Poeme de Gellu Dorian

Balcic

 

Cum stau şi toate cele din jur mă privesc, vinul, berea, Darko, subţire

şi blond, stîncile sterpe de calcar şi praf scos de dansurile lui Dionysos

pe vremea cînd polisul ieşea din mare ca o femeie de pe care

curgeau straiele şi se uscau pe vrejurile pe care abia au plîns cuţitele

înveselite de sînge, aşa

totul se întîmplă

şi totul este nimic, ca într-o cîrciumă din care abia am ieşit

şi setea mă aruncă înapoi peste un şir de mese

din care ies umbrele şi spun ceva liniştitor ca din burta din care nu ai vrea să mai pleci,

pivo, zic,

pivo, mi se răspunde, dva leva, şi braţele lui Darko par a fi umbrele mîinilor

lui Dionysos pe care i le strîng,

kalimera,

kalo, parakalo,

iaso, palicari, iaso,

peste două milenii se fac gheaţă în cupa din faţă,

peste o mie de femei ies din mare

şi mă sărută pe trupurile mele moarte pînă atunci

şi înviate să spună doar atît

kalo

kalo, întins pe un preş de ape prin care se văd miriade de ochi

miriade de ochi miriade de ochi miriade de ochi

adunate în trupul unei clepsidre verzi sub rochia căreia

bătea o inimă cît un albatros adunînd tot cerul sub patru pleoape

în care mă-ngropam să reînviu,

aşa cum din mare tot cerul urcă prin minaretul castelului ca din vene

sîngele spre inima ce-şi face curgerea cupe din care bem

ameţiţi ca dimineţile de sub cearşafurile cărora ies să se dreagă cei din urmă îngeri mahmuri,

cum stau şi închin

cu Lucian,

cu Lucian,

cu Lucian,

de atîtea ori de cîte ori ni se face cupa gură a lui Dionysos, sub

tava căruia adastă regina,

văd minaretul ca un  pahar răsturnat în cer

de unde apele cîntă şi mor odată cu veşnicia –

 

dar nimic nu este atît de frumos ca îngerul în sine,

rochie verde,

ochi verzi,

aripile ieşite din păr ca două lumini în care ai vrea să te arzi,

cenuşa ta să se facă zăpezi peste care o mie de mîini să scrie

aşa cum o mie de ani încă scriu

cu sîngele pe o singură clipă, strîns –

toate femeile sunt regine cărora ar trebui să li se facă un castel în al cărui

cuib liniştea să lase ouă din care va răsări în fiecare clipă soarele,

fiu blînd, cum stau, Dionysos, şi beau din toate cupele

golite de seceta celor ce vin şi pleacă, aşa cum e naşterea, moartea…

 

În acelaşi loc

 

Lasă ferestrele deschise, cît de larg deschise,

aerul tot timpul aduce cu el pe cel mai bun prieten,

este adevărat, el n-a existat vreodată aşa cum a existat aerul,

dar, rătăcind, ar putea veni să respire odată cu tine,

sau, mai curînd, ar putea pleca, dacă aerul din camera ta

nu-l mai respiră,

 

trupul tău este o casă închisă,

de cele mai multe ori pleoapele sunt trase peste ochi

iar lumina din interior nu este la fel cu lumina de afară,

acolo sunt enorm de multe pleoape deschise,

ca nişte lăcuste care vin peste grîne

cînd pîinea lipseşte de pe masă,

iar cel flămînd se uită la tine ca la o cetate în care nu mai intră

nici un călător,

 

fă o fereastră acolo,

deschide-o şi strigă la lume de să se cutremure cerul,

 

azi ieşi din tine şi intri în afara ta, de unde ai lipsit

atît de mult, încît aerul de acolo nu te mai încape,

 

toţi ţipă la tine ca la o stafie,

fac cruce, golindu-se de toată dragostea

care ar fi putut exista ca o icoană făcătoare de minuni,

 

lasă de azi înainte toate ferestrele deschise,

chiar dacă nu mai are cine ieşi pe ele,

dar vei vedea zborul care ar fi putut fi al tău

cum cară pe aripi aerul ghiftuit de iluzii

în care ai rătăcit pînă acum –

 

priveşte cum te întorci în acelaşi loc

din care nu ai plecat niciodată.

 

 

 

La radioterapie

 

Gol ca un ţap de bere pe o masă la care nu se aşază nimeni,

într-un pat dintr-un paradis promis de un puhoi de halate albe

aşa cum sunt urşii polari ocupînd igluurile din care au fugit eschimoşii,

 

deasupra mea un cer înnorat, lipit pe un tavan

în spatele căruia Dumnezeu a fost înlocuit

cu Hipocrate, singur, jurînd în faţa lui,

aşa cum fac bărbaţii plecaţi pe mare

care se înşală pe sine cu sirenele lui Poseidon,

 

sub mine infernul cu tot cu Dante,

prin limburi mişună tot felul de inşi în mîini

cu cîte o halbă de bere, plină,

se aud muzici,

se simte viaţa ca o amintire de departe,

 

mîine voi fi şi eu acolo,

cu unul în plus sau în minus nu are ce pierde statistica,

dar se aud paşi plini de crampoane,

iarba e de asfalt,

florile sunt de gheaţă,

plutesc şi văd somnul cum mă alungă din vis

într-o realitate în care Parcul Copou

îi scoate la plimbare pe poeţii care chefuiau aici zi de zi

ca într-o veşnicie din care vreau să fug:

salutare, Magistre,

salutare, Don Cezar,

salutare, Ioanid (şi el îmi răspunde cîntînd la trompetă ca soldatul din Ierihon),

salutare Mişu, hei, salutare, ai fost pe cînd nu te zăreau,

azi te vedem şi eşti mai viu decît toţi la un loc,

salutare, zic tuturor,

întind halba mea de bere, plină acum, de la o masă

la care se aşază Lucian, Liviu şi încă un stol de corbi,

gata să se întunece afară ca înăuntru

unde mi se spune, gata,

mulţumesc frumos şi plec,

pînă mîine mai e mult, iar parcul de peste drum

e un rai plin de frunze galbene,

aleile, limburi cu oameni vii,

învîrt cheia în maşină şi plec spre casă

cu o mie de cîntece pe buze,

aşa cum se întorc de pe front răniţii,

cu aripi pe umeri în loc de mîini,

cu care-şi vor atinge femeile în ale căror trupuri

cresc vieţi gata să-i facă în ciudă morţii.

 

 

 

Liniştea adevărată

 

Te trezeşti ca şi cum te-ai naşte a şaizeci şi noua oară,

nu e dimineaţă, nu e nici seară,

pare o zi de pe altă lume, iar tu acolo nu ai ajuns

pentru că încă nu ştii unde este,

n-ai aflat nimic despre celălalt tărîm în care oamenii dispar

ca şi cum n-ar fi existat,

ţii minte că nu te puteai ridica decît în ochii unei femei

despre care ai aflat mai tîrziu,

stînd la sînul ei ca mai tîrziu la alimentara

pentru o sticlă de lapte,

apoi ai început să afli atît de multe lucruri despre lumea

în care ai venit şi din care te pregăteşti să pleci

fără bagaje, ca în visul din noaptea prin care ai trecut

ca într-un înot peste o apă limpede precum cerul

prin care zburai, încît ţi-e greu să mai priveşti înapoi,

 

te speli pe ochi ca în botezul de atunci, singur

acum, doar aruncat în oglinda din faţă

care se face ţăndări pe care peste zi le aduni

ca într-un puzzle copilul care vede în final

imaginea unui om bătrîn amintindu-i de el

cînd pescuia într-un iaz îngeri ale căror pene

păreau peşti care-ţi îndeplineau toate dorinţele

numai pe ultima nu,

ieşi apoi în lume ca din scutece, pur ca o lacrimă

pe obrazul mamei care ştie că lumea te va înghiţi

şi nu te vei mai întoarce la ea,

ca dintr-un război al nimănui împotriva tuturor,

 

dar tu ştii că azi e la fel ca mîine,

aşa cum ieri va exista de aici înainte

în fiecare zi,

 

prima uşă deschisă e un zid după care vezi berlinul liber,

iar înapoi, kremlinul ocupat de funingine –

 

nu e linişte mai adevărată decît cea de dinainte de a te naşte

libertate mai absurdă ca lumea din care faci parte

şi nu o mai înţelegi –

 

de aici înainte va fi tot timpul duminică,

iar bisericile pline de suflete fără trupuri

care vor fi zidite pînă la cerul sprijint pe ele;

 

tu vei călători mai departe,

mai încet, tot mai încet…

 

 

Transplant de viaţă

 

Trec pe sub alt cer plin de ecrane din care

curge o nouă  viaţă,

treizeci şi nouă de trepte pînă la ultima, cînd

o femeie mă va aştepta şi-mi va spune

că de aici încolo trebuie să uit ce-am fost pînă acum,

 

mă uit în ochii ei ca într-o biblie veche

plină de pilde şi neînţelesuri,

sînge, fratricide, răzbunări, ameninţări, frică

toate în numele iubirii eterne,

umbre îmbrăcate în negru, dangăte de clopote

pînă dincolo de auz,

 

dar viaţa, viaţa unde e, întreb,

unde e acel aşternut în care poţi dormi liniştit

ca o umbră în trup cînd soarele fuge în altă parte,

nu tu femei,

nu tu ţigări,

nu tu băuturi,

nimic,

ci doar ceai şi aghesmă, tămîie şi mir,

rugăciune, evlavie, medicamente, vis şi atît –

 

patru ecrane mari se învîrt în jurul meu ca sateliţii

în jurul unei planete

pe care doar astrologii o văd,

sunt gol pe dinăuntru,

mişcat de două mîini reci pînă cînd noua viaţă

găseşte trupul nou în care să se aşeze –

 

aluneci din ochii femeii care te naşte astfel

şi observi că trupul ei se îndepărtează

în alt trup din care dispare,

 

rămîi singur, gata să te îngropi ca stafidele

într-un aluat dulce din care toţi vor muşca,

lăsînd doar sufletul să zbenguie prin lume

atît cît mai poate fi lumea lume,

 

la revedere îi spui,

deşi ştii că nu o vei mai vedea niciodată,

iar asta îţi dă sentimentul că vei rătăci singur încă o vreme,

aşa cum fac cei cărora li se pune în piept o altă inimă,

aşa cum ai schimba o bujie la un motor,

 

ea tace, cum e firesc să se tacă în astfel de încăperi pustii

ştie că nu există deît o singură viaţă.