Sar dintr-un picior într-altul

 

Fericit pot fi numai cînd nu ştiu că sunt fericit,

fericit nu sunt abia atunci cînd ştiu că fericirea va trebui să plece

la altă masă, acolo unde stau şi privesc

cîtă risipă fac cei ce cred că sunt fericiţi

şi habar n-au ce e fericirea,

 

eu nici nu vreau să ştiu ce e fericirea

şi dacă ea există cu adevărat,

atîta timp cît eu exist, ea trebuie să fie prin preajmă

şi să ţipe la mine de fericire,

în aşa fel ca eu să înţeleg de ce exist, cînd, de fapt,

după unii nici nu exist,

 

dar eu ştiu că dacă Dumnezeu există

şi eu exist,

şi fericirea există,

şi mai ştiu că la cei ce se îndoiesc din orice,

fericirea nu vine niciodată,

deşi ei par fericiţi,

aşa, ca ciupercile după ploaie –

 

deşi azi sar dintr-un picior într-altul

asta nu înseamnă că sunt fericit,

asta înseamnă doar că sar dintr-un picior într-altul

şi atît!

 

 

Insomnia

 

Toată noaptea am călătorit din trupul meu insomniac

în alt trup fără consistenţă dar extrem de viu

şi neastîmpărat ca atunci cînd fiecare gînd al meu

era şi pasul următor, fără să ţin socoteala

că în pat stăteam tolănit doar cît să cad

în somnul celui ostenit şi lipsit de gînduri,

 

dimineaţa revin în somnul care ştie tot ce-am făcut

şi mă trezesc în trupul golit de orice dorinţă,

doar un sac umblător de oase

prin care şuieră vîntul,

dar nu e nimic, alerg prin zi uşor ca o pană

prin aerul pe care-l respir ca în vis;

va veni noaptea şi-l voi pîndi pe cel ce pleacă

în lume fără să-mi spună nimic,

ci, doar cînd închid ochii, îmi face din mînă

şi fluieră a pagubă ca şi cum aş sforăi

întins pe o saltea de paie plină de şoareci

pe care-i văd prinşi în ochii pisicii

ca într-o plasă peştii în visul pescarului –

 

toată noaptea,

am fost şi la cinema, şi la club,

la o întîlnire cu cei trei prieteni care cu siguranţă dormeau

duşi în somnul lor ca un leac,

am băut cu ei ceai, am discutat tot felul de lucruri

despre care habar nu aveam,

apoi am trecut pe la piaţă,

pe la femeia a cărei uşă era zăvorîtă

în somnul ei dintr-un pat din Italia,

am citit, am scos din şifonier hainele mîncate de molii,

am cîntat la pian, am stat de vorbă ore în şir

cu Aurel, mort acum treizeci şi trei de ani în urmă,

l-am ascultat pe un călător prin 173 de ţări

cum spunea că noi nu existăm, nici limba în care vorbim

nu există, nici ţara în care locuim nu a existat vreodată,

aşa cum există un trib în Africa, cu adevărat, care

nu se spală cu apă, ci acei oameni adevăraţi

abluţiunea şi-o fac cu cenuşa

pe care o strîng într-un vas după ce ard balega bizonilor

pe care-i păzesc ca pe zei în norii creierilor lor,

 

m-am trezit, iar cearşaful era încreţit ca o dună de nisip

prin care alergam cu ţeasta acelui ins în mână,

pe care o purtam ca pe un steag

spre micul dejun la care aşteptam să mă aşez

după o lungă noapte de insomnie.

 

 

Dacă ridic ochii

 

Dacă ridic ochii, ochii sunt deja închişi într-o ramă,

văd dincolo de ramă cum cineva îşi pictează ochii

din care curge aceeaşi ramă

în care ochii mei sunt închişi –

 

sunt departe de a fi văzut

în acelaşi  timp de o mie de ochi

închişi într-o mie de rame,

dar niciodată acelaşi pictor nu poate vedea aceiaşi ochi

pe care eu îi închid de o mie de ori

într-o mie de rame,

totuşi el este singurul ochi care priveşte din afara ramei

ce e în interiorul ramei,

şi acolo sunt eu aşa cum m-am trezit în fiecare zi

de cînd mă ştiu, zi dată la spate,

aşa cum pictorul aruncă şasiurile în care nu a mai prins nimic

din ceea ce ochii lui au privit într-o clipă pe pînza întinsă –

 

dar cum ochii mei nu pot ieşi vii

din interiorul acestei poezii,

mă ridic şi văd cum următorul pas

este chiar următorul vers în care nu pot povesti

aşa cum am făcut ieri cînd

privindu-te am trăit fericirea aşa cum poţi trăi pentru o clipă

toată viaţa, chiar şi pe cea de după moarte,

cînd cel ce mai respiră este ochiul

aşezat în acest ultim vers,

ca un penel lîngă paleta de care nu se va mai atinge nimeni.

 

 

În fiecare dimineaţă

 

În fiecare dimineaţă Dumnezeu îmi aminteşte că mi-a lăsat

o firimitură din viaţa lui,

cînd deschid ochii, ochii mei sunt ai lui,

trupul meu se înalţă din pat şi umblă umil prin bucătărie,

aşa cum fac mai toţi oamenii de pe pămînt

cărora Dumnezeu le-a lăsat în grijă o fărîmă din viaţa lui

atunci cînd a făcut tot ce era de făcut

şi apoi s-a odihnit pînă cînd

obosit peste zi îmi cere să-l adorm în trupul meu

întins în patul din care în zori am înviat,

 

dar nu e de-ajuns,

 

cînd beau simt că setea mea nu este numai a mea,

cînd mi-e foame, foamea pe care o simt

este a tuturor celor care stau la masă

în faţa bucatelor ca în faţa unor icoane pe care le devoră,

 

cînd însă beau mai mult decît bea Dumnezeu,

minţile mele nu mai sunt acolo unde le-a aşezat

cel căruia îi duc fărîma de viaţă mai departe,

şi atunci văd în celălalt pe celălalt

care se clatină odată cu tot ce este în jur,

 

dar tot atunci se face linişte,

iar din acea linişte se iveşte o mînă care mă trage afară din mine,

acolo unde sumedenii de ochi citesc

toate gîndurile care o luaseră razna

prin cîrciumile care odată au fost biserici

în care cădeam în genunchi în faţa celui ce-mi amintea

că în fiecare dimineaţă mi-a lăsat o fărîmă din viaţa lui

din care a mai rămas doar o dimineaţă

în care mă voi ridica din pat în chip de umbră

privind trupul care a rămas acolo

ca o lespede pe care încă nu scrie nimic.

 

 

Poezie cărţii de poezie

 

Ies din casă, carte de poezie de sub teascurile unei tipografii,

ochii celor ieşiţi şi ei din casele lor

ca nişte hălci de carne vie de pe porţile abatorului

trec prin mine de parcă aş fi o fantomă

trezită noaptea dintr-un somn de sute de ani,

nici mîinile lor nu mă răsfoiesc,

deşi vîntul, analfabet din tată-n fiu, întoarce paginile

din care sar litere ca grindina peste viţa-de-vie

pe care cu toţii o vor bea cînd vor sta la masa

care nu va avea niciodată vreo taină,

vor zice:

dar asta e doar un evantai nevăzut

care ne netezeşte fruntea niciodată plină de gînduri –

 

paşii mei liniştiţi nu se aud în urechile lor

acoperite cu căşti în care se rostogolesc manelele

unei vieţi opulente, fără număr, fără număr,

din pielea picioarelor mele vor face cornete

în care vor pune seminţele

din care vor răsări doar coji pe caldarîmul

pe care au călcat durerile poetului

dulci ca nişte răni din care vor înflori cele mai frumoase flori,

din ţeasta mea, scrumieră, în care vor arunca

chiştoacele rămase de la un dezmăţ cu cannabis,

iar din fluierul piciorului vor scoate gemete

asemănătoare cu cele ale mărilor şi oceanelor într-o scoică

găsită pe o plajă pe care a călcat Apollo,

cînd vor rămîne doar cu cotorul în mînă

nu vor şti să-mi citească numele scris într-o limbă

pe care ei, deşi o vorbesc, nu o cunosc,

vor aprinde focul cu ce-a mai rămas din carte,

iar pămîntul va fi ca în Apocalipsa după Ioan,

ori un geamăt de vînt, ca în versurile Eccleziastului,

 

iar cînd mă întorc în casă

mă aşez în bibliotecă

şi aştept ca un umil urmaş al unui cititor de pe vremuri

să vină şi să aprindă o lumînare la un cotor

aliniat lîngă alte cotoare

într-un cimitir din care doar fantomele se mai aud noaptea

cum citesc sîngele cărţilor încă vii.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *