Poeme de Ara Alexandru Şişmanian

loki abisal

de ce superlativul absolut îşi părăseşte în destin absenţa • intru în avisul poliedrelor cu umbra labirintică a întrebării • singur sigur nimic • clovn fisurat de tandră anxietate – loki abisal • înveşmîntat în hlamida de silabe şi sînge – portal al nopţii cu venin de catifea • oglinda îmi zîmbeşte cu arterele alterităţii – spre abstracţii mei strămoşi ce poartă tezaurul de fum şi somn al palidului prag • pasărea pufoasă a iernii coboară-n nicăieri • ea – obsesia perlei insomniace ca amintirea unei crime nepedepsite – de demult • şi peste tot pe frunza zăpezii – de mînă cu şoapta clipelor ce-or fi • monoschizofren tîrziu – mă subţiez ᾿n imagini lineare • pîn᾿ cînd în mine neantul se sărută cu-infinitul • şi-uitîndu-mi limita – înger absurd – mă cufund în orizont • cu doliul fisurilor descoperindu-mi imposibil – sub arahnean neştiutul •

salt mortal

sînt sunetele stranii ale meta-silabelor – praguri de durere – ori monade de absolut • de absolut evanescent – etern doar prin absenţă • e tumefacţia monstruoasă a zborului – solitarul munte – o naştere prin care ochiul meu se coace pentru contemplaţie • sub zorii de metal • oh! îmbrăţişează-mă cu moartea ta sublimă – maturitate devastată a geniului • cu treptele asemeni unor cărţi de joc ale destinului – prin care ne dezbrăcăm de tot ce-i cunoscut • de toată această iubire întîlnită-n drum – mai adâncă decît pământul – şi decît paşii pictaţi de vis pe cer • cîntec de lumină în care – odată cu marea – acostez • da, cărţi de joc – şi verde nebunie de nisip – şi nefiinţă • utopie cu blană sălbatică peste promisiuni abrupte • ţipăt mai aspru decît mersul pe tăişuri de sfinţi • căci în iarna ilizibilă a absenţelor – zăpada cu aripi de tăcere mă poate străbate ca o fantomă • ea, peste tot întunecata – cu lampă de tenebră • singurătatea vîsleşte – picurîndu-şi seva pe clapele misterului • pluteşte pe nor cu neted de tulbure • în amiaza lui nimeni – pe care nici avisul fără formă n-o poate ghici • da, în peştera fără capăt a inimii – unde potopul visează şi străfundurile plâng • tu, fereastră-ţi mai aminteşti de narcisismul meu frenetic – tu, oglindă, de labirinticul meu salt mortal • îmi căutam printre silabe viaţa – această excepţie a timpului • rănile coboară pe pante – dinspre pierdute înălţimi • toate scările sînt dezacordate – şi strigă sepulcrale precum strigoii închişi în chei de sticlă • mă dezbrac de simulacru şi de zeu – de răzbunarea umbrelor ce nu au fost • mă dezbrac de cavernoasa cavernă unde mirajele mor • încetinită, moartea mă caută • oh! depărtare, revarsă-ţi peste mine povara de lacrimi – şi tu regăsire, plîngi în mine cu crengile •

plagă nevindecabilă

zeul suflă ca-n sticlă prima lui lacrimă şi-o preface-n vioară • ah! sfîşiere înceată – cum cînţi • acelaşi e nimeni – cu cine • acelaşi prin timp e inelul cu care urc cu ecouri prin cerc • acelaşi e unicornul ce mă străpunge cu porţi din toate direcţiile • cel mai puţin mă caut în limită – cel mai mult în absurd • cu papagali nocturni îmi scad în lacuri de lacrimi dorinţa • nimeni mereu minus celălalt – reîntoarcere mereu minus lucru • există forme ale nebuniei care-s mînii – friguri de litere • monoschizofrenia e o rană albă – o fisură în ţipătul palorii • coşmar cu rugi de chirurgi – pentru ce plagă nevindecabilă • doar murindă pasărea poate cu-adevărat să zboare • doar albit de avis – gardul spre care mă pierd îmi zgîrie infinitul • îngerii cu aripi de cireş – plutesc ramuri de zâmbet • semnul infern interoghează din întîmplare pompele funebre • şi iată-ne-n fine acasă cînd catastrofa a răsfoit un aionion de acoperişuri – un aionion de negru de marmură • şi cînd contemplînd silueta străinului de pe aleea cimitirului îngropată în verde – putem pur şi simplu exclama: “dar e nebun!” • da, cînd luna ne ia în fine locul în creier – ia subit locul creierului • şi putem deodată să strigăm – străbătîndu-i în salturi neverosimile depresiunile filmate cu încetinitorul • “un pas mic pentru umanitate – dar ce săritură în gol pentru om” •

o picătură de marmură

cum picură durerea cu stropii pragurilor de neant • sfîşie-te inimă – infern, frînge-te cu adâncul • fărîmă-te abis în care strig – explodează demon nedemn – abandonat pînă şi de crepuscul • străine cu mîini de cuvinte – unde ţi-e ţărmul • cum speri să-ţi strîngi în gînduri viziunile nebuloase • zarurile negre ale zorilor ţi se rostogolesc pe piele – şi în hazard te îmbraci • dublul îţi întinde priviri de oglindă şi te visează fluture • şi nimeni te izgoneşte ca pe-un schelet plin de celălalt • nimeni îţi goneşte singurătatea pînă se preschimbă în labirint • el, prea-aproapele în veci ostil • rătăcit în lumea umbrelor titanice dintre eu şi sine – în lume recazi • şi şterge-te – şi scrie-te • depune-ţi icrele melancoliei în fundul valului de-otravă • pictează cu verde de albastru tăcerea labirintică a algelor • avisul luxuriant din care creşti • melancolie neagră – lunecă întunecîndu-te pe derdeluşuri de oglinzi • legat cu noduri de litere – nu mă recunosc în chipurile ce mi s-au lipit ricanînd de destin • în chipurile neiertătoare pe care nicicînd nu le-am putut ierta • da, complexul meu sardonic – dubiul meu vegetal • şi-acest el însumi – mult prea eu ca însuşi să se bănuie • copac-fereastră ce-n dezlume se visează a naşte – din nelumite – înfrunzite silabe • şi un fragment de secundă căutînd un cuib impronunţabil • o fîşie de drum lipită de zborul de piatră • căutînd sau poate găsind o destrămare a pămîntului – un oberlicht al solului întrerupt • o neştiutoare întunecime – devorată de flori • ori un jucător văruit – ţinînd în braţe precum o cîrmă – rotitoarea ruletă • în care voinţele noastre inutile se sparg • şi o picătură de marmură – tot atît de însingurată ca o oglindă • şi tot atît de vopsită cu dublu • da, o picătură de marmură – cu pragul tot atît •

(din Absenţe 5, ultimul volum, inedit, al ciclului eponim)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *