Elegie pentru Andrei Zanca

 

Poate nu știați că m-am născut

ca o flacără de lumânare

cu ardere foarte lentă – sper că

voi avea timp să văd ceva important,

ceva frumos împrejur, de jos în sus

și invers, că multă vreme lumina

și ochii se vor întâlni dincolo

de întunericul dinspre margini.

 

Sper că seara nu este doar parafină

colorată, că acest curcubeu nu este

doar o iluzie înșelătoare, precum

un fum îndepărtat pare nor, uneori.

 

Pământul văzut din spațiu, luminițele,

sunt nopți nesfârșite de Înviere,

flăcări ocrotite cu palmele, prin care

ca în patime se vede sângele roz.

 

Poate nu știați că tainele sunt reversibile,

dar nu le confundați cu iluziile optice

și celelalte amăgiri din aerul fierbinte

sau cu visele care par o realitate

reversibilă și ea dacă știi formula magică.

 

Orașul, casele, muzica fiecărei camere,

foșnetul amintirilor, ziduri care plâng,

oameni iubiți, umbre nemuritoare, tot

ce invocăm în clipele disperării. Cartea

care te-a ajutat să înțelegi neînțelesul,

îmbrățișarea salvatoare, umărul cald

pe care te-ai sprijinit, darul prețios,

o scrisoare păstrată peste decenii.

 

Atâtea modele imperfecte, totuși

demne de urmat, creaturi cu aure

de tristețe — holograme purtate

cu demnitatea unei boli incurabile

numită destin sau viață, soartă sau

trecere, căutare a sufletului pereche.

La moartea prietenilor mori și tu,

puțin câte puțin, există o formulă

care definește restul rămas, raportul

dintre distracția vieții și gravitație,

forța magnetică a humei și timpul

nefolosit încă, rezerva de combustibil

înainte de întoarcerea la căldura

care pare gratuită a trupului viu.

 

Dar fericirea nu este o mare iluzie,

doar o mică iluzie, un val bine modelat

pe albastrul oceanului, un nor ciudat

care seamănă cu inima ta obosită.

 

Portret pe aer  

 

Știam, pe fundalul patriei

se estompează orice portret:

dar cine ar putea să le înrămeze,

cine să le poarte pe limbă

când duse de vânt, cuvintele

sună ca niște ramuri frânte,

ca moartea prelungă a unui ecou.

Mai bine să înțelegi sângele

etern care tivește orizontul

ca pe o mică jertfă a zilei,

un spin care fixează inima.

Mai bine să taci, scriind

ceva pentru nimeni, sau poate

să pictezi ochi pe aerul limpezit

atârnat ca un voal azuriu

dimineața, în contralumină.

 

Sau seara, ignorând întrebările

diletanților cu biciclete albastre,

tatuaților cu brațele goale,

femeilor cu tot soarele în păr.

Cerere

 

Nu știu să scriu cereri pentru tot

ce mi se cuvine prin legi și tradiție,

nu vreau să scriu despre copilărie

sau despre părinți, ca justificări

ale existenței acestei cereri absurde,

pentru impozitul pe viață și moarte

sau permisul de înger la purtător.

 

Nu vreau să regret că m-am născut

imediat după moartea lui Stalin,

nici provincia provinciei noastre,

nici balcaniadele, mineriadele,

cavalcadele împotriva bunului simț.

 

Castelul lui Kafka era aproape,

am alergat pe coridoarele lungi

prin lumina de seu, luciul stins,

cu foaia boțită de cerere în mână

pe care am scris nervos o poezie

pe bancă, sub geamul cu gratii, apoi

am predat-o la un ghișeu oarecare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *