Frânturi de viață                                            

 

 

roade lașitatea marginea lunii o noapte cu pleoapele brumate de vise

masacru idilic în parcul cu castani

noi ocolim mijlocul întunericului îl înfășurăm cu lumina felinarului

nașterea zorilor o simt ca pe un junghi intercostal înfipt în brațele pline cu jăratecul lunii

batem cuie în sforăitul bunicii să-i putem agăța amintirile

se fărâmă razele lunii de ochiul somnambul al dimineții

putredă răcoarea stropilor de rouă îmi gâdilă tălpile

iarba foșnește hilar sub pașii mei

răsăritul soarelui îmi provoacă privirea la duel

mă cuprind neliniști turbionare descărnate

stabilirea învingătorului sens giratoriu prin memoria mea

sunt o victimă a propriei umbre mă furișez în lumina mistică a răsăritului

din gură mi se preling niște bolboroseli iligibile

chipul unui trecător îl desenez cu degetul pe privirea aburită de somn a bunicii

un lătrat de câine trezește din somn lumina felinarului

fiecare clipă e numărată în șoaptă de uimirea mea

imensitatea dimineții îmi inundă retina liniștea e făcută franjuri de tăișul coasei

întunericul se ascunde în foamea trecătorilor se nasc două rugăciuni pe buzele mamei

grijile îi împovărează mersul

mirosul de pâine coaptă e crucificat de cotcodăcitul găinilor

în cuibar înflorește un strigăt de învingător

iarba ca niște haine zdrențuite ne îmbracă urmele

obsedat de pierderea umbrei stropul de rouă își adună răcoarea în cântatul cocoșilor

cuvintele poemului meu mă azvârle în scorbura unui tufiș plin de cântecul pitulicei

meschin mirosul fânului cosit îmi inundă nările

sub pleoape privirea se revoltă taie în felii răsăritul soarelui

plină de spaimă dimineața înhamă la trăsura timpului trecătorii

biciuește fiecare clipă cu strigătul de învingător al bunicului

răzimat în toiagul ciobanului răsăritul  soarelui trezește șotronul din somn

în gălăgia copiilor se simte crescând ca o pâine foamea

verișoara mea își pune iubirea în traistă și merge la prășit

masacrul idilic al trupului ia forma unei herghelii de cai

pe marginea șanțului cerșetorii croșetează răsăritul soarelui

un dans al neputinței se naște în privirea lor

sub pași așezată cu șiretlic foamea le arde tălpile

visele lor sunt sugrumate de șuieratul șarpelui

mâna mamei alungă din ochii lor umbra foamei

liniștea dimineții le acoperă fețele

clopotul din turla bisericii ne ciupește de obraz

obsesiv cântecul pitulicei înflorește în scorbura din tufiș

răsăritul de soare răzimat pe coate se amuză de puritatea din gălăgia pruncilor

la gârlă cerșetorii fac o ruptură iremediabilă cu trecutul

în jocul lor se nasc geometrii pline de linii albastre

răcoarea dimineții stă încremenită în toiagul ciobanului

un gâlgâit de speranță în sughițul bunicului

mama scutură liniștea copilăriei de frică în privire i-a înflorit naivitatea

cosașul își pune sudoarea în cui mirosul de pălincă îi gâdilă nările

foamea i-a putrezit în stomac ca un hoț soarele desenează frânturi de viață pe umbra lui

 

 

Castitatea cuvintelor

 

 

mantia toamnei rostogolită pervers peste mucegaiul amintirilor noastre iscă al III-lea război mondial

castitatea cuvintelor ne posedă trupul un șarpe amnezic hrănește viermele din măr

pe șira spinării se preling șoapte macerate de insomniile umbrei

strigătul de trădare stă suspendat între mine și tine ca o corabie

tăcerea pescarilor deveniți infateriști folosește pânza de păianjen în loc de năvod

peștișorul de aur consideră o anomalie politică fuga din noi a amintirilor

ochii verzi și mari a broaștei țestoase ne numără degetele urmei

ne facem semne trăgând cu ochiul firul subțire din buzunarul dezertorului

nisipul clepsidrei ștrangulează scurgerea clipei prin pagina goală a istoriei

o eroare umană umbre malefice se pregătesc să ne populeze viitorul

lăsând-ul să curgă prin noi ca o vale a plângerii

am ieșit din noi fără umbre împovărați de trecut

un trifoi cu patru foi sub mantia toamnei

tristețea stropului e un nonsens

castitatea cuvintelor

se prelinge pe obrazul cerșetorului

un zgomot de obuz îi declanșează foamea

pasărea phoenix își hrănește cu cenușa amintirea ultimului zbor

niște himere ale tăcerii murmură un cântec

devine inmul de luptă a pescarilor

peștișorul de aur se refugiază în notele de subsol ale istoriei

amintirile lui devin un depozit de mirodenii

se face cotrabandă cu sărăcia noastră

la catafalcul unei umbre ucise politicienii depun coroane de flori

sub mască un zâmbet șiret al contrabandiștilor

decojește de sens metaforele poemului

mantia toamnei ascunde fructele putrede al vicleșugului

șuieratul șarpelui însăilează o conspirație în țipătul plăpând al vocii tale

limbi de foc ard sudoarea din bocancii infateriștilor

un scrâșnet de șenilă de tanc descătușează zorii

neputința politicului colorează în mov privirile trecătorilor

sub mască libertatea ia forma unui drum transformat în potecă

un grup încremenit de umbre se înghesuie pe țeava mitralierei

în nisipul clepsidrei un cuib de viespi ne macerează visele

singurătatea devine obiect de studiu în gimnaziu

castitatea cuvintelor scormonește prin rucsacul infanteristului

pânza de păianjen un năvod al memoriei

plină de mântuire tăcerea își duce visele la culcare

în măr un vierme arde ca o lumânare

peștișorul de aur se ascunde de foamea cerșetorului în sudoarea pescarului

sub mască șuieratul șarpelui devine matur

devenim martori solitari ai propriei trădări

lașitatea își măsoară circumferința cu linia orizontului

ne privim umbra în ochi cu o spaimă alegorică

castitatea cuvintelor ne face egali în fața morții

îndrăznim să ne semănăm semințele singurătății în carnea putrezită a memoriei

în prăpastie a răsărit soarele

a început numărătoarea inversă în ochii mari și verzi ai broaștei țestoase

 

 

Neputința învinsului

 

luciul de cuțit înflorit în rană luminează fericirea învinsului

păsări cu zborul ciuntit îi ciugulesc amintirile

trupul alb al liniștii prelins pe fereastră îmi arde obrazul în lacrimă e esența tăcerii

stă prăbușit în noi răsăritul soarelui cu dalta spargem crusta fricii îi pipăim umbra

tulpina măcieșului înflorit își înfige ghimpii în luciul plictiselii singurătatea gândește cu voce tare

țipă la noi purificator

neputința învinsului roade marginea prăpastiei dansul ielelor destramă focul rugului sălbatic

se zvârcolește pe fărașul măturătorului de iluzii

un șuierat de șarpe îi perforează buzunarul amintirile i se preling în iarbă îi acoperă urma

în vârful degetelor ielele își așează flori de cireși să poată rodi nisipul clepsidrei

se scutură dimineața de răsăritul soarelui există un punct în care criza mondială naște monștri

drumul învinsului e presărat cu mii de cutii poștale în ele zac scrisori necitite

mici amănunte despre dorințele oamenilor despre speranțele lor despre răsăritul soarelui

în mâna lui dreaptă zace un poem nescris plin de metafore e o osândă neânțeleasă a clipei

printr-o pânză de păianjen ca o oglindă se prelinge stopul de rouă

singurătatea devine o bibliotecă ambulantă mucegaiul își așează fructele pe rafturi învelite în iluzii

cu ele se hrănește neputința învinsului

descălțat de prejudecăți un filozof îmi șoptește râzând printre dinți

teoria bunului simț în formă modernă

îmi desenează în palmă dispunerea ei izometrică în mediu virtual

ne lovim de umbrele unor ziduri gotice din lacrima învinsului cad meduze hrană pentru zei

o făptură fără contur îi bântuie trupul luciul cuțitului în rană desenează o mașinărie a viitorului

plină de capcane cu două fețe amintirile ne purifică zâmbetul

în rafturile bibliotecii ambulante încolțește rodul eternei întâmplări

pereții prismatici ai unei umbre aduc către sine cuvinte

prăfuite de uitare

cu fructul unui cactus își hrănește foamea unui cocostârc

ciutura fântânii din izlazul nemuririi a înflorit setea de sânge a învingătorilor

neputința învinsului e dusă cu roba la incinerare

cenușa ei naște o pasăre

plină de sânge umbra ei atinge lucruri nevăzute le transformă în zbor

făpturi vorbitoare devoră carnea poemului nescris

imperfecțiuni ale fricii

exercițiu de trecere printr-o ceață ireală

un amurg fumegând

viitorul se prostituează la lumina felinarului

sub unghii se sapă o groapă adâncă în ea cresc șerpii veninoși

cu șuieratul lor se hrănesc învingătorii

sec mieunatul pisicii devine cântec de pradă

taie subțire cu lama lumina dimineții

oboseala cerșetorilor stă atârnată de niște șoapte monosilabice

ne leapădăm de foamea virtuală a umbrei

singurătatea precum pasărea phoenix țipă la uitarea din mâna îndrăgostiților

pojghiță lucie a libertății gata să nască poemul nescris

rotund ca o privire de golan îmi stăruie în ochi idealul decapitat

seva lui locuește oglinda în ea își piaptănă frumusețea viitorul

fără nume mut în trupul poemului nescris îmi spăl urmele

neputința învinsului o catacombă luminată de răsăritul soarelui

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *