Poeme de Constantin Abăluță
Literele tuturor alfabetelor lumii
E o dimineață oarecare de toamnă
Granițele țărilor oftează pe internet
Atât de evazivi norii
Apele freatice valuri cernite
S-ar putea să migrăm undeva inopinat
Cohorte fără-nceput și sfârșit
Puțină cenușă pe balansoarul bunicii
Puțină miere în pipa bunicului
În lipsa respirației noastre totul dispare
Imensă până ieri lumea e un fir de nisip
Cu care se-neacă un câine
Doar oceanul păstrează-n adânc
Spiritul liber al poeților sinucigași
Literele tuturor alfabetelor lumii
Parcă ne-am teme
Zilele orașului trec prin fața casei mele
placid le privesc de la fereastră
când ninge geamul începe să se albească
în odaia mea se întunecă treptat
Cerul e unul singur nu te plânge
pe masă pâinea aburește
câțiva fulgi de nea sclipesc în aer
rezumând tăcerile de sus
Și ninge și ninge
pe strada cu o singură casă
trecem zoriți privind în jos
Parcă ne-am teme
de colțul acela de nor
la care am ucenicit toată viața…
Soneria din copac
Stă la fereastră
de ore întregi plouă cu soare
cuvinte îi vin într-aiurea în minte
străzi ferestre vânt și altele se-nșiruie
nu le scrie nu le rostește
își amintește doar de nebuniile din tinerețe
cum a montat o sonerie într-un copac
și se simte vinovat până azi
a venit timpul să sune la sonerie își zice
și cerul să-i îndeplinească trei dorințe:
oprirea șirului nemilos de cuvinte
sfârșitul pandemiei ori măcar
să i se acorde statutul
de nemuritor
Publicate în nr.1/2021
