Poeme de Dan Dănilă
Elegie pentru Andrei Zanca
Poate nu știați că m-am născut
ca o flacără de lumânare
cu ardere foarte lentă – sper că
voi avea timp să văd ceva important,
ceva frumos împrejur, de jos în sus
și invers, că multă vreme lumina
și ochii se vor întâlni dincolo
de întunericul dinspre margini.
Sper că seara nu este doar parafină
colorată, că acest curcubeu nu este
doar o iluzie înșelătoare, precum
un fum îndepărtat pare nor, uneori.
Pământul văzut din spațiu, luminițele,
sunt nopți nesfârșite de Înviere,
flăcări ocrotite cu palmele, prin care
ca în patime se vede sângele roz.
Poate nu știați că tainele sunt reversibile,
dar nu le confundați cu iluziile optice
și celelalte amăgiri din aerul fierbinte
sau cu visele care par o realitate
reversibilă și ea dacă știi formula magică.
Orașul, casele, muzica fiecărei camere,
foșnetul amintirilor, ziduri care plâng,
oameni iubiți, umbre nemuritoare, tot
ce invocăm în clipele disperării. Cartea
care te-a ajutat să înțelegi neînțelesul,
îmbrățișarea salvatoare, umărul cald
pe care te-ai sprijinit, darul prețios,
o scrisoare păstrată peste decenii.
Atâtea modele imperfecte, totuși
demne de urmat, creaturi cu aure
de tristețe — holograme purtate
cu demnitatea unei boli incurabile
numită destin sau viață, soartă sau
trecere, căutare a sufletului pereche.
La moartea prietenilor mori și tu,
puțin câte puțin, există o formulă
care definește restul rămas, raportul
dintre distracția vieții și gravitație,
forța magnetică a humei și timpul
nefolosit încă, rezerva de combustibil
înainte de întoarcerea la căldura
care pare gratuită a trupului viu.
Dar fericirea nu este o mare iluzie,
doar o mică iluzie, un val bine modelat
pe albastrul oceanului, un nor ciudat
care seamănă cu inima ta obosită.
Portret pe aer
Știam, pe fundalul patriei
se estompează orice portret:
dar cine ar putea să le înrămeze,
cine să le poarte pe limbă
când duse de vânt, cuvintele
sună ca niște ramuri frânte,
ca moartea prelungă a unui ecou.
Mai bine să înțelegi sângele
etern care tivește orizontul
ca pe o mică jertfă a zilei,
un spin care fixează inima.
Mai bine să taci, scriind
ceva pentru nimeni, sau poate
să pictezi ochi pe aerul limpezit
atârnat ca un voal azuriu
dimineața, în contralumină.
Sau seara, ignorând întrebările
diletanților cu biciclete albastre,
tatuaților cu brațele goale,
femeilor cu tot soarele în păr.
Cerere
Nu știu să scriu cereri pentru tot
ce mi se cuvine prin legi și tradiție,
nu vreau să scriu despre copilărie
sau despre părinți, ca justificări
ale existenței acestei cereri absurde,
pentru impozitul pe viață și moarte
sau permisul de înger la purtător.
Nu vreau să regret că m-am născut
imediat după moartea lui Stalin,
nici provincia provinciei noastre,
nici balcaniadele, mineriadele,
cavalcadele împotriva bunului simț.
Castelul lui Kafka era aproape,
am alergat pe coridoarele lungi
prin lumina de seu, luciul stins,
cu foaia boțită de cerere în mână
pe care am scris nervos o poezie
pe bancă, sub geamul cu gratii, apoi
am predat-o la un ghișeu oarecare.
