primăvara

 

în fundul grădinii stă pe gânduri

un prun negruț

să înflorească să nu înflorească

primăvara stă în furca

petrii sicului

gata să se deșire

peste lătratul câinilor

dacă din coda furcii

scapă un îngheț

s-a dus pălinca pe apa sâmbetei

lacrima mamei

se sfarmă ca o coajă de ou

când se deschid ca o cărare

ghioceii

își amintește de strigătul

rămas în prima ei dragoste

primăvara vine hoțește

o simți că ți se așează în poală

tăcerea face parte din firescul satului

o duci în brațe

ca pe un snop de tulei

în iștalău

la iosaguri

miros de pâine coaptă în bătătură

primăvara cade din femeile gravide

în grija bărbatului

pe bătătură au înflorit merii

 

ulița mare

 

ca printr-o pâlnie

ulița mare se scurge în noi

ne tremură păcatul tinereții în palme

plin de greșeli răsăritul soarelui

se tânguie în dangătul clopotului

slobozând dimineața

să ne pască amintirile

noaptea își roade singurătatea

în podul iștalăului

în treacăt fata preotesei de petid

își aruncă privirea

la feciorul ce-și fluieră nepăsarea

pe marginea șanțului

ulița mare e ca o rugăciune

întipărită în gândurile sătenilor

îi aud ecoul

în hoinăreala mea prin lume

mă strigă pe nume

când îmi pierd cumpătul

ulița mare e tămâia

ce-mi învăluie copilăria

 

ulicioara primarului

 

pe ulicioara primarului

sătenii

își aprind țigara

de la răsăritul soarelui

fumul tutunului e plin de întrebări

smulge răspunsuri din lacrima

prelinsă pe obrazul primarului

în colnița lui

la un cosmos

primul televizor din satul nostru

ne adunam toții înrăiții fotbalului

să savurăm campionatul mondial din 66

între reprize se căutau doctorii

pentru rănile satului

în ochii primarului înfloreau

tristețile și bucuriile noastre

vocea lui aspră ca o mângâiere

de bărbat îndrăgostit

ne curăța lacrima

sunetul metalic al șoaptelor sale

se rostogoleau

ca și boabele de grâu la seceriș

pe ulicioara primarului

se umblă în vârful degetelor

gândurile lui strivesc orice nepăsare

urmărește cu răbdare

cum se ramifică răsăritul soarelui

în ochii sătenilor

răcoarea dimineții o dă tuturor

în ceașca de cafea cicoarea

pe ulicioara primarului

curge un râu înverzit

 

ulița gropii

 

pe ulița gropii dangătul clopotului

umblă zănatec

liniștea cade veștejită din copaci

ăsta e drumul

spre odihna veșnică

acolo lătratul câinilor

alungă ciorile din copaci

din lacrimile sătenilor

se pietruiește drumul

din scorburi

ne pândesc amintirile

își sapă mormântul cu mâinile

în vene se îngroașă sângele

pe ulița gropii

cânt de îngropăciune

în concluzie

a trăit și a murit fericit

 

răcoarea dimineții

 

am întins răcoarea dimineții

ca pe o rogojină

pe ea usuc mirosul de fân cosit

mirosul de pâine coaptă

îl usuc pe sârmă

în tinda casei

bunicul de pe prispa casei

împarte binețe sătenilor

e o alunecare spre veșnicie

devine o obișnuință

să amesteci timpul

în loc de tutun în pipa înțelepciunii

își așează amintirile cu fața la perete

în mirosul pălincii

simte respirația urmașilor

le face semn cu mâna

că e slobod în odaia de ospeție

acolo te poți bucura de liniște

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *