Poeme de Andrei Zanca  

Am primit de la Andrei Zanca acest grupaj de poeme la începutul anului, rezervîndu-le cu acordul său pentru acest număr al revistei. De curînd am aflat cu tristețe că poetul și prietenul nostru, unul din cei mai importanți și activi colaboratori ai Euphorion-ului, a decedat în Germania la Heilbronn, din cauza unei boli incurabile, înainte de a împlini 70 de ani. Revista Euphorion îi publică, prin urmare, aceste poeme postum. Dumnezeu să-l primească și să-l odihnească!

(Redacția revistei Euphorion)

NUANȚE

 

 

ceața se lăsa-ncet peste parcul pustiu

unde în tăcere i-am ascultat vorbind

 

despre plecări, truda pe alte meleaguri

și mai ales despre bunăstarea pe care o țineau

 

drept forma cea mai înaltă de civilizație.

 

într-adevăr, am murmurat, cele mai evoluate

neamuri sunt cele care cultivă compasiunea

 

și-am traversat parcul gol amintindu-mi

de vremea când insomnia mă alunga

 

noapte de noapte pe străzi

 

când deseori un câine se lua după mine

și nu mă mai părăsea, el fiind mereu

 

pe urmele altui câine, nu-i așa, însă

 

la fel cum își unduiește laleaua neagră

mireasma albă-n beznă, adie mirosul

celor duși între hainele părăsite, unde

 

dorul e blues carpatic, durerea

 

o nuanță de timp când întâmpini

un necunoscut simțind deodată o alertă

la impactul dintre timpul tău și al lui, destinul

 

lovindu-i mai ales pe cei mai buni

cum au constatat înainte de a pleca, însă

 

harul nu e totuna

cu abisul lăuntric definindu-ne.

venim în stoluri și plecăm unul după altul.

 

 

 

IMENSELE UMBRE

 

 

și astfel, totul se învârte în jurul iubirii, mai ales

cele care par a nu avea absolut nici o legătură

cu ea, printre care și spaimele copilăriei

–   imense  umbre  –

 

și după cum un câine mereu lovit se înrăiește

 

i-am auzit și eu șoptind   –  mai bine singur

printre străini, decât singur printre ai tăi  –

 

și am plecat capul lovit de-atâta deznădejde

 

însă mintea justifică totul  –  păduri și terenuri ieftine

și o camarilă de doi bani în amnezia generalizată  –

 

ceva demonic este în toate astea ca în lipsa de umor

a tiranilor, pe care doar teama noastră îi ține în viață.

 

în manipulare însă, nu mai contează victimele

 

asaltați din toate părțile de un șuvoi de informații

 

eu una, sunt pur refuz   –   a spus o fată

 

privind direct în camera de luat vederi.

 

poate aici se ascunde tot ce trebuie

să facem, în deplină comuniune, viermele

 

fiind deja în timpul mărului, dinlăuntru

 

începe prăbușirea, însă

satele nu vor să moară

 

și totul se-nvârte în jurul iubirii, mai ales cele

care par a nu avea absolut nici o legătură cu ea

printre care și spaimele copilăriei, imense umbre

 

 

 

O MOARTE TRĂITĂ

 

 

disperarea beznei

e aproape palpabilă, lumi

 

dispar de azi spre mâine, și doar

mersul face din drum, drum umblat

 

doar ascultând tăcuți, răbdători un Altul

ne putem tămădui

 

de judecăți, sentințe și etichete facile

 

deseori redescoperindu-ne pe noi înșine

în ceea ce spune el, de vreme ce toți cei

 

ce ne sunt împotrivă, nu sunt decât

maeștri noștri

 

ce ne determină astfel să recunoaștem

partea de umbră din noi.

 

Natura nu-și face publicitate. E numai splendoare

și sacralitate, și-o altă vibrație a luminii ne schimbă

și pe noi, tot de azi pe mâine

 

Nu fiecare are privilegiul unei morți trăite

pe care să o răzbească mântuind, de aceea

 

mă întrebam deseori în momentele

de cumpănă, oare ce ar spune, ce ar face

Iisus acum?

 

Iar răspunsul era mereu altul

 

și-n același timp, același.

  

 

 

Și dacă

 

 

și dacă cititul pune în pericol

prostia, încât liniștea și tăcerea

 

care-s înrudite cu lectura, trebuie

interzise, iar marea încercată digital

 

și dacă întrebi acum, un cunoscut ori un prieten

cu care schimbai în mod curent idei despre cărți

și titluri, bagi imediat de seamă

 

cum te privește ultragiat, ba chiar cu o difuză ură

spre deosebire de ideologiile, care odată evocate

 

sunt întâmpinate cu urlete și răcnete de bucurie

în cor slugarnic

 

și dacă se ridică prin presiune o interdicție

vine deîndată alt val, la fel cum cel lovit

cu bulanul și cizmele,

 

de se va ridica, va încasa lovituri mai eficace.      

 

 –   estimp, câmpiile pustii, chinezii ca iepurii   –

 

și-n loc ca mahării culți să ciulească din urechile lor

lungi, se-nchid într-o muțenie secretă, mutuală

 

 

Cândva în tinerețe trăiam

prin alcool, stări false de bine

 

azi, trăiesc stări adevărate de trecere sub tăcere

 

–   estimp, casele părăsite, chinezii ca iepurii   –

   

doar dezbinare, neîncredere și plafonare

în această unitatea planetară a încolonării

 

rafinat de cuminte, lipsită de umor, ca o scufie

 

purtând tușa măiastră a supunerii din dinastii

trecute, în care capetele se rostogoleau ca valurile

 

–   estimp, pădurile rărite, chinezii ca iepurii   –

 

și dacă unii din aceștia din urmă, țin să poarte

o mască și-n somn, li se va îngădui oare?

 

Asta îmi amintește de vorbele celebrului Will:

 

„Domnule, ești un ticălos!“

„Iar dumneata, un senator!“

 

 

Iar, dacă într-o asemenea normalitate politică

suntem taxați de serviciile financiare, de serviciile

funerare pentru simpla prezență, oriunde am fi

 

soarta nu ni se oferă  –  o alegem noi

înșine înainte de naștere, și- atunci

soarta unui neam?

 

 

 

Cronică în staccato, drept liant

 

 

remunerații pentru cărțile scrise, n-am luat, dedicații

prin librării, nu am avut prilejul, nici șansa de-a le așterne.

 

ai mei au deschis câte o carte, fără să o parcurgă

doar răsfoind-o cu larghețe, cât se încălzea ciorba

 

cum consoarta, în cei, mai mult de patruzeci de ani

în vreme ce rudele și cunoscuții mă întrebau

politicoși, cum se cerea

 

cu ce și mai ales, dacă m-am ales

cu ceva după atâta trudă. trudă?

 

Am iritat în schimb serviciile, care mă plasau

în fiecare an la altă școală, în alte locuri învecinate

 

lângă  alți membri învecinați așezării mele natale

oameni de-ai lor

 

se bazau pesemne pe liniștitoare mea înclinație

spre autodistrugere, spunându-și între ei: nu-i

            de-al nostru.

 

 

Apoi, m-am înstrăinat de dragul alor mei

spre a-și putea alege și ei un drum în viață

cum le spunea mama lor

 

și-ncet am ajuns, cum îngâna, sfâșietor de adevărat

Marmeladov: înțelegi dragule, să n-ai unde te duce?

 

deși n-am fost singur niciodată, Hristos și câinii mei

nenumărați și dragi, mă însoțeau când colindam pădurile.

 

Regretați și deplânși    –    aveau demnitatea

pe care mulți din noi nu o mai au, până și atunci

 

când se retrăgeau, când erau de negăsit

atunci când simțeau că le-a venit ceasul, însă

 

ca printr-un făcut, mereu altul se ivea

și nu mai pleca. nu mă lăsau

nici măcar să mor de grija

și de dragul lor.

 

 

Un sentiment de orfelinat mă bântuie azi

în lumea asta, înspre capătul ăstei vieți

 

în care n-am aparținut

 

nici unei organizații ori servicii de groază.

n-am aparținut nimănui

 

în fragmentele astea abia schimbate

ale vremurilor românești, transilvane,

și pentru mine mai mult pădurelnice

 

Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.

 

Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi

între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei

 

unde o prezență se desprinde ca o aromă

din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile

 

străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru

 

precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea

lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori

greșeli ori eșecuri

 

 

La urmă rămâne

 

drept singură rugă

drept singur cuvânt doar

 

gratitudinea