intrată în bucătărie noaptea după un pahar cu apă

 

umbli peste tot

cu crucea la gât

ca un cimitir ambulant

în care ai îngropat

fata care fugea de la locul de joacă

fiindcă o colonie de viespi

și-a făcut cuib

în pomul sub care desena cu bățul în praf

roiul vuind ca un milion de pureci

pe un ecran fără semnal

și eleva care

în diminețile ploioase

alegea o picătură

dintre sutele care cădeau în șuvoiul de pe drum

ca să o însoțească până la școală

unde ea avea să se pună la adăpost

iar picătura să-și vadă mai departe

de potop

și toate

toate altele asemenea lor

să țâșnească brusc din morminte

ca păpușile din cutii

la vederea unui strop care atârnă

de buza robinetului

și cu vocile lor mecanice

să turuie

eu sunt

fata cu gândurile ca un roi de viespi

iar eu școlărița

care plimbă o picătură de ploaie

și să-ți tremure mâna

și să nu mai știi ce voiai să faci

cu paharul

 

 

 

ai asculta muzică pe sub apă cu mine?

 

mai bine rămâi

acolo unde ești

cu dioptriile

blazarea

și frica ta de razele X

 

tu n-o să intri cu mine

în vârtejul

care te poartă la început

în cercuri largi

și lente

apoi te împinge tot mai grăbit

în gaura de scurgere

 

ai sta cu mine

într-un tub de RMN?

 

 

 

 

 

 

 

ce e al tău e pus deoparte

 

dar eu

am știut dintotdeauna

că îmi aparții

și văd că nu stai deloc

deoparte

 

te-am văzut ieri

fluturându-ți coama roșie

pe stradă

pe lângă mine

și nu mi-ai aruncat

nicio privire de milă

ceva mai puțin

decât scăpărarea unui chibrit

vibrația unui telefon

un clipit de pleoape

aici

în hala asta ticsită

cu gaz

 

 

 

adevărul e că nu știi

 

de ce am plecat

am fugit de-a dreptul

strecurându-mă printre oamenii care dansau în jur

și lichidele din paharele lor făceau cercuri largi

iar eu îmi imaginam cum privești dezorientat

cocktailul abandonat lângă geaca ta neagră

 

(era neagră oare?)

(ce am băut atunci, îți amintești cumva?)

 

am ales străzile cele mai pustii

de noapte târzie aproape dimineață

aerul rece din jur făcea cercuri la fel de largi

ca muzica ce încă îmi bubuia în țeastă

 

știi că am mințit

nu mă gândeam la dezorientarea ta

ci la una mai veche

și la o fugă mai veche

dintr-o stațiune de vară

undeva la mare

unde urma să zbor cu parașuta

dar s-a defectat chiar înainte

și n-am revenit la visul ăsta

ca la multe de altfel

 

era o noapte la fel de târzie aproape dimineață

mă gândeam că dacă bag în rucsac rochia

în care dansasem toată seara

reușesc să prind trenul spre casă

când s-ar trezi nu m-ar găsi nicăieri

 

i-aș fi lăsat un bilet

„Iubitule, am descoperit un tren excepţional către Chișinău. Plec. Ne vedem în cursul săptămânii”.

(sau poate nu)

 

cum a făcut Lorenza cu Belbo

din cartea pe care tocmai o citisem pe plajă

și pe care, de altfel,

tot el mi-o dăruise

 

dar mi-a fost milă de inima lui tânără

de douăzeci de ani

 

(sunt crudă, aveam să aflu,

l-am cruțat atunci doar ca să-l lovesc mai rău

puțin după aia)

 

tu însă ai fi suportat ușor

fuga unei roșcate din club

pe care abia ai întâlnit-o

dar nu la asta mă gândisem atunci

doar că ai apucat să spui

înainte de a merge la baie

„numai să nu pleci”

 

 

***

nu-i place să doarmă

pentru că în timpul ăsta nu face nimic

și trebuie să fie ocupat mereu cu ceva

 

o vreme planta varză și dovlecei

dar nenorocitele de veverițe

i-au mâncat toată recolta

așa că și-a luat o armă și le-a venit de hac

nu sunt rele

au gust de iepure

 

a învățat să coasă mănuși din blana lor

acum le vinde

și fiecare pereche are câte un bilețel

„aceasta e o veveriță

o chema Donald

era grasă

și îi plăceau dovleceii

doar că dovleceii erau ai mei”

 

 

*Premiul Național de Debut în Poezie „Iustin Panța” în anul  2016

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *