Pillatiene

Greu de găsit o scriitură mai caldă și mai luminoasă decît cea a Monicăi Pillat din ansamblul de amintiri și evocări grupat în Ceasuri de demult (Baroque Books & Art, 2021), chiar dacă multe amintiri sînt (încă) traumatice. Secvențele din această carte sînt adunate, în parte, de prin alte cărți, dar în bună măsură sînt piese noi – pagini de jurnal, portrete, note fugare -, formînd astfel un dosar memorial consistent. Amintirile Monicăi Pillat fug, de regulă, spre reverie, atunci cînd nu reînvie momente din dramele existențiale ale casei Pillat, prin care umblă acum atît fantomele bunicilor, cît și – îndeosebi – ale părinților și prietenilor acestora. Dramele nu sînt deloc ocolite și ele se adună pe o partitură nuanțată, trecînd de la cele ale persoanelor, la cele ale bibliotecilor și reședințelor pillatiene, pe un ton care pare a fi sublimat tot ce a fost dureros în desfășurarea lor. Iată, bunăoară, schița dramelor la care au fost supuse bibliotecile familiei – și îndeosebi ale celor ale lui Ion Pillat: ”După moartea bunicului Ion, pe 17 aprilie 1945, bibliotecile de la Balcic, Izvorani și Miorcani au fost literalmente ucise, cărțile fiind scoase afară de-a valma și puse pe foc de comuniștii complexați. Pe de altă parte, pentru a asigura supraviețuirea materială a familiei, tata a început să vîndă volum după volum din biblioteca rămasă intactă la București”. Drama bibliotecilor urmează îndeaproape drama locuințelor, tot mai strîmtorate: ”După succesivele noastre mutări în spații tot mai mici, vastitatea consacrată de bunicul Ion cărților s-a restrîns la o bibliotecă ce ocupă acum un sfert din zidul camerei de zi”. Drama cărților trebuie să fi fost cu atît mai greu de suportat cu cît ”Bunicul-poet avea cea mai frumoasă și bogată bibliotecă din Europa primei jumătăți a secolului al XX-lea”, Ion Pillat fiind, fără nici o îndoială, cel mai bun cunoscător (cel puțin de la noi) al literaturilor din vremea lui – cu deosebire al poeziei. Nu avem pe nimeni atît de inițiat în poezia europeană a primei jumătăți de secol XX. Nu mai puțin relevantă e drama reședințelor pillatiene, vizitate de nepoata lui Ion Pillat fie înainte de ’89, fie după. Fie că le găsește într-o stare deplorabilă – cum se întîmplă, bunăoară, cu vechiul conac de la Miorcani, jefuit mai întîi de armata sovietică, folosit apoi ca spital și-n cele din urmă cu două sălițe amenajate ca muzeu memorial, dar și ele jefuite (”Cum însă nu fusese pus niciun paznic, într-o noapte, prin 2002, încăperile au fost prădate, covoarele, perdelele, tablourile și mobila au fost furate. Poliția a găsit cărțile rupte și împrăștiate pe cîmp”) -, fie că le găsește în stare mai bună (la Florica), toate reședințele au devenit simple ”carcase.” Inclusiv cea de la Balcic și cea de la București, unde se instalase o firmă canadiană. Chiar și acolo unde s-au făcut eforturi de reanimare, senzația vizitatoarei nu se schimbă: ”Oricît parfum ar fi turnat prezentul peste trecutul călcat în picioare și oricît de mult l-ar fi ferchezuit, carcasa păstra încă mirosul crimei”. Pelerinajul pe la fostele reședințe e o via dolorosa în sine.

            Centrală rămîne, firește, drama familiei Pillat (deși celelalte nu pot fi despărțite de a oamenilor), îndeosebi a părinților – Dinu și Cornelia Pillat. Memoria fiicei reține cu acuitate inexorcizabilă noaptea arestării lui Dinu Pillat: ”În noaptea Bunei Vestiri (25 martie) a anului 1959, m-am trezit brusc din somn. Lumina era aprinsă, niște indivizi necunoscuți umblau prin casă răvășind cărțile din bibliotecă și scotocind prin sertare. Mama, palidă, se sprijinea de spătarul unui scaun, tata, pe marginea patului, se îmbrăca în tăcere, bunicile mele, ca niște umbre, se lipiseră de perete”. Legătura profundă, indisociabilă, dintre fiică și tată, evidențiată prin amintirea serilor de lectură și a basmelor inventate de părinte, a zilelor de săniuș (în care erau filați permanent), se vede însă în toată adîncimea ei în visele premonitorii ale fiicei, care află pe această cale sentința dată tatălui (ceea ce mama îi va confirma cu spaimă), pe de o parte, și în hotărîrea ei de a colecționa ”toate ciocolatele pe care le primea(m) de sărbători” pentru a le putea dărui tatălui la eliberare. Dar mai ales în hotărîrea de a scrie poezie, pentru că, ”prin poezie, putea(m) comunica nevăzut cu el”. Arestarea lui Dinu Pillat (pentru manuscrisul romanului Așteptînd ceasul de apoi) și condamnarea lui odată cu tot lotul ”Pillat-Noica” nu e decît apogeul calvarului, căci bunicul matern fusese deja arestat, bunica paternă fusese exilată la Miercurea Ciuc iar tatăl, ”dat afară de la Facultate, lucra ca pontator pe Dealul Spirii, într-o fabrică de praf de sînge”. Reproducerile din dosarul procesului reconstituie soarta acestui manuscris, pînă la redescoperirea lui. Supliciul la care a fost supus Dinu Pillat, suferințele și umilințele îndurate s-au convertit însă într-o experiență iluminantă, căci acolo, în închisoare, ”I se arătase Dumnezeu”. Transfigurarea suferinței în iluminare și revelația prin suferință constituie un capitol de spiritualitate pe care l-au documentat mulți dintre cei torturați. De altfel, prezența lui Dumnezeu se vede în destule alte momente dramatice, trăite ca mici miracole. Cum i se întîmplă bunicii Maria Pillat-Brateș, cînd, trimisă în domiciliu forțat, e coborîtă noaptea din tren ”într-o văgăună” și cînd, disperată, ”a căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute. Nu-și sfîrșise rugăciunea, cînd a auzit zgomot de pași în apropiere. Venise un țăran din sat să îi aducă o pătură și ceva de mîncare”. Oricît de dureros ar fi scenariul calvarului, el pare a fi privegheat de sus.

            Evocările Monicăi Pillat se extind și dincolo de cercul familial (neuitînd alți membri ai marii familii – Pia Alimăneșteanu, Ioana Celibidache), făcînd un mic și relevant catalog de prieteni sau/și colegi de suferință ai tatălui. Sînt portrete desenate cu căldură, cu un fel de recunoștință a întîlnirilor – întîlniri care par, toate, revelații. Fiecare personaj are parte de un portret iradiant, ca și cum Monica Pillat ar fi vrut să prindă deopotrivă trăsăturile spirituale și aura. Sînt portrete exemplare, și prin concizia și prin luminiscența lor. Cum e, bunăoară, cel al lui Nicu Steinhardt: ”Omul iradia vioiciunea, avea o prospețime copilărească în reacții, gata să bată din palme cu încîntare la auzul unei idei originale, în fața unei cești de ceai cu arome, la vederea unui cozonac. Acest bătrînel zvelt, cu pasul iute și cu ochii măriți de uimire, trăia cu frenezie fiecare clipă”. Cu același penel empatic sînt lucrate și celelalte portrete (Noica, Dan Duțescu, Ștefan Aug. Doinaș, Valeriu Anania, George Muntean, Nicolae Corneanu ș.a.). Unele sînt gata să alunece în comentarii literare – cum e cazul la Doinaș, dar în genere ele privesc omul și sufletul lui. Asta pentru că Monica Pillat pare a avea acces imediat la sufletul celor evocați. Cu el vorbește – într-un grai de o empatie iluminată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.