Poeme de Ana Donțu
intrată în bucătărie noaptea după un pahar cu apă
umbli peste tot
cu crucea la gât
ca un cimitir ambulant
în care ai îngropat
fata care fugea de la locul de joacă
fiindcă o colonie de viespi
și-a făcut cuib
în pomul sub care desena cu bățul în praf
roiul vuind ca un milion de pureci
pe un ecran fără semnal
și eleva care
în diminețile ploioase
alegea o picătură
dintre sutele care cădeau în șuvoiul de pe drum
ca să o însoțească până la școală
unde ea avea să se pună la adăpost
iar picătura să-și vadă mai departe
de potop
și toate
toate altele asemenea lor
să țâșnească brusc din morminte
ca păpușile din cutii
la vederea unui strop care atârnă
de buza robinetului
și cu vocile lor mecanice
să turuie
eu sunt
fata cu gândurile ca un roi de viespi
iar eu școlărița
care plimbă o picătură de ploaie
și să-ți tremure mâna
și să nu mai știi ce voiai să faci
cu paharul
ai asculta muzică pe sub apă cu mine?
mai bine rămâi
acolo unde ești
cu dioptriile
blazarea
și frica ta de razele X
tu n-o să intri cu mine
în vârtejul
care te poartă la început
în cercuri largi
și lente
apoi te împinge tot mai grăbit
în gaura de scurgere
ai sta cu mine
într-un tub de RMN?
ce e al tău e pus deoparte
dar eu
am știut dintotdeauna
că îmi aparții
și văd că nu stai deloc
deoparte
te-am văzut ieri
fluturându-ți coama roșie
pe stradă
pe lângă mine
și nu mi-ai aruncat
nicio privire de milă
ceva mai puțin
decât scăpărarea unui chibrit
vibrația unui telefon
un clipit de pleoape
aici
în hala asta ticsită
cu gaz
adevărul e că nu știi
de ce am plecat
am fugit de-a dreptul
strecurându-mă printre oamenii care dansau în jur
și lichidele din paharele lor făceau cercuri largi
iar eu îmi imaginam cum privești dezorientat
cocktailul abandonat lângă geaca ta neagră
(era neagră oare?)
(ce am băut atunci, îți amintești cumva?)
am ales străzile cele mai pustii
de noapte târzie aproape dimineață
aerul rece din jur făcea cercuri la fel de largi
ca muzica ce încă îmi bubuia în țeastă
știi că am mințit
nu mă gândeam la dezorientarea ta
ci la una mai veche
și la o fugă mai veche
dintr-o stațiune de vară
undeva la mare
unde urma să zbor cu parașuta
dar s-a defectat chiar înainte
și n-am revenit la visul ăsta
ca la multe de altfel
era o noapte la fel de târzie aproape dimineață
mă gândeam că dacă bag în rucsac rochia
în care dansasem toată seara
reușesc să prind trenul spre casă
când s-ar trezi nu m-ar găsi nicăieri
i-aș fi lăsat un bilet
„Iubitule, am descoperit un tren excepţional către Chișinău. Plec. Ne vedem în cursul săptămânii”.
(sau poate nu)
cum a făcut Lorenza cu Belbo
din cartea pe care tocmai o citisem pe plajă
și pe care, de altfel,
tot el mi-o dăruise
dar mi-a fost milă de inima lui tânără
de douăzeci de ani
(sunt crudă, aveam să aflu,
l-am cruțat atunci doar ca să-l lovesc mai rău
puțin după aia)
tu însă ai fi suportat ușor
fuga unei roșcate din club
pe care abia ai întâlnit-o
dar nu la asta mă gândisem atunci
doar că ai apucat să spui
înainte de a merge la baie
„numai să nu pleci”
***
nu-i place să doarmă
pentru că în timpul ăsta nu face nimic
și trebuie să fie ocupat mereu cu ceva
o vreme planta varză și dovlecei
dar nenorocitele de veverițe
i-au mâncat toată recolta
așa că și-a luat o armă și le-a venit de hac
nu sunt rele
au gust de iepure
a învățat să coasă mănuși din blana lor
acum le vinde
și fiecare pereche are câte un bilețel
„aceasta e o veveriță
o chema Donald
era grasă
și îi plăceau dovleceii
doar că dovleceii erau ai mei”
*Premiul Național de Debut în Poezie „Iustin Panța” în anul 2016
