Poeme de George Nina Elian

Îl iubeau atât de mult

dar el nu știa

nopțile în care dormeai pe dealul din fața
mănăstirii pe casa scărilor din blocul-turn
chiar lângă ghena de gunoi sau în boxa de
sub scara imobilului de garsoniere

nenumăratele nopți albe la cârciumile de
cartier

ai mai face o scurtă escală-n copilărie dar
ți-e teamă că n-ai mai avea timp să vii înapoi
sau dac-ai izbuti să revii totuși ar fi prea
târziu mult mult prea târziu

mai ales că e foarte probabil ca nimic din
toate astea să nu fi fost vreodată adevărat
la fel ca și aceste vorbe stranii despre care
nici nu ești sigur că mai știi cui aparțin

acum vezi (ori poate visezi) cum un domn în
costum gri aruncă toate pastilele pe
fereastră apoi își acoperă fața cu palmele
până dispare cu totul

și numai luna îl ajunge din urmă

toți se oferiseră să-i dea un brânci scurt de
la etaj doar pentru a-i scurta suferința

(ziceau ei)

îl iubeau atât de mult
dar el nu știa

la fel ca și în cazul băiatului care
s-a urcat în copac și s-a-mpușcat
dobândind astfel (credea el) libertatea absolută

după care cu un ultim
efort a-ntrebat cum e cerul

tu nu i-ai spus nimic nici
măcar adevărul

te-ai mulțumit să contempli
fotografia din fotografie
chipul din interiorul chipului –

o lume neagră un sicriu cât
o cutie cu mărunțișuri

Existența văzută

pereții erau inundați de cerneluri întunecate

un bărbat se spânzurase în pod altul se îne-
case în cadă

malul lacului se umpluse de fete desculțe

pe măsură ce înaintau către apă
existența văzută se depărta din ce în ce mai mult

tu erai un curcubeu întins pe zăpadă

eu purtam la butonieră o floare de mosc

nebărbierit și mahmur, mușcam animalic
dintr-un colț de pâine uscată

ca un monstru ce trebuie ferit de ochii lumii

semn că și viața e uneori inspirată din
fapte reale

Fața de spectru placid a lui Andy Warhol

într-o seară ca asta ai format un număr (la
capătul firului pielea ei mirosea a lapte crud și-a păsări în cădere)

pe coridor trecea îndreptându-se spre dispariție
un necunoscut. persistau doar niște fețe
văzute în infraroșu: fața de spectru placid a
lui andy warhol sau câinii și pisicile
vorbitoare din visele tale repetitive. te-ntrebai:
oare de câte ori va trebui să le spun că n-am
nicio proprietate și nici măcar un semn distinctiv?

dar poate că totul e altfel:
că noi suntem preafericiții morți: că nimeni nu ne
cunoaște și că pe nimeni nu interesăm. știm doar
că la început a fost liniștea (o suită de cercuri
pe apă), iar la sfârșit încununarea greșelii.

așa încât ești dispus să sacrifici totul atâta

timp cât ai răbdare și mai poți aștepta (aidoma
copacului despicat de fulger) un concret construit
din cărămizi aparente.

„aici sunt copii pe jumătate goi și arme de foc” –
delira personajul din umbră. lumina era

albă ca dimineața în care ți-ai abandonat cu totul memoria

O albă, nevinovată coală de scris

plouă. întotdeauna a plouat. peste tot.
dintotdeauna. de la-nceputul lumii și până
la sfârșitul ce se străvede

ai fost primul din familie care ieșea pe o ușă.
și e beznă deja. încă de-atunci.

în scurtă vreme toți se vor preface că sunt surzi.

uită-te bine și ia urma soarelui șchiop,
în loc să contrazici narativul oficial!

când nu va mai fi nimic de făcut, vei beneficia
de unica șansă:

îți vei tăia venele cu o albă, nevinovată coală de scris

Nostalgie

ea ședea la fereastră și privea cum ninge

nebunul dansa în jurul unui
scaun cuprins de flăcări

„să-i lăsăm pe cei triști să-și consume
destinul până la capăt!” – psalmodia el

odiseu săruta catargul plângând de fericire
ca și cum ar fi repetat la infinit povestea
unei case regăsite după nu știu câte milenii

noi eram trecuți de șaizeci de ani și făceam
dragoste într-un cimitir de mașini
cu toate farurile aprinse.

aici. în ghetoul tuturor lumilor. aici,

la periferia a tot