Poeme de Alexandra Negru
IR1650
Aş putea sta ore în şir
în trenul 1650, cu soarele acesta domestic în păr,
privind în golurile de pe fereastră, amorţită,
pierdută în browser-ul meu afectiv,
unde
e adevărata intimitate şi adevărata frumuseţe,
legănată pe căile ferate
din ţară, fotografiind uneori străini
în obscuritatea compartimentelor, regizând
pentru fiecare din ei
câte o dramă,
alteori, doar ţinând ochii închişi
şi rătăcindu-mă
într-un cinematograf uriaş şi teribil,
aş putea suporta până la capăt delirul şi foamea,
şi muzica asta
care mi se dezintegrează în cap,
cât timp mă întorc
în oraşul în care mi-am dorit atât de mult să vii,
în oraşul acesta pentru care ai abandonat totul,
unde, acoperiţi de zgomote industriale ne luptăm
sub cearşafuri,
cât timpmă întorc şi ştiu c-aştepţi
să ne culcăm în patul nostru ireal, sub becul stins, sub acoperişul
cu bufniţe şi lilieci, în care miroase
a mucegai şi-a dragoste.
#21.22
21 de ani şi viaţa-i frumoasă, un haos radiant
şi holograme răvăşite
dansând
cu picioarele goale
prin mintea mea, un apartament în plin soare doar pentru noi, şi tu,
cu barba ta fantastică, cu
zâmbetul tău ştrengăresc, atingând
trupul tânăr, aproape lichid,
limpede ca o suprafaţă de gheaţă
sub care înoată peştişori coloraţi, bestii
de tot felul,
21 de ani şi
am tot ce îmi doresc chiar aici, în plin soare,
real şi tangibil,
brutal de frumos în naivitatea asta la
care ne-am întors, sătui de
toate tragediile care ne-au făcut ferfeniţă
inimile origami,
21 de ani şi o ţigară imaginară aprinsă în colţul gurii,
căci m-am lăsat de fumat,
aşa cum m-am lăsat
de toate lucrurile
care m-ar fi ucis într-un final.
#cântec naiv 0.1
Să mă trezesc într-o zi
şi să-ţi spun că sunt cu adevărat bine,
că n-au fost implozii pe timp de noapte,
nici fantome-n patul meu,
că febra a trecut
şi toată drama
s-a spart în cioburi mici şi ascuţite,
să mă trezesc
şi să nu existe niciun fişier corupt
în reţeaua mea neuronală, nicio poză mentală
care să deschidă vechile cusături,
s-a terminat,
de-acum
spune-mi că există
o lume în care să fim doar noi,
cu zen şi puf plutind
în aerul roşu
de chinatown,
şi patul nostru, o telegondolă
care ne poartă în lumi 4D, înfricoşătoare.
#Baby, I`m rising
Uită-te la mine,
obosită, frumuseţea mă prinde mai bine,
cum cancerul pe o femeie dezvelindu-i craniul strălucitor,
inertă, aşteptând
sfârşitul programului, lumina neoanelor slăbeşte nervul optic şi văd
o mulţime blurată mergând în direcţii diferite,
atrasă de zgomote şi reclame ca musculiţele de sânge,
în dezordinea asta mintală
tot ce mă linişteşte
e cântecul tău rusesc
de dimineaţă, felul în care
ne-am atins cu o noapte înainte,
urme roşii pe gât, urme de dinţi pe cartilajul urechii,
iubirea asta
ca un experiment japonez
din care ar fi trebuit să ieşim mai dărâmaţi ca niciodată
cu elefanţi legănându-se pe pânza de păianjen
din minţile noastre fragile,
în care am rămas
prinşi
ca nişte căpuşe în carnea roşie a vreunei sălbăticiuni,
uită-te la mine, abia cresc,
sunt tânără, puternică,
am o armură grozavă, orbitoare,
o minte care înfioară
carnea de pe tine,
uită-te la mine
şi spune-mi, mai spune-mi încă o dată
tot ce doare.
#Man o to
Iată, încet încet
încep să-mi recapăt ordinea, să găsesc
strălucirea
în mormanul ăsta de gunoi,
să-mi lipesc cu grijă
dimineţile cu tine
în memorie
ca nişte magneţi pe uşa frigiderului,
noi,
tineri şi alunecoşi
înotând prin smoală, gloanţe
şi dezastre, printre psihozele
care ne găuresc creierele ajunse
ca nişte termitiere,
am văzut pericolul
agăţat la intrare
ca un craniu într-un sat african
şi nu ne-am speriat,
am pătruns
bariera de biţi şi pixeli şi
ne-am sufocat în anatomiile noastre
imperfecte,
priviţi-ne cum ne răsucim
şi creştem
spărgând aerul contaminat şi rece
al dimineţii,
cât de frumoşi
suntem în perversitatea noastră
infantilă,
cum, încet încet,
ca nişte pisicuţe grase,
trecem dintr-o dimensiune în alta,
de pe canapea
în mijlocul universului,
cu tot cu cearşaf şi cu perne.
Premiul revistei Euphorion la Festivalul de Poezie “Porni Luceafărul…”, Botoşani, ediţia 2016
