Poeme de Juan Manuel Roca
Născut în anul 1946, la Medellín, în Columbia, Juan Manuel Roca a coordonat mult timp suplimentul literar al cunoscutului cotidian El Espectador de Bogotá. În anul 2007, i s-a decernat prestigiosul Premiu „José Lezama Lima” şi, de asemenea, marele premiu „Poetas del Mundo Latino”. Între volumele sale de versuri amintim: Memoria del agua (1973), Los ladrones nocturnos (1977), Fabulario Real (1980), Pais secreto (1987), Ciudadano de la noche (1989), Pavana con el diablo (1990).
Traduceri şi prezentare: Rodica Grigore
Testamentul pictorului chinez
Atunci când cumpătatul Împărat
Mi-a poruncit să scot de pe pânză o cascadă
– Susurul ei neîncetat îi speria somnul –,
M-am supus ca un bun curtean
Şi i-am oprit curgerea.
Totuşi, am ascuns în spatele imaginii unui cireş
O broscuţă care orăcăia
Pe care bătrânul Împărat s-o confunde
Cu inima sa agitată.
După un paravan de in m-am pictat pe mine însumi
În clipa în care pictam un cal.
Pe urmă, într-o noapte am speriat calul cu penelul
Căci nu-i mai suportam nechezatul.
În curând voi şterge şi chipul meu crepuscular din tablou
– Ca un Împărat al propriului meu trup –,
Iar atunci toată lumea va şti că absenţa unui om
Şi a unui cal sunt făcute din aceeaşi materie.
Biografia lui Nimeni
E de reţinut gloria lui Nimeni: n-a avut precursori sub soare, sub picăturile ploii, nu are rădăcini în Orient şi nici în Occident. Nici fiul lui Nimeni,
nici nepotul lui Nimeni, nici tatăl lui Nimeni, mic consul al uitării.
Se vede un gol în fotografia de familie, un spaţiu lăsat între respecta-
bilii strămoşi? E Nimeni, cel fără de chip şi fără de strămoşi.
E de reţinut gloria lui Nimeni înainte de cea dintâi dimineaţă a isto-
riei, bunul precursor al celor ce azi sunt de-acum demult iarbă, al părinţilor altor
părinţi care sunt acum lumânări fără feştile.
Să-l sărbătorim pe Nimeni cel care ne ajută să presupunem că am fi Cineva.
O statuie pentru Nimeni
„Înmormântare a nimănui, căci nu e nimeni aici pe care să-l îngropăm.”
(T.S. Eliot)
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni. Cu postament. Să
fie de marmură postamentul. Într-o piaţă luminoasă să-i înălţăm
monumentul. Nimeni nu va avea niciodată verzii epoleţi pe care obişnuiesc să-i lase
porumbeii pe umerii statuilor.
În lipsa altor eroi l-am putea adopta ca reprezentant al ora-
şului, un portdrapel în luptele cu nimicul. Istoricii şi academi-
cienii se vor ocupa de amănuntele necesare vieţii sale. Perechile
îşi vor da întâlnire sub o umbră ecvestră – ce mult le plac eroilor
caii – în piaţa mare căreia îi vom da un aer à la Chirico.
Va da bine să împodobim statuia cu flori care nu se ofilesc
floarea soarelui de piatră, orhidee de metal.
De bronz. Să fie de bronz statuia lui Nimeni, omagiu omului
drept, domnului inexistent.
Poem invadat de romani
Romanii erau maliţioşi.
Au umplut Europa de ruine
Conspirând cu timpul.
Îi interesa viitorul,
Urmele mai mult decât paşii.
Romanii, Casandra, erau îndemânatici.
N-au proiectat Apeductul de la Segovia
Ca pe o simplă conductă de apă şi lumină.
L-au gândit ca pe un ansamblu de vestigii
Ca pe un trecut cufundat.
Au semănat edificii acum învechite prin toată Europa,
Statui înalte
Înghiţite de gloria Romei.
N-au construit Colosseumul
Pentru ca tigrii să-i poată devora
După bunul lor plac pe creştinii
Atât de puţin apetisanţi,
Nici ca să vadă înşirate
Ca nişte aperitive ale Infernului
oştirile lui Spartacus.
Şi-au gândit bine ruinele, nişte ruine mereu proporţionale
Cu umbra muşcată din soarele ce agonizează.
Prietenul meu Dino Campana
A putut să sară chiar la gâtul
Unuia dintre zeii de marmură.
Romanii ne-au lăsat multe lucruri la care să ne gândim.
De exemplu,
La un cal de bronz
Din Piazza Bianca.
Când a fost restaurat,
Privind prin gura lui deschisă,
Au fost găsite în stomacul lui
Schelete de porumbei.
Asemenea iubirii tale,
Care se transformă în ruine
În timp ce o construiesc mai cu grijă.
Timpul este roman.
Armando Romero, Una gravedad alegre. Antología de poesía latinoamericana al siglo XXI,
Valladolid, Editorial Difácil, 2007
