Plugarul și moartea

Dialogul răscolitor al plugarului cu moartea, scris la granița dintre Evul Mediu și Renaștere de Johannes von Tepl, și redescoperit de germanistul Konrad Burdach secolul trecut, este prezentat publicului de către regizorul Silviu Purcărete într-o excelentă montare la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași. Pretextul acestei înfruntări a omului cu destinul său implacabil, a profundei meditații pe tema condiției umane este un eveniment dureros în plan uman, însă puțin semnificativ în ordine cosmică: moartea unei tinere femei, soție și mamă devotată, pe care soțul, rămas văduv, o plânge și o regretă, negăsind consolare în nimic și desfidând soarta crudă. Rugămintea lui fierbinte („Încătușeaz-o, Doamne, pe cumplita Moarte!“) este exprimată atât verbal cât și în scris. De altfel, debutul spectacolului ni-l arată pe plugar la masa de scris, „muncind“ cuvintele, așa cum obișnuiește să muncească și ogorul, căutând expresia cea mai virulentă, cuvintele care lovesc și acuză moartea nemiloasă, ce a secerat o viață în floarea vârstei. Nu lipsesc imprecațiile, patosul, interogațiile retorice. E tânguirea și revolta unui alt Iov, care vrea să înțeleagă ce e de neînțeles pentru mintea umană— misterul marii treceri, care vrea să schimbe ordinea strâmbă a lucrurilor. Strigătul său de durere nu rămâne neazit, fiindcă Mortea însăși i se arată în ipostaza unui barbat la patru ace, în costum negru, cu joben, baston și mănuși, ce îl privește condescendent și îl apostrofează ironic pentru lipsa lui de înțelepciune.

La început, scenografia simplă, închipuind camera plugarului (masa de scris, un pat, un frigider, un dulap, tabloul cu soția defunctă, pereții scorojiți) dezvăluie intimitatea unei încăperi austere, lipsite de viață și de căldură, desprinsă parcă dintr-o pictură clasică, impresie accentuală de peretele transparent ce desparte scena de sală, estompând contururile. Nimic nu prevestește ingenuozitatea cu care scenograful Dragoș Buhagiar și designerul video Andrei Cozlac vor manipula spațiul în scenele următoare, cu ajutorul hologramelor 3D și a proiecțiilor video, reconfigurând geometrii și sugerând ideea de transgresare a lumii fizice spre un teritoriu mai vast, în care sălășluiesc spiritele celor plecați. Întregul spectacol e construit pe această ambivalență: lumea de aici și cea de dincolo, trupurile din carne și trupurile create prin iluzii optice, ca efect al unui joc de lumini și umbre. Spațiul devine mobil, iluzia de adâncime se datorează așa-numitei perspectiva artificialis, teoretizată de arhitectul Leon Battista Alberti în tratatul său despre pictură, apărut în același secol cu textul lui Johannes von Tepl.

În spectacolul lui Silviu Purcărete greutatea textului și forța sugestivă a imaginilor se află într-un echilibru perfect. Moartea se multiplică în „n“ ipostaze, referindu-se totodată la sine prin folosirea pronumelui plural „noi“, se alungește, căpătând proporții gigantești, se înconjoară de flăcări sau de zăpezi veșnice, șade la masă deopotrivă cu cei vii cât și cu cei morți, se prinde la dans cu spiritul soției defuncte, etc. Coregrafia trupurilor mumificate, târându-se sau împleticindu-se în mișcări convulsive, creează efecte vizuale de o mare expresivitate, conținând motive thanatice. Muzica și sound design-ul semnate de  Vasile Șirli însoțesc discret imaginile, uneori potențând solitudinea și angoasa plugarului, prin sonorități lugubre, bizare, înspăimântătoare (gemete, vaiere, zgomote), alteori introducând nuanțe delicate.

Lucru remarcabil în economia spectacolului este faptul că cele două personaje principale, Moartea și Plugarul, sunt interpretate de același actor, Călin Chirilă, într-un one man-show extraordinar. El este la fel de convingător în ipostaza plugarului îngenunchiat de durere cât și în cea a Morții cinice, care îl privește pe om condescendent și îi bagatelizează revolta. Discursul Morții este parcă desprins din filozofia stoică, sau din scrierile unor învățați antici precum Seneca, Epictetus sau împăratul Marcus Aurelius. Ea vobește despre moderație, controlul emoțiilor, acceptarea sfârșitului: „Nici iubirea prea mare, nici durerea prea grea și nici prea mult câștig nici prea multă pierdere. Așa e plămădit omul înțelept. Nu este ăsta felul tău! […] Mintea ta prea scurtă, cugetul tău ciunt, inima ta goală vor să facă din oameni mai mult decât vor ei să fie. Omul este zămislit în păcat încă din sămânță, hrănit în pântecele maică-sii cu spurcăciuni, născut gol, mânjit și încleiat, maldăr de gunoaie, adunătură de balegă, drojdie de viermi, stârv împuțit, dulap de putregaiuri.“

 Suferința umană însă are demnitatea sa. Plugarul se revoltă împotriva temporalității sale, efemerității trupului de carne, refuză să se resemneze și să își recunoască nimicnicia: „Cum călcați în picioare și ce urât vă purtați și cât de mult necinstiți voi noblețea omului, el dintre creaturi cel mai iubit de Dumnezeu! […] Că i s-a dat stăpânirea peste toate și toate îi stau la picioare. […] Așa îl huliți și pe Dumnezeu!“ Prin rolul dublu oferit lui Călin Chirilă, regizorul Silviu Purcărete nu doar că îi oferă ocazia actorului de a exprima masura talentului său, dar alegerea poate oferi de asemenea sugestii privind o posibilă natură schizoidă a individului, o luptă interioară între conștiința naturii sale căzute și răzvrătirea împotriva acesteia.

Textul lui Johannes von Tepl creează un pod peste timp între Antichitatea evreiască și modernitatea europeană, între cuvântul Ecleziastului din Vechiul Testament („Deșertăciunea deșertăciunilor toate sunt deșertăciune“) și postulatul lui Heidegger („dasein-ul este autentic doar în premergerea spre moarte“), inspirându-l pe acesta din urmă în scrierea celebrei sale lucrări, Ființa și timpul. Atâta vreme cât oamenii vor viețui pe pâmânt și moartea îi va pândi această temă va rămâne veșnic actuală și ea va îmbrăca nenumătate forme artistice. Între acestea, cu siguranță spectacoul lui Silviu Purcărete, deopotrivă seducător și răscolitor, fantezist și gnomic, ludic și reflexiv ocupă un loc special, meritând toată admirația.

Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași

SEZONUL ROMÂNESC

Text după: Johannes von Tepl

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Video design: Andrei Cozlac

Asistent regie: Radu Ghilaș

Asistent scenografie: Vladimir Iuganu

Filmări chroma: Alexandru Condurache

Traducerea în limba engleză: Silvana Vulcan

Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma: Constantin Dimitriu

Distribuția: Călin Chirilă, Diana Chirilă; Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu; Cântă: Diana Chirilă, Diana Roman, Livia Iorga, Oana Sandu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan

FOTO: Bogdan Botofei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *