Poeme de Babits Mihály

  Babits Mihály (1883-1941)

Poet filozof sau filozof poet care a marcat în mod decisiv lirica maghiară din prima jumătate a secolului XX, Babits și-a asumat modernismul drept unica și posibila cale de urmat în cultura maghiară, opțiune care trebuie să se plieze pe cea europeană.

Din familie moștenește anumite trăsături: rigurozitatea și disciplina clasică, din partea tatălui, iar din partea mamei, sensibilitatea, viziunea catolică despre relația individ-divinitate, responsabilitatea morală; toată această ereditate va înflori în formația poetului care are cu asupra de măsură responsabilitatea logosului creator. Aceste principii îl vor motiva în multele situații în care a fost acuzat și judecat pentru atitudinea fermă împotriva bisericii sau a societății; în viziunea poetului, biserica era pe calea de a-și pierde valorile morale sub presiune realității profane. Asta s-a întâmplat și în anul 1916 când, contemplând dezastrul universal al războiului, omul Babits s-a dezis de biserică, iar poetul l-a înfruntat chiar și pe Dumnezeu prin poezia Fortissimo. Dar pentru această creație, omul (cu concepțiile și atitudinile sale) a fost exclus din învățământ. Se poate spune că opera lui Babits și biografia lui se află într-o puternică relație de interacțiune dramatică.

Creația timpurie se vrea una impersonală, clasicistă care este o întrepătrundere echilibrată a formei clasice cu trăirea și extazul modernist. Babits crede că șlefuirea formei, mai cu seamă prin cultivarea metrului antic, este o dovadă a superiorității spiritului, astfel se alătură poeților clasici, dar își croiește propriul drum prin asumarea unei poezii care „…să fie mereu nouă, foc și stindard veșnic”. Astfel pune bazele unui curent nou modernismul clasic și se va pune în fruntea unei generații noi, grupate în jurul revistei Nyugat (Occident).

Traducere și prezentare de Atilla Csiki

FOI DIN COROANA LUI IRIS

(LEVELEK IRISZ KOSZORÚJÁBÓL)

1902-1908

Sunt Lacrimae Rerum

Obiectele au lacrimi. Uneori simt

cum plâng liniștite în cameră;

în tainic amurg pe înserat,

golaș sufletul trist și-l desfac.

Cred ele că poate niciun ochi nu le vede:

ce vietate ar putea umbla în beznă?

Dar eu, a odăilor bufniță, le privesc

fericit că plângem împreună.

Văd cum se abandonează masa,

i-e silă să-și mai ridice povara.

Patul, ca omul neconsolat,

se lasă-n așteptarea nopții chinuitoare.

(Poate așa așteaptă noaptea creștina osândită

suportând mila scârbită a pașei.)

Bătrânul fotoliu tras deoparte în liniște

se-nfoaie într-o tristă încăpățânare.

Își plâng pozele chinul rușinos,

martiri atârnați în cuie,

cum servitoarele rămase în noapte

plâng lucrurile, deși fără voce.

Plâng, ca suflete mute, ca orfani orbi,

ochi surzi, robi închiși în beznă,

morți-nemorți și larve pe vecie,

ființe neființe, tâmpă materie.

Cu ochii închiși…

(Húnyt szemmel…)

 

Cu ochii închiși alergăm pe piscuri

cu inima arzând după minuni:

cel mai bun, ce nu cunoaștem,

cel mai frumos, ce nu credem.

Strânge tare lunecoasele perle

ale viselor, tu plictisit de real:

brodează din ele

pled cu perle pe sufletu-ți înfrigurat.

Țară neagră

(Fekete ország)

O țară neagră am visat eu,

unde totul era negru,

totul negru, dar nu doar în afară:

negru până la os, la măduvă,

negru,

negru, negru, negru.

cer negru și mare neagră,

pomi negri și casă neagră,

animal negru, om negru,

bucurie neagră, doliu negru,

minereu negru, piatră neagră și

lume neagră, neagră, neagră.

Iată poți săpa, poți întruna tăia

materia, în lent, dens

pământ negru, munte negru

lovești cu târnăcopul, sapi cu burghiul:

în adânc curge râul de cerneală

se varsă mai negru, se revarsă

privește sămânța ierbii, privește ghinda copacului,

oul de guguștiuc, germene sferă,

negru, negru, negru

negru postav și negru cuget,

față neagră și gând negru,

pârâu negru și sânge negru și

măduvă neagră și os negru.

Altă culoare e smalțul-musafir al luminii,

soarele-i pictorul culorilor toate:

Negru e înăuntru scheletul pământului,

lumina nu pictează culoarea neagră

cu pensula-i subțire

nu:

negru e sufletul dosit al materiei,

vai,

negru, negru, negru.

Epilogul poetului

(A lirikus epilógja)

Doar eu pot fi eroul poemului meu,

primul și ultimul în fiece cânt:

vreau universul în vers să-l cuprind,

dar n-am trecut dincolo de ceea ce-s eu.

Încep să cred: peste mine-i nimic,

Și de n-ar fi, doar Dumnezeu știe ce-i?

Orb ca o nucă într-o nucă dosit,

aștept să mă sparg îndeajuns de scârbit.

Din cercul meu magic nu-i chip ca să scap,

doar săgeată-mi să treacă: dorința –

dar știu, dorința mea poate-nșela.

Rămân: temniță pentru mine însumi,

căci eu mă aflu subiect și obiect,

vai, eu sunt omega și alfa.

PRINȚULE, POATE SOSEȘTE ȘI IARNA

(HERCEG, HÁTHA MEGJÖN A TÉL IS!)

1909-1911

 

Greierului de toamnă

(Az őszi tücsökhöz)

Cum e pentru tine lumea,

Care, cu a ta muzică fină,

Umpli noaptea cea lină?

Liniște; sunetele dorm în noapte.

Muzica ta singură-i trează

ca o nevăzută vioară tăioasă.

Muzica ta e parte a liniștii încă,

precum sferele cântă în taină:

o aude doar cel ce în sine coboară.

Vioară a liniștii și a nopții,

cum sună lumea pentru tine?

Simți oare liniștea și noaptea?

Muzica ta e ca a sufletului meu muzică,

poate e melodia plictisului dureros:

la fel a fost ieri, la fel e și azi.

Disperat, vai, sub tufișul tău

simți liniștea și noaptea,

biet suflet orb, plângi în noapte.

 RECITATÍV

(1911-1913)

 

Dorinți și niciodată

(Vágyak és soha)

 

Copil îmi doresc să fiu, un curat copil

neatins de doruri triste

cum poate n-am fost niciodată.

Ochiul femeii arzând de viață, plin

cu tainică mizerie îmi acrește sufletul:

viața nu poate fi curată nicicând.

Viața-i murdară, curat e doar nimicul,

pe fundul vieții arde jegul dorințelor

iar nimicul nu-l pot dori nicicând.

Vai aceste lumini din becuri,

ca o candelă mă zbat în flăcări,

și poate nu pot să ard în veci.

Abia născută dorința mi-o urăsc

și urându-mi dorința, de voi avea o moarte,

moartea dorinței n-o voi crede vreodată.

Vreau veșnicia voinței,

vai veșnic vreau, finită mi-e voința,

căci vremelnicul veci nu va fi veșnic.

Copil îmi doresc să fiu, un curat copil

neatins de doruri triste

cum poate n-am fost niciodată.

Apărute în nr.4/2020

 

 

Rugăciunea lui Iona

(Jónás imája)

 

Deja cuvintele m-au înșelat,

sau poate eu am devenit un râu învolburat

așa nesigur fără țel, fără mal

și-mi port vechile slove zadarnice

ca un curent nesigur crengile

ce străjuiau odinioară malurile.

O, de ar da Gazda albie pentru

al meu râu, pe drumuri sigure

să mă duc spre mare, deși pe creasta

poeziei El a croit rima

gata din timp, ce așteaptă aici pe raft,

sfânta-i Biblie m-ar învăța versul,

ca și Iona, sluga leneșă odinioară

ce se ascundea, mai apoi ca Iona în Pește

am coborât în bezna vie

surdă și fierbinte a chinurilor, nu

pentru trei zile, dar pentru trei luni, trei

ani ori sute de ani, să găsesc,

înainte de a dispărea pe veci în gura

unei balene mai oarbe și mai veșnice,

vocea veche, iar cuvintele mele înșirate

într-un negreșit rând, cum îmi șoptește El,

să pot vorbi, așa cum pot din acest gâtlej beteag

și să nu obosesc până în seară

sau până când puterile cerești și din Ninive

mă lasă să vorbesc și să nu mor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *