Poeme de Iulia Pietraru
Autosugestie
mademoiselle, stai…că ți-ai pierdut corpul în oglindă.
frica îmi dezleagă vertebrele și le înnoadă
cu o reținere caustică.
Ce mai suntem fără carnea îmbibată
în fericiri & în tribulații?
oase asimetrice & dezarticulate
devin friabile și ies prin învelișul translucid.
poate silueta de acolo se încadrează
în tiparul impus de conștiința lor
sau poate nu.
Stau nemișcată, cu haine groase până la
glezne, ca să nu simt
vreo durere extranee.
Sala de body building, aparatele îmi dau
o arsură intrinsecă, nu mai văd exemplarele
alcătuite din celule cu proteine.
toate au structuri identice. ele respectă tiparul,
pentru că așa se spune.
mușchii au tendința să îmi fractureze tegumentul.
atât, nimic mai mult.
iluzia unei erori de reflexie a corpului în oglindă.
Prototype în schimbare
dinamism celular stropit cu rezistența pe care i-o opune
materia vie.
N-ai cum să ieși afară fără să nu fii electrocutat
de duritatea umanității. Picăturile de ploaie se sparg pe pielea
lor violentă, fulgii îngheață, focul nu se oprește.
Am în minte segregarea corpului de această duritate,
chiar dacă Pământul vede atitudinea ca pe o anomalie.
planeta rămâne amorfă până când
domesticirea imbecilității e un target,
până când fețele nu mai sunt impenetrabile (pentru ca lumina
să-și aibă punctul de plecare pe ele),
până când prototipul uman infinitezimal în raport cu acest Tot
începe să (se) schimbe
și să asculte adevărul din cuvânt,
până când vrei să fii conformist pentru binele altuia.
I’m always late, dar și eu sunt în schimbare.
îmi fac prea multe griji.
Poate dacă aburesc geamul și scriu pe el
rândurile astea banale,
pentru o secundă (sau cât ține scrisul), Pământul ar fi omogen,
iar eu parte integrantă.
negare
am un dor canicular de trăirea concretă, neîntreruptă,
de hai să trecem peste,
să fim fericiți în nefericirea iluzorie și autocreată
în ființele orgolioase din noi.
ce vreți să faceți cu mine?
Îmi înghit lacrimile – voi avea suficient oxigen
ca să mai pot inspira-expira și al o sutălea oftat. nu mai vreau.
Am nevoie de puterea care să-mi activeze
modul de repaus în mișcare. nu mai am chef de nimic special.
excentric a ajuns să fie orice din afara pleoapelor sufocate
în propriul lichid – abur lichefiat al gândurilor.
sufocați de propria mizerie care nu se curăță cu Vanish.
dorul de normal mă smulge ca o forță centrifugă.
Mâncarea abia intră în esofag; alunele din ciocolată
amortizează durerea de măsele/ dinți sensibili
plini de zahăr artificial.
te rog, nu mai bate așa tare că-mi zdrobești pieptul.
GEN-erația
un spic de grâu într-o mână &
un album în cealaltă, peste care curge
nectarul copilăriei noastre
pulsul de atunci bate, încă, neînchegat
în rețeaua asta ucigătoare
de relații sociale și memorabile,
cu multe fire fără emoții, interconectate
la judecăți credule.
copii impudici în skinny jeans
fac tiktok-uri
în parcurile prea frumoase pentru
preocupările lor. Un limbaj robotic
se lipește de degete magnetizate
de ecrane. un limbaj digerat în cele
mai mici detalii. un must-have
ca să nu fii dat la o parte.
Ce bine era când ne conectam
la frunze, până când se aprindeau
becurile pe stradă.
Ce bine era când nu existau
sunete prelucrate printre noi.
când eram mică și trecea o ambulanță,
mama îmi spunea
nu te speria, sigur o femeie naște
și ăsta e motiv de bucurie.
Ce bine era când…
sparg semințe & mă uit
la meciul generațiilor.
Morning routine
am intrat deja în microuniversul meu
cu ținte rotunde, cu un notebook:
interogații retorice sau o sută
de întrebări pe pagină,
cu neîncrederea de sine ruginită
și adaptată la noile vremuri.
Un circuit introspectiv când
sunt la volan e adrenalină,
piciorul controlat pe accelerație
e adrenalină,
cand bifez ultimul task e adrenalină.
singurătatea astupată de
vocea lui Siri & mersul prin circuit
ghidat de GPS.
Nu toate diminețile
sunt cu croasanți & cafea.
Premiul pentru creație literară la Festivalul Studențesc „Lucian Blaga”, 28-29 octombrie 2021
