Apărută pe Terra cu mult timp înaintea omului, fauna a fost pentru om o prezență permanentă, cu care el a conviețuit, a luptat neîncetat la început – atunci când procentul de sălbăticie al speciei umane era mare. Pentru homo primigenus, în „epoca culegătorilor și vânătorilor”, animalele păreau dușmani, dar și sursă de hrană. Apoi (printr-un fenomen unic și încă neexplicat pe deplin), omul a reușit să domesticească câteva specii, care îi stau în preajmă, de care se folosește și pe care le crește și ocrotește până azi.

Dar încă de la începuturi, unele animale au fost temute și admirate pentru puterea, agilitatea, viclenia și alte calități ale lor, pe care omul și le dorea pentru sine, în timp ce altele erau doar vânate pentru hrană. S-a presupus de către istorici și antropologi din perioada modernă, că din aceste motive în peșterile unde oamenii se adăposteau, ei au reprezentat animalele în scene de luptă, în care cetele de vânători le răneau și ucideau. Se credea că prin aceste acte de magie și exorcizare, li se luau puterile și atenua vigoarea, făcându-le să devină o pradă mai ușoară, atunci când lupta avea loc în realitate.

            În cazul animalelor pe care au început să le venereze, ca să ajungă la performanțele acestora, oamenii s-au apropiat de ele, le-au urmărit și au sfârșit prin a le atribui puteri supranaturale, pe care prin idolatrizare, sperau să le primească din partea  lor. Odată declarate divine, erau ocolite în timpul vânătorii, dar adulate în timpul ritualurilor taumaturgice. Astfel, „totemizarea” transformându-le în obiect de cult, ele au fost ipostaziate în reprezentări stranii, mitice, insolite. Erau reproduse după natură, sau imaginate prin metamorfozarea a două sau mai multor specii. Câteodată li se adăugau și elemente antropomorfe, cu scopul de a înspăimânta, a inocula ideea de putere, dar și a îndemna la închinare, umilință și supunere. Pare ciudat, dar aceste redări fantasmagorice, chiar și după ce au fost ridicate la rangul de zeități, au avut foarte rar o apariție cu trăsături ce inspirau blândețe, clemență, milă, față de muritori, deși unele (spun legendele), îi ocroteau pe ei și avutul lor. Abia la grecii antici, unii zei cu înfățișare omenească (uneori combinată cu detalii zoomorfe), au primit fizionomii înfricoșătoare și ostile,  pe când alții, aveau chipuri și trupuri frumoase, gesturi emanând bunătate, îndurare și îngăduință.

Dar aceste zeități au rămas peste veacuri mai ales sub forma unor sculpturi de templu și  de palat, picturile (cu excepția celor din piramide), s-a păstrat în foarte puține cazuri și în imagini în care latura artistică nu era cea mai importantă.

În arta din Evul mediu și Renaștere, animalele sunt mai rar prezente, câteodată primind o încărcătură alegorică, sau simbolică, mai ales în cadrul temelor religioase. Trei dintre evangheliști au astfel de însemne: corbul – Ioan, bivolul – Luca, leul – Marcu, iar oaia și mielul, au devenit emblema credinciosului. De asemenea, la nașterea Mântuitorului asistă câteva dobitoace de grajd, iar măgarul apare atunci când Isus intră în Ierusalim.

Animalele sălbatice sunt de obicei redate în ipostaze dușmănoase, ucigașe (Daniil în groapa cu lei), dar și ca purtătoare de mesaj divin, precum cerbul din legenda Sfântului Eustațiu. În pictura laică ele sunt deseori reproduse după natură, ca iepurele din acuarela lui Dürer de la Viena, cele două maimuțe din lucrarea lui  Bruegel cel Bătrân de la Berlin, sau hermelina din portretul Ceciliei Gallerani, de la Cracovia, pictat Leonardo. Alteori însă, acestea întruchipează creaturi imaginare ca în tablourile lui  Bosch, sau misterioase ca licorna: „Doamna cu licornă”, din tapiseriile de la Cluny, (Paris), sau „Portretul unei tinere femei cu licornă”, de Rafael, de la Galeria Borghese (Roma).

Reprezentările  animalelor domestice, s-au înmulțit și ele, fiindcă în număr mare au constituit întotdeauna o avere, pe când cele sălbatice, cu trecerea timpului și perfecționarea armelor, nemaifiind un real pericol, au devenit deseori o preocupare pentru vânători. Ca și altădată, în secolele XVII-XVIII, vânătoarea şi echitaţia făceau parte dintre distracţiile preferate ale nobilimii, fiind o plăcere și o „artă” mult gustată, fapt ce a contribuit la dezvoltarea acestor teme în cadrul artei plastice. Se pare că pictorii olandezi au fost cei care au dat tonul: în cadrul scenei de gen, pe lângă atacuri de tâlhari, lupte sau încăierări, ei introducând și acțiuni cinegetice. De obicei acestea aveau accente comice, cu oameni fricoşi, cu mici cochetării în desişuri sau pe poteci, toată tevatura părând haotică,  desfăşurându-se la întâmplare și semănând mai degrabă a braconaj.

În această perioadă, deja specializarea pictorilor europeni se accentuase mult în funcție de genul preferat de artist, anume genul în care lucrările lui aveau mai mult succes. Așadar existau portretiști, pictori, de naturi moarte sau peisaje, dar și genul picturii animaliere își avea maeștri lui. Poveștile, basmele, fabulele, au adus și ele în atenție tot felul de creaturi și lighioane în ipostaze alegorice, reprezentate mai des în grafică și ilustrația de carte.

În epoca Barocului, la realizarea unor edificii (clădiri, monumente, palate, biserici…), pe lângă arhitecți și constructori, lucrau sculptori, pictori, ebeniști, artiști care colaborau la crearea ornamenticii fastuoaselor fațade, la decorarea abundentă a exterioarelor și interioare strălucitoare, specifice acestui stil. Preferința Barocului pentru împletirea și combinarea mai multor genuri și obișnuința colaborării mai multor artiști, se practica și în cadrul scenei cinegetice. Rubens a fost cel ce a contribuit esenţialmente la transformarea acesteia, (ca variantă a celei de gen), într-o spectaculoasă compoziție cu animale, și personaje, plasate în peisaj. Dinamismul şi vitalitatea stilului rubensian, au făcut ca locul expresivităţii figurilor să fie luat de expresivitatea și diversitatea gesturilor,         iar cromatica, devenind mai bogată, a dus la creşterea importanţei acordate vestimentaţiei, ca modalitate de realizare a armoniei culorilor ansamblului. Dar în aceste scene devenite galante, atenția nu mai e îndreptată în special asupra animalelor, ci asupra participanților la întreaga escapadă. În astfel de anturaje se remarcă doamne și domnișoare, cavaleri, paji, valeți, ce întâmpină pe vânătorii veniți cu prăzile lor, prilej pentru organizarea unor festinuri în pădure, cu mese bogate, cu muzică și dans. În astfel de tablouri, pe lângă prezența acestor protagoniști deosebiți, cu trăsături mai bine precizate, se văd și alte siluete umane doar schițate (șoimari, hăitași, rândași…), câteodată mai vag redate decât animalele. E reflectarea în opere a ierarhiilor sociale!

În istoria omenirii, calul a  avut un rol deosebit: de la agricultură și alte munci, la transport, minerit, hoție, sau luptă, la parade și felurite festivități sau evenimente, el a fost nelipsit și la fel a fost prezența lui și de-a lungul istoriei artei. Statutul lui a depins totdeauna de stăpânul ce îl poseda, reflectând de asemenea stratificarea claselor sociale ale vremii, de la mârțoaga amărâtă („Ghii, măi Bator!”), până la cel de (Bucefal), cal al împăratului.[1]

Precum caii, câinii sunt și ei foarte importanți pentru buna desfășurare a vânătorii, de aceea au fost deseori „imortalizați” în lucrările axate pe această temă, așa-încât cele două specii de necuvântătoare au avut parte de adevărate „portrete”. Apar pictați cu amănunțime, ca exemplare aparte, sugerându-se calitățile lor deosebite, o înfățișare „inteligentă”, mers și mișcări agile, câteodată și încinși cu harnașamentul scump (căpăstrul și dârlogii împodobiți cu ținte de argint, șaua din piele și catifea…), iar la ogari și alte canine, zgarda și uneori niște însemne „aristocratice”.[2]

Însă de pictura animalieră, este legat și un întreg capitol al naturii moarte, cu lucrări cuprinzând în „recuzita neînsuflețită”, iepuri, pești, păsări, etalate pe mese, printre diferite vase, porțelanuri, pahare, tacâmuri, dar și arme. De asemenea, animalele apar și în scena mitologică, gen mult cultivat în arta Barocului, cazuri în care se afirmă și fantezia artistului (Leul din Nemeea, Hidra de la Lerna, centaurii, Minotaurul…).

Pictorii  profilați pe redarea domesticelor dobitoace, prezentau nu numai cai, ci și vite de grajd, vaci, boi, porci, oi, măgari, capre… și chiar păsări de curte (în acest mediu, păunii impunându-se ca niște aristocrați), iar atunci le studiau cu atenție pentru a surprinde firescul acestor viețuitoare familiare. Pe lângă asemănare, esențială era aici sugerarea vieții în ambientul lor obișnuit, în ipostaze specifice, atât în mișcare cât și în repaus. De aceea, acești pictori reproduc cu rigoare, capete și trupuri, culori ale  pielii, blănurilor, sau penajelor. Nu altfel procedau cei ce executau imagini plastice cu animale sălbatice, totuși ei se bucurau de o mai mare apreciere, fiindcă se considera că „dihăniile”, erau mult mai greu de observat, iar dinamismul mișcărilor lor, diferit de al celor „de casă”, mai dificil de redat. Mai târziu, un esențial aport la dezvoltarea acestui tip de tablouri, a adus moda micilor menajerii de pe lângă unele curți nobiliare. Apoi au  apărut adevărate grădini zoologice, prima din lume fiind cea de lângă palatul Schönbrunn, întemeiată în 1752 de Franz I de Lotharingia (soțul Mariei Theresia). Aici pictorii puteau observa, reacțiile, obiceiurile și „activitățile” animalelor pe care le aveau în vedere, totuși mulți dintre ei se limitau la simpla vizualizare, la aspectul exterior. Ba chiar, cei mai modești începeau lucrul lor nu de la viu, ci de la exemplarele împăiate de prin cabinetele și colecțiile de științe naturale. Atunci, în lucrări apăreau niște „păpuși” rigide, pe care ei se străduiau să le anime prin gesturi sugerând vitalitatea și plasând viețuitoarele într-un cadru peisagistic mai mult sau mai puțin adecvat. Astfel de redări erau practicate mai ales în cazul animalelor exotice provenind din areale îndepărtate, papagali, maimuțe, vulturi… pentru că în cazul lor, exactitatea reprezentării, aspectul inedit și destul de șocant, atrăgea mai mult decât calitățile artistice.

După marile călătorii și descoperiri ale europenilor pe continentele, mările și insulele întregii planete, datele geografice, dar și cele privind fauna și flora terestră, au sporit spectaculos cunoștințele și curiozitatea pentru noile, neștiutele și bizarele plante și viețuitoare, iar acestea au început să fie amănunțit cercetate. Carl Linné, Georges Buffon, Jean-Bptiste Lamarck, Georges Cuvier și alții, au așezat pe baze științifice studiul naturii, în tratatele lor de botanică, zoologie, biologie, iar la necesarul de ilustrație fidelă a numeroaselor planșe ale acestor savante cărți (în care insectele, melcii, crustaceele… își aveau și ele locul), au colaborat mulți artiști modești, mai ales desenatori și gravori. Acest fapt a dus implicit la răspândirea și „popularizarea” imaginilor cu animale, ele constituind câteodată alte „surse de inspirație” pentru lucrările artistice cu această temă.

În secolul XIX, după sângeroasele evenimente ale revoluției franceze din 1789, urmate de războaiele napoleoniene, lumea se schimbă, concepțiile,  gusturile, arta, temele și subiectele ei se schimbă și ele, scena de vânătoare devenind mai degrabă vetustă. La Goya animale apar rar și în redări monstruoase cu conotații simbolice și nu sunt o temă aparte, ci incluse în scene alegorice, mai ales în gravurile sale. Delacroix abordează tema luptei dintre oameni și fiare, în compoziții de mare fidelitate, dinamice, violente și pline de cruzime. („Vânătoare de lei”, Stockholm). Fiindcă interesul pentru pictura animalieră scade, nu se mai caută specificitatea, „personalitatea” jivinelor și dihăniilor pădurii, căci ele nu mai constituie „punctul focal” al lucrărilor, ci devin „accesorii vii” în peisaje sau pe lângă alte personaje, ori „componente de recuzită” în naturile statice. Pisici și cățeluși, ajung uneori în portrete, ca parteneri de joacă ai unor copii, sau feblețea unor doamne. Însă caii rămân în continuare pictați cu interes, în diverse circumstanțe, în mediul rural, la război, la curțile nobiliare, iar mai târziu la curse și derbyuri. Géricault este recunoscut ca unul dintre marii pictori pasionat de cai, care i-a imortalizat în tablouri remarcabile.

În cadrul Impresionismului și post-impresionismului, genul preferat e peisajul și accentul cade pe efectele de lumină și culoare. La Céznne, apoi la alți mari pictori (Lautrec, Van Gogh…), nu apar animale, Gauguin fiind cel care în creația sa din Tahiti, le va introduce uneori, dar mai mult cu semnificații simbolice, cu note exotice. Cam în  aceleași ipostaze, sunt surprinse în pictura expresionistă, și în cea avangardistă de la începutul secolului XX, cu o excepție notabilă, „pictura  naivă” a lui Henri Rousseau, în care ele sunt frecvente. La suprarealiști, chiar dacă reprezentările de animale sunt fidele (Dali), valorile, sugestiile, stilizările, trimit tot spre mitologic, oniric, fantastic sau monstruos.

Să reamintim în final că după invenția și afirmarea fotografiei, și mai ales a cinematografiei, apariția animalelor nu mai prezintă mult interes, pictorii contemporani (cei care nu au trecut la nonfigurativ), nu le mai redau, ci doar le sugerează. Dar imaginea lor e metamorfozată, anamorfozată, sensurile și semnificațiile prezenței lor în lucrări devenind greu de decriptat, căci formele nu mai sunt clare, ci se încifrează/ermetizează, depărtându-se tot mai mult de logic și firesc, întru-un imaginar colorat și obscur.

[1] De exemplu, la Galeria de artă Brukenthal, există un portret ecvestru al împăratului Carol al VI-lea de Habsburg (ulei pe pânză 60×49 cm., nr. inv. 46), în care figura împăratului este pictată de Gottfried Auerbach, iar calul pe care stă călare  suveranul cu cravașa în mână, aparține lui Johann Georg Hamilton.

[2] Să observăm că în acele perioade, deși vânătoarea era o preocupare, nu devenise sport, performanță, cu toate că și pe atunci (așa ca și azi), în  vreme ce animalele luptau pentru subzistență,  oamenii luptă pentru abundență. Și poate aici e o cauză ce duce la degradarea planetei, mai mult decât încălzirea globală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *