Poeme de Gheorghe Vidican
Frânturi de viață
roade lașitatea marginea lunii o noapte cu pleoapele brumate de vise
masacru idilic în parcul cu castani
noi ocolim mijlocul întunericului îl înfășurăm cu lumina felinarului
nașterea zorilor o simt ca pe un junghi intercostal înfipt în brațele pline cu jăratecul lunii
batem cuie în sforăitul bunicii să-i putem agăța amintirile
se fărâmă razele lunii de ochiul somnambul al dimineții
putredă răcoarea stropilor de rouă îmi gâdilă tălpile
iarba foșnește hilar sub pașii mei
răsăritul soarelui îmi provoacă privirea la duel
mă cuprind neliniști turbionare descărnate
stabilirea învingătorului sens giratoriu prin memoria mea
sunt o victimă a propriei umbre mă furișez în lumina mistică a răsăritului
din gură mi se preling niște bolboroseli iligibile
chipul unui trecător îl desenez cu degetul pe privirea aburită de somn a bunicii
un lătrat de câine trezește din somn lumina felinarului
fiecare clipă e numărată în șoaptă de uimirea mea
imensitatea dimineții îmi inundă retina liniștea e făcută franjuri de tăișul coasei
întunericul se ascunde în foamea trecătorilor se nasc două rugăciuni pe buzele mamei
grijile îi împovărează mersul
mirosul de pâine coaptă e crucificat de cotcodăcitul găinilor
în cuibar înflorește un strigăt de învingător
iarba ca niște haine zdrențuite ne îmbracă urmele
obsedat de pierderea umbrei stropul de rouă își adună răcoarea în cântatul cocoșilor
cuvintele poemului meu mă azvârle în scorbura unui tufiș plin de cântecul pitulicei
meschin mirosul fânului cosit îmi inundă nările
sub pleoape privirea se revoltă taie în felii răsăritul soarelui
plină de spaimă dimineața înhamă la trăsura timpului trecătorii
biciuește fiecare clipă cu strigătul de învingător al bunicului
răzimat în toiagul ciobanului răsăritul soarelui trezește șotronul din somn
în gălăgia copiilor se simte crescând ca o pâine foamea
verișoara mea își pune iubirea în traistă și merge la prășit
masacrul idilic al trupului ia forma unei herghelii de cai
pe marginea șanțului cerșetorii croșetează răsăritul soarelui
un dans al neputinței se naște în privirea lor
sub pași așezată cu șiretlic foamea le arde tălpile
visele lor sunt sugrumate de șuieratul șarpelui
mâna mamei alungă din ochii lor umbra foamei
liniștea dimineții le acoperă fețele
clopotul din turla bisericii ne ciupește de obraz
obsesiv cântecul pitulicei înflorește în scorbura din tufiș
răsăritul de soare răzimat pe coate se amuză de puritatea din gălăgia pruncilor
la gârlă cerșetorii fac o ruptură iremediabilă cu trecutul
în jocul lor se nasc geometrii pline de linii albastre
răcoarea dimineții stă încremenită în toiagul ciobanului
un gâlgâit de speranță în sughițul bunicului
mama scutură liniștea copilăriei de frică în privire i-a înflorit naivitatea
cosașul își pune sudoarea în cui mirosul de pălincă îi gâdilă nările
foamea i-a putrezit în stomac ca un hoț soarele desenează frânturi de viață pe umbra lui
Castitatea cuvintelor
mantia toamnei rostogolită pervers peste mucegaiul amintirilor noastre iscă al III-lea război mondial
castitatea cuvintelor ne posedă trupul un șarpe amnezic hrănește viermele din măr
pe șira spinării se preling șoapte macerate de insomniile umbrei
strigătul de trădare stă suspendat între mine și tine ca o corabie
tăcerea pescarilor deveniți infateriști folosește pânza de păianjen în loc de năvod
peștișorul de aur consideră o anomalie politică fuga din noi a amintirilor
ochii verzi și mari a broaștei țestoase ne numără degetele urmei
ne facem semne trăgând cu ochiul firul subțire din buzunarul dezertorului
nisipul clepsidrei ștrangulează scurgerea clipei prin pagina goală a istoriei
o eroare umană umbre malefice se pregătesc să ne populeze viitorul
lăsând-ul să curgă prin noi ca o vale a plângerii
am ieșit din noi fără umbre împovărați de trecut
un trifoi cu patru foi sub mantia toamnei
tristețea stropului e un nonsens
castitatea cuvintelor
se prelinge pe obrazul cerșetorului
un zgomot de obuz îi declanșează foamea
pasărea phoenix își hrănește cu cenușa amintirea ultimului zbor
niște himere ale tăcerii murmură un cântec
devine inmul de luptă a pescarilor
peștișorul de aur se refugiază în notele de subsol ale istoriei
amintirile lui devin un depozit de mirodenii
se face cotrabandă cu sărăcia noastră
la catafalcul unei umbre ucise politicienii depun coroane de flori
sub mască un zâmbet șiret al contrabandiștilor
decojește de sens metaforele poemului
mantia toamnei ascunde fructele putrede al vicleșugului
șuieratul șarpelui însăilează o conspirație în țipătul plăpând al vocii tale
limbi de foc ard sudoarea din bocancii infateriștilor
un scrâșnet de șenilă de tanc descătușează zorii
neputința politicului colorează în mov privirile trecătorilor
sub mască libertatea ia forma unui drum transformat în potecă
un grup încremenit de umbre se înghesuie pe țeava mitralierei
în nisipul clepsidrei un cuib de viespi ne macerează visele
singurătatea devine obiect de studiu în gimnaziu
castitatea cuvintelor scormonește prin rucsacul infanteristului
pânza de păianjen un năvod al memoriei
plină de mântuire tăcerea își duce visele la culcare
în măr un vierme arde ca o lumânare
peștișorul de aur se ascunde de foamea cerșetorului în sudoarea pescarului
sub mască șuieratul șarpelui devine matur
devenim martori solitari ai propriei trădări
lașitatea își măsoară circumferința cu linia orizontului
ne privim umbra în ochi cu o spaimă alegorică
castitatea cuvintelor ne face egali în fața morții
îndrăznim să ne semănăm semințele singurătății în carnea putrezită a memoriei
în prăpastie a răsărit soarele
a început numărătoarea inversă în ochii mari și verzi ai broaștei țestoase
Neputința învinsului
luciul de cuțit înflorit în rană luminează fericirea învinsului
păsări cu zborul ciuntit îi ciugulesc amintirile
trupul alb al liniștii prelins pe fereastră îmi arde obrazul în lacrimă e esența tăcerii
stă prăbușit în noi răsăritul soarelui cu dalta spargem crusta fricii îi pipăim umbra
tulpina măcieșului înflorit își înfige ghimpii în luciul plictiselii singurătatea gândește cu voce tare
țipă la noi purificator
neputința învinsului roade marginea prăpastiei dansul ielelor destramă focul rugului sălbatic
se zvârcolește pe fărașul măturătorului de iluzii
un șuierat de șarpe îi perforează buzunarul amintirile i se preling în iarbă îi acoperă urma
în vârful degetelor ielele își așează flori de cireși să poată rodi nisipul clepsidrei
se scutură dimineața de răsăritul soarelui există un punct în care criza mondială naște monștri
drumul învinsului e presărat cu mii de cutii poștale în ele zac scrisori necitite
mici amănunte despre dorințele oamenilor despre speranțele lor despre răsăritul soarelui
în mâna lui dreaptă zace un poem nescris plin de metafore e o osândă neânțeleasă a clipei
printr-o pânză de păianjen ca o oglindă se prelinge stopul de rouă
singurătatea devine o bibliotecă ambulantă mucegaiul își așează fructele pe rafturi învelite în iluzii
cu ele se hrănește neputința învinsului
descălțat de prejudecăți un filozof îmi șoptește râzând printre dinți
teoria bunului simț în formă modernă
îmi desenează în palmă dispunerea ei izometrică în mediu virtual
ne lovim de umbrele unor ziduri gotice din lacrima învinsului cad meduze hrană pentru zei
o făptură fără contur îi bântuie trupul luciul cuțitului în rană desenează o mașinărie a viitorului
plină de capcane cu două fețe amintirile ne purifică zâmbetul
în rafturile bibliotecii ambulante încolțește rodul eternei întâmplări
pereții prismatici ai unei umbre aduc către sine cuvinte
prăfuite de uitare
cu fructul unui cactus își hrănește foamea unui cocostârc
ciutura fântânii din izlazul nemuririi a înflorit setea de sânge a învingătorilor
neputința învinsului e dusă cu roba la incinerare
cenușa ei naște o pasăre
plină de sânge umbra ei atinge lucruri nevăzute le transformă în zbor
făpturi vorbitoare devoră carnea poemului nescris
imperfecțiuni ale fricii
exercițiu de trecere printr-o ceață ireală
un amurg fumegând
viitorul se prostituează la lumina felinarului
sub unghii se sapă o groapă adâncă în ea cresc șerpii veninoși
cu șuieratul lor se hrănesc învingătorii
sec mieunatul pisicii devine cântec de pradă
taie subțire cu lama lumina dimineții
oboseala cerșetorilor stă atârnată de niște șoapte monosilabice
ne leapădăm de foamea virtuală a umbrei
singurătatea precum pasărea phoenix țipă la uitarea din mâna îndrăgostiților
pojghiță lucie a libertății gata să nască poemul nescris
rotund ca o privire de golan îmi stăruie în ochi idealul decapitat
seva lui locuește oglinda în ea își piaptănă frumusețea viitorul
fără nume mut în trupul poemului nescris îmi spăl urmele
neputința învinsului o catacombă luminată de răsăritul soarelui
