scurgeau cerealele, vinurile, care veneau din părţile Transilvaniei. Toamna erau fascinantele convoaie de căruţe, care coborau dinspre munte ca să se reverse în pântecele vaselor lui Aziz.”[6] Spaţiul ca atare al câmpiei dicomesiene i-a dat scriitorului român un sentiment aparte: „Şi de ce spun că eram un om liber? Că aveam întotdeauna cerul deasupra şi legătura cu pământul. Toate orizonturile îmi erau deschise. N-aveam treabă cu nimic. Putea să apară şi… Şi când am cârnit atunci, am trăit clipe unice din viaţa mea. Mi-au tăiat drumul prepeliţele; cârduri de prepeliţe. Dropiile, pe care, în sfârşit, nu le-am mai prins ca Odobescu, dar oricum le-am văzut.”[7]

În O lungă spovedanie, spaţiul bănulescian al provinciei de sud-est apare cu şi mai mare  pregnanţă: „Într-adevăr sunt dintr-un sat de câmpie, din sud-estul Bărăganului, dintr-o comună aşezată într-un loc foarte izolat. Era, ca să zic aşa, situată între mica localitate cu gara Feteşti şi Piua Petrii, o veche aşezare în care se spune că s-ar fi născut Mihai Viteazul. Piua Petrii, care urma istoric vechea cetate, pe numele ei istoric Cetatea de Floci. […] Această localitate, Piua Petrii, ca să revin puţin la ea, era aşezată la confluenţa dintre cele două braţe, Borcea şi Dunărea şi, totodată, între două insule, între cea a Borcei, formată dintre cele două braţe, şi insula Brăilei, pe vechiul ei nume Insula Măcelarilor. Aici, pe timpul Imperiului Otoman şi al marilor legături cu Orientul, se spintecau zi şi noapte oi şi vite […] Bineînţeles că era un paradis al cailor. Nu numai insula Borcei, care era şi numită Insula Cailor, dar toate aceste lunci, a Borcei, ale Dunării, cu ierbi bogate, era Bărăganul nedefrişat. Chiar în timpul războiului mai aveai sub ochi peisajul odobescian cu marea de ierburi. De aceea şi mitul dropiei, pe care-l reia „Dropia” lui Odobescu şi pe care o mai evocă şi Sadoveanu, un călător-vânător. Dar această  lume a câmpiei, a ierbilor, nu era o lume blândă. Nu era armonia sadoveniană dintre om şi natură. […] Dacă vreţi, chiar clima era duşmanca omului. Temperaturi excesive. Veri toride, ierni cu viscole şi primăveri cu zăporuri, cu gheţuri rupte, care nimiceau sate, dărâmau chiar biserici.”[8] Cât despe civilizaţia acestor locuri, nimeni n-a surprins-o mai bine decât scriitorul dunărean: „Este civilizaţia de lut, de paie. N-are monumente. Singurele monumente, dacă le putem spune aşa, sunt cimitirele. Nu? Sunt crucile, adică amintirile celor care au fost.”[9] Sau: „Astea erau nişte enclave ale nimănui. Neştiute. Te ocrotea pustiul acesta de iarbă. […] Pentru că şi aici era o lume a sălbăticiunilor, a lupilor, a vulpilor, a vidrelor şi aşa mai departe.”[10] Iar în ce priveşte modelul Metopolis-ului şi al celor mai multe dintre personajele bănulesciene, iată un exemplu care arată cum au stat lucrurile în relaţia realitate/ ficţune: „Acest Ştefan Dinulescu, care a fost modelul eroului meu din Cartea de la Metopolis, Filip Teologul Umilitul, a cărui soţie, personaj de asemenea din cărţi, se numea Vanda Valburg. Era căsătorit cu o Vandă. Când a venit în casa noastră modelul, Ştefan Dinulescu propriu-zis, era însoţit de Zoe Lucescu, pe care am preluat-o şi am făcut din ea personaj. Zoe Lucescu Porfirogeneta. Emil, un personaj care vrea să-l imite şi se credea din spiţa asta spirituală a Teologului, acest Emil şi el a existat. Ei bine, eu l-am dezvoltat! Pe planul ficţiunii am făcut un alt personaj. Toate personajele astea sunt luate din lumea asta, de acolo. Porneşte de acolo. Metopolis e o creaţie pur imaginară. Erau, de pildă, le vedeam din satul nostru, dealurile Hârşovei, dealurile roşii, şi poate, printr-un mixtuum compozitum, în mintea mea am făcut asociere cu Tulcea, cu aşezări aflate pe amfiteatre, cu oraşul Metopolis, cu amestecuri bizantine, orientale şi aşa mai departe. Dar lumea asta, magma romanului meu, acolo este, în sat, în vecinătatea satului meu.”[11] (De reținut că satul lui Bănulescu se numește de fapt Focăieni, de la focurile mari aprinse pe vremuri la marginea de țară, nu Făcăieni, cu apare azi înscris pe hartă). Desigur, autorul se referă şi la câmpie ca atare şi la numele acesteia: „Eu am dat câmpiei mele numele de Câmpia Dicomesiei.[…] Mavrocordat a avut ca model oraşul Călăraşi, care era, dacă vreţi, enclava unei multitudini de neamuri, care se întâlnise într-un pământ binecuvântat cu fluviu, unde se vărsau cerealele, vinul venea dinspre podgorii şi peştele. Fluviul asta era, îl simţeam ca un fluviu european.”[12] Ca să nu mai vorbim de generalul Marosin, şi el având un model în realitate: „Generalul Marosin a existat şi avea o parte de tabără şi, militar fiind, el a cumpărat-o, când s-au privatizat.”[13]

Reiterăm încă o dată că suntem pe poziţia de a vedea lumea bănulesciană din perspectiva heterotopologiei lui Michel Foucault, a unei oglinzi în care se poate vedea „relieful” unei realităţi aspre, adică a (con)fuzionării spaţiului real al Bărăganului şi al Bălţilor Dunării, cu prispa dobrogeană a Hârşovei cu tot, cu spaţiul imaginar/ cartografia simbolică a Dicomesiei: câmpia cu ierburi şi dropii, cu veri toride şi ierni bătute de crivăţ, cu spaimele oamenilor primăvara la pornirea zăpoarelor, cu salcâmi şi plopi, cu herghelii imense de cai, cu ierburile care cresc în cer şi Dumnezeu care îngenunchează pe pământ, cu nebunul spânzurat de salcâm şi cerul spuzit de stele, cu potopul din Deltă şi mistreţul Vasile cel fără de moarte, odată cu hazul homeric al oamenilor, cu Metopolis-ul (oraşul dunărean Hârşova, anticul Carsium, dar şi modelul „oraşului de tip amfiteatru” şi de sorginte antică şi bizantină, cum este Tulcea, da fapt un „oraş-text” cu modelul absolut al Bizanţului/ Constantinopolului, aşezare de crepuscul), Mavrocordatului (Călăraşiul interbelic, ca model definitoriu în spaţiul românesc de mixtuum compozitum al naţiilor, dar ca oraş în plină ascensiune), cu Insula Cailor (Balta sau Insula Ialomiţei) şi Insula Măcelarilor (Balta sau Insula Brăilei), Cetatea de Lână (medievalul şi modernul, până în sec. al XVIII-lea, Târg de Floci, apoi Piua Petrii, oraş în care s-a născut, după tradiţie, Mihai Viteazul), cu Glava (Focăieni – Făcăieni, satul natal al scriitorului), pe malul Borcei dunărene, nu departe de Oraşul Flocilor şi de Cetatea Piua Petrii, la porţile Orientului şi Occidentului, pe malul Giurgenilor şi în faţa Vadului Oilor, de unde se vede, pe celălalt mal al Fluviului Dunărea, imaginarul Metopolis, cu solul său sărac, cu prispa sa roşie, imagine de la care a pornit Ştefan Bănulescu în aventura sa epică de excepţie, în care, pe urmele maestrului său Liviu Rebreanu, a încercat a face ca realitatea câmpiei sale dunărene să nu se mai raporteze la ea însăşi decât prin mijlocirea Ficţiunii sale despre aceasta.

Articol apărut în nr.4/2020

[1] Ştefan Bănulescu, Opere II, ed. cit., Mărturisiri dialogate, Interviuri şi răspunsuri la anchete literare, pp. 309 – 401

[2] idem, M-a prins istoria pe jos, p. 338 (textul pe care Ştefan Bănulescu l-a citit în faţa oficialităţilor din Călăraşi şi a „concetăţenilor” săi călărăşeni (cum îi denumeşte scriitorul), cu prilejul acordării diplomei de Cetăţean de Onoare al oraşului de la Dunăre); să amintim în acest context faptul că, după moartea prozatorului, Biblioteca Judeţeană din Slobozia, reşedinţa judeţului Ialomiţa, poartă denumirea de „Ştefan Bănulescu”, iar un liceu din Călăraşi, oraşul studiilor liceale ale scriitorului român, are aceeaşi denumire.

[3] Ştefan Bănulescu, Opere II, ed. cit., M-a prins istoria pe jos, p. 340

[4] idem, pp. 340 – 341

[5] idem, p. 341

[6] idem, pp. 341 – 342

[7] idem, p. 342

[8] Ştefan Bănulescu, Opere, II, ed. cit., O lungă spovedanie, p. 360

[9] idem, p. 362

[10] idem, p. 363

[11] idem, pp. 369 – 370

[12] idem, p. 360

[13] idem, p. 373

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *