Peeping Tom. Diptych. Psihoza scenei

0

Compania Peeping Tom, fondată în 2000 de către belgianul Franck Chartier și argentinianca Gabriela Carizzo, propun o formă de teatru dans, teatru non verbal, acel Tanztheater promovat de către Pina Bausch. Totul este asezonat cu o atmosferă inspirată din estetica filmelor de groază din care nu lipsesc accentele din David Lynch, mai ales în compoziția scenografică, în crearea unor iluzii comice inedite. Montarea oscilează între teroare psihologică, situațiile burlești și o senzualitate pasională, cât se poate de verosimile fiecare în parte, iar rigoarea coregrafică a unor performeri excepționali susține o propunere scenică coerentă, care în mod voit este subminată, pe alocuri, de o notă de nebunie extrem de expresivă, de veridică. Dipticul devine un catalizator al fricilor noastre, un martor al tulburărilor cele mai abisale, mai angoasante ale psihicului nostru: pierderea controlului, paranoia, timpul disjunct, tanatofobia, toate se succed scenic într-un iureș vecin cu psihoza, prestidigitația, pe alocuri. Moartea, pregnantă sau prematură, se asociază scenic cu groaza, la cote paroxistice, creația sonoră a spectacolului asurzitoare și terifiantă însoțind acest dans macabru al unor trupuri torturate, aproape dezarticulate, care sfidează legile posturii și ale fizionomiei corpului uman. Dansatoarele incarnează fie manechine rigide din vitrine, fie tulburătoarele coregrafii ale unor pas de deux senzuale. Erotismul fizic, explodează scenic, trupurile se contorsionează, iar acești atleți ai scenei, pentru a-l parafraza pe Artaud, excelează atât în momentele ce par desprinse direct dintr-o pasiune incandescentă a lui Angelin Preljocaj, din figurile circului contemporan sau din gimnastica acrobată.

Diptych reprezintă primele două părți ale Triptych-ului celor de la Peeping Tom și care propune o suită de trei episoade structurate după toate rigorile unei serii horror: The missing door, The lost room și The hidden floor. Decorurile ultra-realiste asigură legătura între părți, dar și conferă concretețe scenică unor propuneri care desenează o hartă a furiei și a anxietății. Asemenea unor decoruri de cinema, fiecare creație își instalează propriul univers, recreând succesiv un salon lugubru, un interior de vapor și holul unui restaurant abandonat vegetației. În mijlocul acestor spații fără ieșire, personaje cu alura unor păpuși dezarticulate aduc în scenă iluzii, angoase și fantasme, sub ochii unui bătrân care duce în spate un teanc de valize. Rătăcind prin culoare ce amintesc de labirintul lui Dedal, acest balet în trei timpi, desfășoară o coregrafie de o teatralitate și o fizicalitate extremă. Totul începe printr-un sunet surd și amenințător și printr-o lumină intermitentă, în mijlocul scenei aflate în obscuritate deplină. Prima parte a trilogiei, The missing door, se petrece într-un salon aproape gol, dar cu cinci uși identice. Pe o muzică în stilul anilor ’30, personaje arhetipale – menajera, cuplul de burghezi – vin să-și joace drama unei existențe turmentate. Nu există nicio cale de ieșire din acest spațiu-decor în trompe-l’œil: ușile nu duc înspre o posibilă salvare, iar deschiderea lor, inopinată sau deliberată, se repercutează în bucle, pauze și elipse temporale. Prizonieri într-un balet tragicomic, personajele se luptă astfel cu elemente concrete ale spațiului: o cârpă de praf care scapă mereu din mâna menajerei, o haină care refuză să părăsească trupul proprietarului ei, dar și contra lor înșiși. Aflat în pragul morții, un bărbat se confruntă cu fantomele trecutului său, revine asupra unor drame sângeroase, iar holul unui hotel, cabina unui pachebot, devin spații ale unor fantasmagorii sumbre și al unor situații atât de extreme, încât se învecinează cu burlescul care este nota de subsol permanentă a acestei montări, contrapunctul necesar al unei tensiuni scenice hipnotice, invazive. Acest flashback rememorează povestea unui cuplu, iar povestea centrală este fisurată de către narațiunile altor personaje, poate fantome, care trăiesc în același spațiu și care sunt depozitarele unor alte amintiri. Montajul, mișcarea coregrafiată, reproduce momente statice uneori, asemănătoare unor fotografii, unor instantanee decalate sau a unor a-sincronicități spectaculoase. Spectatorul se trezește astfel în mijlocul unei camere de hotel, a unei cabine de pachebot, desprinsă din picturile lui Gregory Crewdson care i-a inspirat pe creatorii momentelor, populată de personaje și situații la limita nebuniei: astfel, bebelușii sunt legănați de către mame care inspiră mai degrabă groaza decât tandrețea, crime, corpuri care dispar, absorbite de către pat sau de dulapuri care duc spre alte (i)realități, capete tăiate care vorbesc, corpuri dezarticulate aspirate de către vânturi stihiale, niciun ingredient horror nu pare a lipsi din acest angrenaj scenic care culminează la finalul celei de-a doua secvențe cu inundarea platoului scenic. Interpreții de la Peeping Tom cad, se lovesc, ocupă decorul într-o cheie aproape violentă, iar fiecare performer/dansator vine pe scenă cu propriile sale frici, neliniști, îndoieli incorporate într-o expresivitate corporală inuzitată. Fiecare co-creator al acestor scene conferă carne și voce unei cartografieri ale unei intimități tulburate și tulburătoare, pornind de la interzisuri, de la tabuuri, de la configurarea unor stări mentale care ating proximitatea tulburărilor de tip borderline. Totul într-un montaj scenic și coregrafic care sfidează codurile teatrale printr-o tehnică transgresivă, transformativă, prin care realul apare uneori brutal, iar disparițiile îngrijorătoare nu se transformă în marș funebru. În acest film halucinant morții revin mereu și mereu să-i bântuie pe cei rămași pe scenă, ca niște efigii stricate ale unei forțe macabre.  Decorul realist, de cinema, un fel de culoar abstract, cu uși și hublouri este ritmat de personajele care intră în spațiu, se înconjoară de obiecte, interacționează cu obiectele, manipulează obiectele, devenind astfel actori ai ficțiunii create scenic. Schimbările vertiginoase de decor, cinematografice, de la o scenă la alta, manipulate la vedere, cu o rapiditate uimitoare, asigură tranzițiile scenice și mutațiile dramaturgice. În afară de manipularea luminilor, a spațiului, efectele tehnice și sunetul operează zoom-uri, stop-cadre, condiționând imaginea și permițând focalizarea pe un singur detaliu. Un sunet amplifică, transformă o scenă: o ușă care scârțâie, mânerul care se învârte, orice poate declanșa frica.

Spectatorul devine martorul acestor scene, iar propunerea scenică a celor de la Peeping Tom redefinește limbajul dansului contemporan și ne invită într-o călătorie între vis și realitate, într-un periplu oniric și intens.

De neratat, măcar odată în viață!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *